***

 

La 24 aprilie 1935 s-a născut Elisabeta Polihroniade, marea maestră internaţională a şahului

"Elisabeta Polihroniade s-a născut pe 24 aprilie 1935, în inima Bucureștiului, România. Încă din tinerețe, a manifestat o pasiune vie pentru șah, îndrumată de curiozitatea sa pentru jocurile intelectuale.

Deși părinții își doreau ca ea să urmeze calea medicinii, Elisabeta a urmat propria ei chemare și s-a înscris la Facultatea de Filosofie, secția Jurnalism.

În 1960, a atins statutul de maestru internațional în șah, iar din 1982 a fost recunoscută ca mare maestru internațional. De-a lungul carierei sale, a fost o prezență constantă și impresionantă în lumea competițiilor de șah. A devenit campioană națională a României de șapte ori, dominând scenele în anii 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 și 1977.

Nu doar că a strălucit pe tabla de șah, dar a contribuit și la popularizarea acestui sport prin numeroasele sale activități și implicări. A deținut funcția de director al revistei române de șah „Gambit” și a fost vicepreședinte al „Uniunii Internaționale a Șahului Școlar”. A participat la peste 150 de turnee internaționale și a fost prezentă la numeroase Olimpiade de șah, atât ca jucătoare cât și ca arbitru internațional.

Recunoașterea sa a fost consfințită printr-o serie de distincții și decorații. În 1967, a fost decorată cu Ordinul Meritul Sportiv, iar în anul 2000 a primit Medalia Națională Serviciul Credincios. În plus, în 1999, a fost onorată cu Diploma de Onoare a Federației Internaționale de Șah (FIDE), avându-și numele înscris în „Cartea de Aur a FIDE”.

Pe lângă excelența în șah, Elisabeta Polihroniade a excelat și în domeniul jurnalismului, devenind o figură cunoscută și respectată. De-a lungul vieții sale, a călătorit în peste 66 de țări, explorând diferite culturi și experiențe, o bogăție pe care a apreciat-o mai presus de orice avere materială.

În ciuda reușitelor profesionale, viața personală i-a fost marcată de o dramă profundă. Elisabeta a trecut prin suferințe și tragedii, printre care pierderea unei fiice, o suferință pe care a purtat-o cu discreție și demnitate, preferând să se concentreze asupra pasiunii ei nemuritoare pentru șah.

Pe 23 ianuarie 2016, după o luptă grea cu boala, Elisabeta Polihroniade s-a stins din viață. Ea a fost înmormântată la Cernica."

Sursa: adevarul.ro

***

 

Librarul de 72 de ani (1948) Mohamed Aziz, situat în Rabat, Maroc, petrece între 6 și 8 ore pe zi citind cărți. După ce am citit peste 5.000 de cărți în franceză, arabă și engleză, rămâne în continuare cea mai veche librărie din Rabat după mai bine de 43 de ani în aceeași locație. Întrebat despre lăsarea cărților nesupravegheate afară, unde ar putea fi furate, acesta a răspuns că cei care nu știu să citească nu fură cărți, iar cei care pot, nu sunt hoți.

Este cunoscut ca cea mai fotografiată librărie din lume. Are afacerea sa de cărți uzate din 1963 în Medina, cel mai vechi cartier din Rabat, capitala Marocului. A rămas orfan la șase ani, a încercat să fie pescar pentru a-și îndeplini visul de a termina liceul, dar la cincisprezece ani a părăsit școala pentru că nu-și permitea manualele, pentru că erau prea scumpe pentru familia lui. Frustrat și fără studii, a decis să deschidă o librărie, punând cărțile pe un covor sub un copac și stă în fața magazinului său de mai bine de jumătate de secol, îndeplinindu-și visul de a studia.

Călătoria lor durează 12 ore. Înainte de a deschide librăria, caută cărți folosite în alte magazine, pentru citit și vânzare. Azi are peste șaptezeci de ani, spune că sunt suficiente două perne și o carte pentru a te simți fericit. Acumulează turnuri de cărți și la întrebat câte are, răspunde, nu sunt suficiente. Întrerupeți lectura, doar pentru a vă ruga, a fuma, a mânca și a participa și a sfătui clienții interesați de În cele din urmă librăria sa este faimoasă și mulți turiști o vizitează pentru a cumpăra niște cărți și a face fotografii.

.

***

 

Când liliacul a-nflorit

Încă mai murmură pământul

Un cântec vechi, de neoprit,

Și cerul parcă a zâmbit

Când liliacul a-nflorit

Urcând parfumu-n zări cu vântul...

Rănește uneori cuvântul

Ce-i spus în grabă, negândit...

Dar râde soarele vrăjit

Când liliacul a-nflorit

Purtându-și alb și pur veșmântul.

Chiar timpul ș-a oprit avântul

Rămas în loc, înmărmurit,

Părând un înger fericit

Când liliacul a-nflorit,

Când floarea ș-a țesut descântul.

Speranța își plângea mormântul

Când omul drumul ș-a croit

Rănind ce Domnul a zidit...

Dar ca un dar neprețuit

E liliacul înflorit

Și păsări dragi își poartă cântul.

Acesta este legământul 

Dintre pământ și cer, tacit,

Să urce-n slavă, negreșit,

Pe scara timpului tivit

Parfumul florii mult iubit

Când peste zări dansează vântul.

Izabela Radu(Doraby)

CARACATIȚA CONDUSĂ DE LEOREANU A PUS STĂPÂNIRE PE ROMAN

 

În jurul lui Laurențiu Leoreanu, candidatul PNL la primăria Roman, există zeci de rude și persoane de încredere care ocupă funcții de conducere în aparat municipal.

Nu există angajări la stat în Roman fără ca Leoreanu sau acoliții săi să-și dea acceptul. Orașul este condus de fini, fine și cumetri, liftul social este blocat iar tinerii părăsesc localitatea.

 

Așa arată, de fapt, echipa din jurul lui Laurențiu Leorenu:

1. Actual primar, Leonard Achiriloaie – cumătru;
2. Aldo Pellegrini, city manager – cumătru;
3. Ovidiu Bojescu, director tehnic – fost coleg de liceu;
4. Maria Andrici, manager Spitalul Roman – cumatră;
5. Mihai Vacaru, șef achiziții – cumătru;
6. Puiu Ionel, arhitect șef interimar – fin;
7. Mura Câmpanu, resurse umane – fină;
8. Tatiana Danilă, contabil șef CSM Roman – cumnata primarului;
9. Pellegrini Lorena, serviciul de administrație publică – cumătra și soția city managerului;
10. Claudiu Marian Adascalitei, direcția edilitare – cuscru;
11. Lucian Pascariu, director Locato (care administrează cimitirul unde un loc de veci se vinde cu 12.000 de euro) – mâna dreapta a lui Leoreanu de la PNL Roman;
12. Carmen Puiu, serviciul de proiecte europene – fină;
13. Ciprian Mereuță, candidat la Consiliul Local – fin.

În acest an, Leoreanu promite că va lăsa mandatul de parlamentar și candidează, din nou, la primăria Roman. Într-un articol din PressHub, portalul sprijinit în România de către Freedom House, este prezentată averea deputatului Leoreanu, care naște multe semne de întrebare.

 

 

Sursa foto – https://www.facebook.com/laurentiuleoreanu

***

 

Ai venit dezbrăcat.

Vei merge dezbrăcat din nou.

Ai venit slab.

Atât de slab încât vei pleca din nou.

Ai venit fără bani și materiale.

Veți pleca chiar și fără bani și materiale.

Primul tău duş? cineva te-a spălat.

A fost ultimul tău duş? cineva te va spăla.

Acesta este omul!

Deci de ce atâta mândrie, atâta răutate, atâta invidie, atâta ură, atâta resentiment, atâta egoism......?

Avem un timp limitat pe Pământ,

 îl irosim pe frivolitate.

***

 

Lumina dintr-un zâmbet

În toamna anului 1993, în cancelaria Liceului „Roman-Vodă”, o tânără cu înfățișare adolescentină, ascunzându-și timiditatea în spatele unui zâmbet, se pregătea să-și înceapă cariera de profesor. Era Sorina Mihaela Danciu. Abia absolvise facultatea, specialitatea limbă și literatură engleză, aflându-se la prima confruntare cu rigorile și frumusețea unei meserii căreia i s-a dedicat cu pasiune, voință și inteligență.

A fost adoptată imediat de elevii claselor unde a predat, considerând-o, în ton cu schimbarea de mentalitate din acei ani, un model, o sursă de inspirație. Sorina era a lor! Și a fost cu adevărat dedicată generațiilor care s-au succedat în timp – profesor, formator, organizator. 

I-a învățat frumusețea și subtilitatea limbii engleze, impunând-o ca limbă de conversație și de relaționare, determinându-i să gândească, să-și exprime ideile direct într-o limbă străină. 

S-a jucat cu ei la serbările de Crăciun, au colindat împreună, au improvizat scenete și dansuri, au participat la atelierele Arts and Crafts, arătându-le cum poți să te descoperi, să ai încredere în tine și în însușirile tale speciale. 

Nu a păstrat nimic pentru ea, dăruind neîncetat celor din jur experiența ei și deschizând noi oportunități, mai ales pentru elevii cenereviști. A încercat mereu să iasă din tipare, să refuze mulțumirea de sine, stagnarea în apele călduțe ale conformismului profesional. Prin urmare, memoria școlii păstrează imagini ale trecerii Sorinei –  diriginta primei clase de gimnaziu, excursiile în Anglia, proiectele europene, People To People, Liderii Mileniului III, Centrul Eurasia. Mulți elevi au recunoscut-o  drept mentor, prin posibilitățile indicate, prin visurile în care îi îndemna să creadă.

Om al școlii prin structură, găsind în meseria de profesor o mare șansă de a se adresa celorlalți, a căutat să lege orașul de atmosfera educațională, implicând adulții în proiecte caritabile – Balul de Cristal din iarna anului 1999 sau prin conducerea, pentru o perioadă de timp, a Școlii Hoteliere din Roman. Elevilor care veneau la PTP le-a deschis inima, prin activități de voluntariat, către copiii cu cerințe speciale, punți de comunicare afectivă și de înțelegere a nevoilor celuilalt. 

Pentru  Costin și Nora Sânziana a fost cea mai minunată mamă pe care puteau să o primească – i-a iubit și i-a susținut în mod necondiționat, le-a înțeles destinul și a crezut în copiii ei. Atentă și iubitoare, protejându-i și călindu-i în același timp, arătându-le că se pot sprijini pe ea în orice moment. Erau bucuria ei, sursa de putere, rațiunea de a continua lupta pentru viață.

 Cea mai mare provocare a venit în urmă cu câțiva ani, când maladia cea mai necruțătoare a lovit-o fără milă, cu șanse din ce în ce mai mici de scăpare. Chiar și așa, a fost puternică, a crezut că poate prelungi ultima clipă, găsind în familia, în  prietenii ei putere și încredere.

 A visat ziua în care o va vedea pe Sânziana absolventă, ziua în care va putea să trăiască pentru simpla bucurie a zilei primite în dar, ziua în care poate trăi fericită până la adânci bătrânețe alături de soțul, copiii, de toți cei dragi și apropiați.

N-a fost să fie!

Drumurile pe care le-a făcut în toți anii vieții, zborurile înspre și dinspre casă, s-au redus la cel singur, cel de pe urmă.

În timpul petrecut pe pământ, pentru noi a fost Sorina și așa va rămâne.

Din noaptea zilei de 22 aprilie 2021, va fi Mihaela pentru tatăl ei, Sorina pentru fratele ei și mama lui Petruț.

Zâmbetul care îi lumina figura și o transforma într-o femeie tânără – mereu tânără și frumoasă- rămâne imaginea ei pentru veșnicie.

Drum bun în amintire, Sorina!

***

 

Veronica Micle

Lumea mare și pustie înaintea mea se-ntinde, 

Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde;

Și-n ist haos fără margini, fără de-nceput și rost

Mi-ai dat tu, ființă dragă, sufletului adăpost.

Și de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc, 

Ca și lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc. 

Lumea mare ...

Veronica Micle (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, jud. Bistriţa-Năsăud – d. 3 august 1889, Văratic, jud. Neamţ). Poetă.

Fiica unui revoluţionar ardelean, Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenţilor maghiari din Transilvania, a venit la Iaşi împreună cu mama sa, Ana. În timpul şcolii primare îşi schimbă numele din Ana în Veronica. La susţinerea examenului pentru încheierea gimnaziului, la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, unde obţine calificativul „eminent”, în 1863, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de ea, o cere în căsătorie, cu toate că diferenţa de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Au avut împreună două fete: Valeria şi Virginia Livia.

În 1869 se implică în înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi, începând, de asemenea, să se afirme şi în viaţa literară. În 1872 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta părăseşte Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore mai înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar, sau altele (Floare albastră, Noaptea, Venere şi Madonă) apărute la 15 aprilie 1870, în „Convorbiri Literare”. În acelaşi an, Veronica Micle debutează, cu două schiţe romantice, Rendez-vous şi Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influenţa liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.

Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stârnit ecoul aşteptat în rândul criticilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea considerând-o un „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe lume”, iar George Călinescu „superficială” şi „frivolă”. Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877 – 1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. Rămasă în 1879 văduvă şi fără venituri, Veronica Micle soseşte la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii, cei doi îndrăgostiţi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eşecul s-a datorat lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziţiei junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care o detesta. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, îşi pune capăt zilelor înghiţind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.