***

 Carmen Stănescu: „E greu să stai în vitrină o viață întreagă!”

Carmen Stanescu a decedat pe 11 aprilie 2018...

La 13 ani, un unchi îi spunea că e musai să facă teatru. A jucat zeci de ani pe scena Naţionalului bucureştean şi s-a căsătorit cu un coleg care a adorat-o: Damian Crâşmaru. A făcut sport şi a fost mereu mândră de silueta ei.

Într-un discurs la şedinţa Senatului din 18 martie 1940, savantul Nicolae Iorga rostea: “Spiritul unei societăţi se hrăneşte cu teatru, pe care popoarele sănătoase ştiu să-l aibă, pentru că el exercită o influenţă adâncă asupra societăţii.”

Teatru n-ar exista dacă n-am avea actori. Este o binecuvântare cerească orice întâlnire cu marii noştri actori care au scris, prin rolurile interpretate, pagini în istoria teatrului românesc, aşa cum este actriţa Carmen Stănescu.

S-a născut într-un Bucureşti de sfârşit de secol XIX, căruia i se spunea „Micul Paris”. Şi-a trăit copilăria într-o casă boierească, cu salon şi pian, cu mobile aduse de bunicul său de la Viena, înconjurată de o grădină, situată undeva pe Calea Văcăreştilor; cu tradiţii de sărbători, în atmosfera târgului de Moşi, vara, când tramcarele animau Calea Moşilor, iar trăsurile aveau ultima staţie în faţa Teatrului Naţional situat pe Calea Victoriei de azi.

“Tata, mama, frumoşi, m-au făcut frumoasă; cinstiţi, m-au făcut cinstită; harnici, curaţi, ordonaţi, m-au făcut la fel” , aşa îşi începe Carmen Stănescu memoriile.

Tatăl său, de profesie avocat, era angajat al unei firme ce avea sediul lângă un magazin de muzică unde mama sa era vânzătoare. Aşa s-au cunoscut, s-au îndrăgit, iubit, apoi căsătorit. După naşterea viitoarei actriţe, doamna Stănescu a rămas acasă pentru creşterea copilului.

Avea câţiva anişori, când vorbea „cu mobilele şi perdelele, jucând cele mai lacrimogene scene de dramă. Într-o vacanţă de iarnă, am început să plâng că eu vreau pe scenă şi nu mai vreau la şcoală!”

Era vara lui 1942, iar pe timpul vacanţei trebuia să facă “muncă de folos obştesc”. În felul acesta ajunge cu o verişoară la Spitalul Cantacuzino, să lucreze la farmacie. Ambalând prafuri, îi vine în gând să se facă famacistă. Un vis care nu rămâne prea mult în mintea sa de copil.

La liceu nu i-a plăcut deloc matematica, iar tatăl său mergea în fiecare an la profesoara cu pricina, pledând ca un bun avocat pentru viitorul fetei care nu va avea nicio tangenţă cu cifrele… Şi aşa, cea care peste ani avea să devină o mare actriţă trecea clasa, la liceul patronat de către Regina Maria.

În liceu juca teatru; nu avea nici 13 ani când i-a fost remarcat talentul: „nenea Lică, fiu de preot, om de-o veselie molipsitoare şi iubitor de teatru, primul meu admirator, când m-a văzut în rolul Marghioliţei din <<Piatra din casă>> a lui Alecsandri, cu ocazia serbării de final de an, a venit la mine, şi entuziasmat, mi-a spus că numai teatru teatru trebuie să fac după terminarea liceului. I-a fost gura aurită şi a mers la fix cu pronosticul viitorului meu.”

Absolventă de Conservator, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, în 1945, Carmen Stănescu este admisă la concursul organizat la Teatrul Naţional şi distribuită în trei spectacole: “Madona”, “Despot vodă” şi “Madame Sans-Gêne”. De-a lungul carierei, a jucat alături de mari actori: Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finţi şi mulţi alţii.

Pe Damian Crâşmaru l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa “Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise. Spectacolul avea un succes enorm la public. “Pe vremea aceea nu se suspendau spectacolele cu una cu două. Maestrul Sică Alexandrescu, directorul artistic al teatrului, pune urgent dublura. De atunci, nu ne-am mai despărţit, şi după trei ani ne-am cununat civil. În biserică am intrat după câţiva ani, la mănăstirea Sinaia.

Damian Crâşmaru, bărbat frumos, actor de rasă, inteligent, sclipitor, care m-a adorat şi pe care l-am adorat, ce să doresc mai mult? Norocul meu! Am avut parte de un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil şi aşa a avut nevoie de mine în viaţa lui – aşa cum sunt eu cu exploziile mele jucăuşe, care l-au încântat, l-au atras în sfera de basm a vieţii mele. Regret imens că din cauza unor sarcini toxice nu am făcut copii. Regret enorm nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merita să aibă zece, nu unul.”

Despre drumul său în cinematografie

– Cinematografia este lipsită total de frumuseţea pe care o oferă teatrul spectatorilor lui. Actorul pe scenă este stăpânul lui şi poate demonstra ce a realizat într-un rol după zeci şi zeci de zile de repetiţii. Acolo îşi demonstrează talentul, măiestria, puterea de “a trece rampa”, cum se spune în teatru.

 Tot cu Sică Alexandrescu, care a filmat spectacolul de mare succes teatral „Bădăranii” pe platourile de la Buftea, cu canale veneţiene, cu gondole, cu tot ce a trebuit ca să apară un alt mare succes în cinematografia noastră, am rămas şi eu cu succesul realizat în rolul cumetrei Felice. După atâţia ani aceste filme sunt savurate şi apreciate de fiecare dată când apar pe canalele micului ecran.

– Am interpretat roluri diferite de mică întindere în „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Muşchetarul român, „Fraţii Jderi”, „Runda a 6-a”, reuşind bijuterii pe marele ecran. Culmea e că am fost invitată să particip la premierele respectivelor filme în diferite ţări. Plecând cu o delegaţie de film în URSS, îmi amintesc că turbase după mine un „Jura” de acolo, care mai, mai să se înece în Volga când s-a aruncat de pe vaporaşul ce ne plimba prin faţa Vologradului, suferind de lipsa mea de atenţie. Marga Barbu şi Ion Dichiseanu se distrau pe socoteala lui, dar bietul Jura nu-şi dădea seama. Era tot timpul plin de votcă.

Carmen Stănescu, despre teatru şi viaţă

Am trăit sincer vieţile personajelor cu care m-am întâlnit. Le-am dăruit viaţă din viaţa mea. Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional.

Caragiale a pus ochii pe mine acum mai bine de jumătate de secol. Îi mulţumesc. Când am intrat în marele Teatru Naţional din Bucureşti, “stimabilul” m-a urmărit pas cu pas. L-am atras cu talentul şi frumuseţea mea. M-a spionat câţiva ani în toate rolurile mele şi i-a căzut cu tronc o oarecare replică dintr-o oarecare piesă, replică pe care o dădeam cu foarte mare aplomb, şi, la care sala exploda în aplauze.

Marea lecţie despre Caragiale am primit-o de la Sică Alexandrescu. Am învăţat de la el ce înseamnă Caragiale, cum trebuie interpretat şi cum trebuie respectat. Au fost în teatrul românesc multe momente de izbândă actoricească. Dar când vorbim de comedie suntem obligaţi să ne plecăm capetele în faţa acestui ilustru om de teatru, Sică Alexandrescu, care, fiind mulţi ani directorul Teatrului Naţional, a adoptat pentru celebra trupă de comedie actorii: Timică, Talianu, Beligan, Marcel Anghelescu, Giugaru, Silvia Dumitrescu, Iancovescu, Birlic, Costache Antoniu, Finteşteanu, Brancomir, Nataşa Alexandra, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu, Cella Dima şi Carmen Stănescu. Această echipă de comedie a urmat un drum glorios ani şi ani sub bagheta acelui neîntrecut Sică Alexandrescu, care a dus faima teatrului românesc şi peste hotare şi l-a făcut pe Caragiale cunoscut şi apreciat la Moscova, Viena, Paris, Budapesta, Belgrad.

În 1952, tot Sică Alexandrescu, bineînţeles, a alcătuit din schiţele lui Caragiale un spectacol adorabil, cu mare succes la public. Distribuţia îi număra pe marii trupei de comedie a Teatrului Naţional. Eu am jucat în “Lanţul slăbiciunilor” şi în Cadou. După zece ani, în 1962, cu ocazia comemorării lui Caragiale, Sică Alexandrescu a prezentat toate piesele lui Caragiale pe scena Teatrului Naţional. A fost o muncă titanică şi un enorm succes. Pentru mine a urmat Zoe!

Am rămas cu un mare “of” în sufletul meu: odată cu dispariţia lui Sică, am pierdut-o pe Veta din “Noaptea furtunoasă”. N-am avut parte de ea! Doamne, şi ce succes aş fi făcut alături de bunii mei prieteni Caragiale şi Sică, susţinută de ei, alintată de ei, încurajată de ei, aşa cum au făcut-o de atîtea ori. Le mulţumesc!”

Cel mai frumos surâs pe care l-am văzut vreodată era al Silviei Dumitrescu-Timică. Când jucam în spectacolul „Floricica purpurie”, un frumos basm rusesc, mă îmbrăcam într-o cabină cu Silvia. Acolo, într-o zi, i-a dispărut acel surâs, era pe moarte bărbatul ei, inegalabilul actor de comedie Gheorghe Timică.

Doamna Buzescu mă iubea şi mă aprecia, ceea ce însemna enorm pentru mine. Acum îmi vine să râd când, odată, s-a supărat pe mine. M-a durut foarte mult. Am declarat nu mai ştiu cu ce ocazie, într-un interviu, că doamna Buzescu în timpul spectacolului mănâncă senvişuri cu şuncă, ştiind acest lucru de la cabiniera ei. Mi-a telefonat şi mi-a spus: “Dragă Carmen, chiar dacă mănânc şuncă în pauzele spectacolului, nu trebuie să trâmbiţezi să ştie toată lumea cum îmi refac eu forţele pentru actul următor”. Norocul meu că m-a iertat repede şi m-am simţit iarăşi bine când mă întâlneam cu dumneaei.

Campioană naţională la tir în 1953.

În „Gazeta sporturilor” se menţiona: “Carmen Stănescu a obţinut 394 puncte – cea mai bună performanţă a anului, atât la băieţi cât şi la fete.” Am renunţat în urma unui accident în timpul unui antrenament. Am rămas cu pofta de sport toată viaţa. După ce am renunţat pentru teatru la nataţie şi la tirul de performanţă, am continuat cu căţăratul pe munte, unde l-am târât şi pe Damian de câteva ori.

Consider un popor civilizat cel care îşi ocroteşte şi îşi respectă bătrânii. Visul vieţii mele este de a putea organiza ceva pentru ocrotirea bătrânilor, pentru a le asigura o linişte absolut necesară după viaţa zbuciumată pe care au străbătut-o.

Ador retragerea liniştită în casa mea, după veşnicele examene luate cu brio, dar şi cu mare consum în faţa publicului. Trebuie să se ştie că e greu să stai în vitrină o viaţă întreagă!

Adevărul e că sunt foarte mândră de silueta mea, pe care o menţin fără efort. Nu pot mânca prea mult, dar în prima tinereţe, deci începând din copilărie, eram teribil de pofticioasă, mâncam enorm, dar nu mă îngrăşam, spre norocul meu. Habar n-am avut să gătesc până la 50 de ani, când am părăsit casa părintească, după moartea tatei.

Diplome, premii, medalii, titluri

Maestră a sportului în 1952.

În 1998 a primit Premiul criticii pentru întreaga activitate.

Societar de onoare al Teatrului Național “I.L.Caragiale” din 2001.

În 2000, a fost decorată cu Ordinul Național “Serviciul Credincios” în grad de Ofițer şi a primit Premiul pentru întreaga activitate artistică, la Gala UNITER

În 2002 a primit Diploma de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti.

În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității “Femeile de succes ale anului 2004”.

Sursa: Carman Stănescu – “Destăinuiri”

***

 5 curiozități despre porumbei, cele mai hulite păsări din oraș

În vremurile noastre, porumbeii nu au o reputație tocmai bună. Mulți consideră că sunt niște păsări cu inteligență redusă, care invadează orașele și răspândesc boli.

De aceea, au căpătat porecla de „șobolani cu aripi”. Puțini știu, însă, că aceste păsări mult blamate sunt capabile de lucruri uimitoare. Îți prezentăm cinci curiozități despre porumbei, care te vor face să îți schimbi părerea despre aceste zburătoare citadine inocente.

1. Au o capacitate incredibilă de a se orienta

porumbeii voiajori sunt celebri pentru capacitatea lor de a se orienta și de a se întoarce acasă, de la distanțe de zeci sau sute de kilometri.

Cum reușesc asta? În cea mai mare parte a timpului, porumbeii voiajori se orientează după poziția Soarelui. De asemenea, un rol major în excelenta lor capacitate de orientare îl are mirosul.

Cercetările au arătat că porumbeii își construiesc adevărate hărți olfactive, după care se ghidează în drum spre destinație.

2. Nu uită și nu iartă!

La fel ca ciorile, porumbeii au o memorie remarcabilă. Potrivit unui studiu din 2011, porumbeii sunt capabili să recunoască fețele oamenilor și sunt foarte greu de păcălit.

În cadrul studiului, doi cercetători cu trăsături fizice asemănătoare, dar îmbrăcați în halate de culori diferite, s-au plimbat printr-un parc, tratând porumbeii în moduri diferite. Unul s-a comportat cu calm, lăsând păsările să mănânce.

Celălalt s-a comportat agresiv, alungând păsările care încercau să se hrănească. Ulterior, cei doi cercetători s-au întors în parc și, de data aceasta, amândoi s-au comportat bine cu păsările.

Cu toate acestea, porumbeii l-au evitat pe cercetătorul care fusese agresiv cu ele în trecut. Nici măcar faptul că oamenii de știință și-au schimbat halatele între ei nu a schimbat atitudinea păsărilor.

În continuare, erau capabile să-l identifice pe cel care le alungase, ceea ce înseamnă că păsările pot distinge oamenii după trăsăturile faciale.

 3. Au o memorie impresionantă

 Pentru niște ființe cu creierul atât de mic, aceste păsări au o memorie impresionantă.

Cercetătorii de la Institutul Mediteranean de Neuroștiințe Cognitive au realizat o măsurare comparativă a capacității de memorare a porumbeilor și babuinilor.

Oamenii de știință le-au prezentat animalelor o serie de fotografii și de culori și le-au învățat să memoreze culoarea cu care era asociată fiecare imagine.

Deși au fost întrecuți de babuini, porumbeii au memorat între 800 și 1.200 de combinații, o performanță impresionantă pentru păsări.

 4. Analizele ADN au relevat că porumbeii sunt ruda îndepărtată a păsării Dodo, dispărută la sfârșitul secolului XVII.

Cea mai apropiată rudă în viață a păsării Dodo este porumbelul Nicobar, care trăiește în Asia de Sud-Est și în insulele Andaman și Nicobar.

5. Pot avea culori surprinzătoare

Pe lângă cei gri sau albi, există porumbei într-o multitudine de culori. Spre exemplu, Ptilinopus sau porumbelul Nicobar sunt doar două dintre speciile de porumbei cu pene în culori vii.

***

 Destăinuirile Virginiei Micle Gruber despre relația mamei ei cu Mihai Eminescu

Virginia Micle s-a născut pe 7 martie 1868 și a fost fiica cea mică a Veronicăi Micle și a profesorului Ștefan Micle. Poetă, traducătoare și profesoară, Virginia s-a căsătorit în martie 1891 cu Eduard Gruber, un tânăr cercetător ieșean. La scurt timp după mariaj cei doi soți au plecat la Leipzig, unde el a asistat la celebrele lecții de psihologie experimentală ale lui Wilhelm Wundt. În 1892, Eduard a fost invitat la Congresul de psihologie experimentală de la Londra, un an mai târziu și-a luat doctoratul cu teza “Luminozitatea specifică a culorilor”, apoi a revenit în țară, devenind profesor la Universitatea din Iași.

În 1895 s-a îmbolnăvit, a fost dus de tânăra sa soție pentru tratament la Viena, dar starea lui a continuat să se degradeze. În cele din urmă a fost internat la Sanatoriul Mărcuța din București, unde a încetat din viață la doar 35 de ani, pe 28 martie 1896, fiind înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Bellu.

Rămasă văduvă la vârsta de 28 de ani, Virginia Micle a avut doi copii, Ștefan, născut în 1900 și botezat după numele bunicului matern, și Mărioara, cu un an mai mică, despre al căror tată nu există informații certe.

În octombrie 1908, după publicarea a șase scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle în ziarul Dimineața, gazetarii de la Adevărul au stat de vorbă cu fiica poetei:

“Am găsit-o în foarte modesta ei locuință, într-un cartier tăcut al Iașului, de-abia revenită de la țară, unde si cultivă o mică proprietate și unde locuiește toată vara. Pe unul din pereții odăii atârnă deasupra pianului două fotografii mari, a răposatului profesor universitar Micle și a Veronicăi Micle. Pe birou o fotografie mai mică, defuncta poetă împreună cu cele două fiice ale ei: doamna Valeria Sturza, soția prințului Sturza-Cristești, odinioară reputată concertistă sub pseudonimul Valeria Nilda, și doamna Micle Gruber, ea însăși poetă și compozitoare de talent. Între aceasta din urmă și Veronica Micle e o frapantă asemănare de figură. Ochii sunt aceiași, frizura e aceeași. Numai trăsăturile nu mai sunt așa de viguroase și de hotărâte ca ale defunctei: sunt mai blânde, iar albastrul ochiilor, atenuat de sticla ochelarilor, pare mai visător și mai iertător.

Îi arăt ziarul și urmăresc jocurile cu greu reținute ale mușchilor feței. Pare adânc impresionată și după citirea lor găsește cu greu cuvinte de reflectat:

— Parcă n-a mai fost!

Nu cunoștea aceste scrisori. În schimb a cunoscut multe altele, din care o parte crede că sunt astăzi la d. Maiorescu, căruia i le-a dat d. N. Nanu, fostul ginere al Veronicăi Micle (primul soț al Valeriei Nilda), iar o parte le-a împrumutat domnia sa însăși acum 4—5 ani domnului Ion Scurtu, de la care nu le poate recăpăta cu toate insistențele.

— Ce l-ar face pe d. Maiorescu să rețină acele scrisori?

— Mai întâi, interesul istoric și literar. Apoi interesul… „Junimei”, despre care Eminescu vorbea foarte aspru la unele din scrisorile adresate de el Veronicăi Micle. Acolo se găsea celebra frază: „Scriu, scriu la „Timpul”, scriu mereu, scrie-mi-ar numele pe mormânt” și acea scrisoare a fost citită de răposatul Gruber la inaugurarea bustului lui Eminescu, în Botoșani.

— E drept că d. Maiorescu n-ar fi văzut cu ochi buni, pe vremuri, intimitatea între poet și poetă?

— Pe câte știu eu, e adevărat. Dar explicațiile sunt nu numai literare cum pretindeau unii. Nu mi-e permis însă mie, fiica, să arăt celelalte presupuneri. Cred că la d. Maiorescu se referă unele aluziuni din aceste scrisori apărute în „Dimineața”.

Micle

— De când data cunoștința între el și ea?

— Cred că de la 1873. Mama plecase la Viena să se caute de o boală de piele, Eminescu i-a făcut cunoștință acolo și apoi venea foarte des la noi în casă. De la o vreme era chiar nelipsit. Vizitele aveau un caracter de prietenie și de interes literar. Odată cu Eminescu, veneau Creangă, Bodnărescu, Panu, Miron Pompiliu. Pe noi, copiii, Creangă ne alinta cu poveștile lui. Pe Eminescu îl aveam foarte des la masă și țin minte că foarte de multe ori îl așteptam cu masa. Era frumos, palid, cu plete și tata care nu se așeza la masă până nu venea Eminescu, ni-l arăta totdeauna, zicând: „Ăsta e poetul!”

— Nu bănuia niciodată nimic?

După oarecare meditare, îmi răspunse:

— Convingerea mea este ca atâta vreme cât a trăit tata, legătura a fost platonică, ideală. Ea a luat forma pasiunii amoroase după moartea tatei. Mama era cu mult mai tânără și se măritase la 14 ani, lipsită de orice experiență și foarte naivă. Numai cu ani mai târziu a devenit nervoasă și contrariată de unii membri fruntași ai „Junimei“.

— Există o legendă ce ar fi fost foarte cochetă.

— Știu. Legenda se datorește scrisorilor nefericitei Henrietta Eminescu, marea adversară a Veronicăi Micle. Pornirea ei era de sorginte pur materială. Departe de a fi fost cochetă, mama era de o mare simplicitate în îmbrăcăminte; n-avea niciodată mai mult de o rochie, două. La Viena i se recomandase să pună pudră în urma afecțiunii de piele de care suferise acolo timp de 6 luni. De aici credința în oarecare cochetărie, deși frumusețea ei, aproape legendară pe vremuri, n-avea nevoie de nici un artificiu. După moartea tatei, survenită în august 1879, am trăit cu toatele din pensiunea de 160 franci. La un moment dat, a venit în parlament propunerea — votată în secțiuni, de a i se spori pensiunea, dar influențe anumite – în legătură tot cu „drama Eminescu-Micle” – au zădărnicit proiectul.

— Dar aluziile la „pudra de arsenic”?

— Cred că mama a făcut, la un moment dat o încercare de sinucidere, dar a fost salvată. Faptul s-a întâmplat în București, pe când Eminescu era la „Timpul” și în momentul unei „răciri” din partea lui. La aceste toate se află aluziuni în scrisorile “Dimineței” cred.

— N-au fost bănuieli și asupra morții Veronicăi Micle, c-ar fi fost otrăvită?

— Se putea să fie cel mult o otrăviră occidentală. S-a întâmplat că în una din seri, pe când eram cu mama la mănăstirea Văratic, ea s-a plâns de o teribilă durere de cap. Refuzase să ia bromuri, dar în acea seară durerile fiind insuportabile, a rugat pe d-ra Curelescu, sora farmacistului cu același nume, să-i aducă bromură multă: „O să iau o doză mare, ori mă fac bine, ori mor încalte“. A consumat doza adusă și s-a culcat. Dimineața la 8 am găsit-o fără grai, fără cunoștință.

Ea fu înmormântată la biserica Sf. Ioan, unde are un mic monument fără nici o inscripție. Între hârtiile și manuscrisele ei am găsit un pachet de scrisori legate cu o panglicuță roșie și cu însemnarea: „Aici sunt scrisorile schimbate între mine și Eminescu. De voi trăi, voi scrie ceva asupra acestui amor nenorocit, de nu, rog lumea să ierte:

„…toate relele ce sunt

Într’un mod fatal legate

De o mână de pămînt.”

Scrisorile ei le ceruse de la Eminescu, căruia în una din zile îi adresase o scrisoare de adio, înaintea încercării de sinucidere. De altfel, moartea ei s-a întâmplat în același an cu a lui Eminescu, la un interval de numai două luni. Bătrânul Micle murise la 4 august 1879.

— Fost-a un moment vorba de o căsătorie?

— Din partea ei, acesta era un vis, după moartea tatei. Ea nu înțelegea o legătură frivolă și în această privință te va documenta singura scrisoare ce am păstrat— sau „salvat” — datată trei luni de la moartea tatei. Te poți convinge că nu e scrisă pe hârtie parfumată, ci pe o simplă hârtie încadrată în doliu. Scrisorile pe care le-a văzut d. Mille și despre care a vorbit în „Letopiseț” vor fi fost păstrate de cineva într-o cutie parfumată, aceasta e credința mea.

Iată acum acea scrisoare extrem de interesantă pe care a avut bunăvoința să mi-o încredințeze d-na Virginia Micle:

„Scumpul și iubitul meu Eminescu,

Eu am fost menită de soartă a plăti totdeauna scump un ceas de mulțumire și fericirea mea nespusă care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite și acea beție divină, atâtea momente de nespusă și nemărginită fericire desigur că nu puteam decât să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi-e groază a mă opri lung timp asupra acestui preț.

Eminescule, la primul moment am vrut să mor, dar m-am gândit la sufletul tău, la tot ce ai suferit tu pentru mine și te-am iertat și te iert, deși răul durează încă. Tu ai pentru mine atâtea circumstanțe atenuante încât nu pot măcar să-ți port ură îndelungată, însă mi-e jale: cum de n-ai avut tu încredere în iubirea mea, în bunătatea inimii mele față de tine și să mă fi făcut atentă la toate consecvențele, căci îți jur pe D-zeul meu… (urmează un pasagiu pe care nu-l reproduc, fiind acoperit cu ușoare ștersături și care ar fi un indiciu asupra ,,consecvențelor” unei pasionate și recente legături, dar de natură prea intimă pentru a fi reprodusă aici (Rod.)

…Dar să le lăsăm aceste; tu mi te plângi de dureri rheumatismale cu bătăi de inimă; sunt simptome rele pe care tu trebuie, dacă mă iubești, să cauți să le combați și să te curezi serios, căci eu voiesc ca tu să fii iubitul meu tovarăș și să uităm relele trecutului, să ne creăm o viață nouă.

…Iubitul meu Eminescu, tu când vei veni la Iași vei găsi cumpărată pentru ziua numelui tău o țigaretă de chihlimbar; ți-aș trimite-o, dar prefer să ți-o dau când tu vei veni la aniversarea „Junimei”, când sper că voi avea fericirea să te revăd. Până atunci, primește mii și dulci îmbrățișări și sărutări de la Veronica ta, care nu încetează de a te iubi.

2 Noiembrie 1879, Iași

Veronica”

Micle

Se lăsase întuneric când am plecat din locuința retrasă. Era liniște în curtea vastă unde răsuna doar ecoul râsului zgomotos al expansivului „Fănel”, agerul copil de 8 ani al doamnei Micle și pe care nu-l putea convinge să tacă sfioasa copilă cu un an mai mică, Mărioara.

Am privit încă o dată portretul mare al eroinei celei mai celebre drame amoroase ce înregistrează istoria noastră literară și am privit încă o dată și pe cei doi nepoței. La rândul lor sunt eroi mici ai unei mari drame intime, despre care însă nu se poate scrie, dar care crește și la dimensiunile unei tragedii cu cât cresc și copiii aceștia sub îngrijirea unei mame duioase, continuatoare a unei firi de poetă simțitoare și, ca și dânsa, victima unui paradox social. Poate că copiii nu vor cunoaște niciodată adevărul asupra originii lor și misterul unei a doua iubiri fatale…”

*** Rodion, Adevărul, 1908

Virginia Micle Gruber a încetat din viață pe 24 septembrie 1937, la vârsta de 70 de ani. Dispariția ei a fost consemnată în câteva publicații:

“Ieri (pe 26 septembrie) s-a făcut la Iaşi, într-o impresionantă simplicitate, înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale septuagenarei Virginia Micle Gruber, fiica poetei Veronica Micle şi a profesorului universitar din Iaşi Ştefan Micle. Ceremonia înmormântării a avut loc în cimitirul comunei Bucium, judeţul Iaşi, unde în podgoria denumită Piscul Socolei şi-a trăit anii din urmă în completă resemnare şi uitare.

Virginia Micle, ea însăşi poetă, a păstrat cu sfinţenie reminiscenţele din casa părintească unde a cunoscut pe Eminescu şi diferite personalităţi culturale ale epocii, pe vechii junimişti şi pe scriitorii „Convorbirilor Literare” şi ai revistei „Contemporanul”.

Căsătorită cu profesorul Eduard Gruber, a avut o căsnicie nefericită, s-ar putea spune dramatică, căci soţul ei, în floarea vârstei, s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să-l ducă la Viena, în consult medical la celebrul savant neurolog Kraft-Ebing.

Cu moartea Virginia Micle se încheie un tragic capitol din epoca romantică a lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle”

***

 Cine a scris, de fapt, jurământul lui Hipocrate? Enigma părintelui medicinei

Orice tânăr care își începe cariera în medicină trebuie să depună „jurământul lui Hipocrate”. Hipocrate este considerat părintele medicinei, inamicul superstiției, pionierul raționalismului și o valoroasă sursă de înțelepciune.

Statuile și desenele îl înfățișează ca pe un bătrân serios, cu fruntea ridată, care pare că se gândește constant la noi metode de vindecare a pacienților. Jurământul lui Hipocrate este unul dintre cele mai faimoase texte medicale din Grecia Antică și prima expresie a standardelor de etică din medicină.

Însă, de fapt, jurământul lui Hipocrate îi este doar atribuit celebrului savant din Antichitate, pentru că autorul textului nu este cunoscut cu certitudine, potrivit The Conversation.

Adevărul este că nu doar jurământul, ci și celelalte 60 de tratate pe care le numim Corpus Hippocraticum sunt anonime. Au fost scrise de-a lungul secolelor, în multe dialecte grecești.

Textele conțin idei diferite despre trup și despre vindecare. De aceea, savanții de astăzi declară fără echivoc că nu ar fi putut fi scrise de un singur om. Filosoful Platon ne-a lăsat singura relatare privitoare la Hipocrate, relatare aproape contemporană cu acesta.

De la Platon știm că Hipocrate provenea de pe insula Cos, situată în apropierea coastei Turciei de azi, și că preda medicina contra unei taxe. Însă nu se știe cu siguranță care erau ideile sale despre vindecare.

Orice alte detalii pe care le-ai putea citi despre Hipocrate sunt rodul imaginației, deoarece nu există fapte consemnate despre existența sa. Referirile lui Platon îl plasează pe Hipocrate în jurul anului 430 î.e.n., însă nu cunoaștem data exactă a nașterii și morții sale.

Nu se știe cui aparține cu adevărat jurământul lui Hipocrate

Hipocrate este un exemplu extrem al dorinței oamenilor de a spune povești și de a stabili fondatori. Diferite părți ale tratatelor de medicină din Grecia Antică au fost compilate pentru a crea personalitatea lui Hipocrate și, mai târziu, o întreagă biografie.

Oamenii i-au alcătuit arbori genealogici și au speculat despre educația și caracterul său, fără vreo dovadă. Așa că ni-l imaginăm pe Hipocrate ca fiind o persoană grijulie și atentă, numai fiindcă niște tratate din Grecia Antică recomandă observarea atentă a pacienților.

Tratatul „Despre boala sacră” spune că crizele de epilepsie nu vin de la zei, ci de la dezechilibrul flegmei din corp. Așa că ne gândim la Hipocrate ca la un om care respingea toate superstițiile.

Și cum unul dintre tratatele care au supraviețuit este jurământul, lui Hipocrate i se arogă și niște standarde morale foarte înalte.

Cea mai mare parte din jurământul lui Hipocrate nu se referă deloc la tratarea pacienților. În schimb, precizează că medicii ar trebui să-i instruiască pe fiii colegilor lor fără plată și să aibă grijă de profesorii lor ajunși la bătrânețe.

Oricărei comunități de medici antici i-ar aparține documentul, este clar că preocuparea sa de căpătâi a fost identitatea medicilor ca grup. Chiar și rândurile celebre despre interzicerea eutanasiei și a avortului sunt mult mai vagi decât am crede.

De fapt, jurământul lui Hipocrate nu interzice eutanasia așa cum o înțelegem acum, adică opțiunea unei persoane care suferă de o boală incurabilă de a muri.

Cuvântul este grecesc și înseamnă „moarte bună”, însă, pentru un grec antic, o moarte bună era cea a unui tânăr care murea pe câmpul de luptă.

Alăturarea acestor documente antice foarte diferite și atribuirea lor lui Hipocrate a avut loc la câteva secole după moartea savantului grec. Poate că ne este mai ușor să ne imaginăm la originile medicinei și ale eticii medicale o singură persoană, și nu un comitet anonim.

Hipocrate a devenit o figură idealizată, medicul perfect. În istoria medicinei, am imaginat personajul Hipocrate pentru a se potrivi cu ceea ce noi credem că doctorii sau medicina însăși ar trebui să fie.

***

 George Bănciulescu, primul pilot fără picioare, a adus glorie aripilor româneşti

Născut pe 28 decembrie 1898 la Iaşi, într-o familia unui ofițer de infanterie, George Bănciulescu a urmat Liceul militar din oraș, apoi Școala de infanterie de la Botoșani și Școala de aviaţie din Tecuci, făcându-se repede remarcat pentru îndemânarea cu care stăpânea aparatul de zbor și pentru curajul său fără limite.

Pe 12 septembrie 1926, căpitanul aviator Bănciulescu a concurat la raidul pentru cupa Bibescu pe traseul București-Paris-București, cu o singură escală, la capătul liniei, pentru alimentare, și a ajuns primul la Paris. La întoarcere însă, din cauza condițiilor meteorologice, avionul «Potez 25» pilotat de el a capotat de piscul Rymarov, în Cehoslovacia. Coechipierul, mecanicul Ion Stoica, a murit pe loc, iar lui George Bănciulescu i s-au amputat, de la gleznă, ambele picioare. La un an după accident, în primăvara anului 1927, aviatorul şi-a reînceput activitatea, devenind primul pilot din lume care a pilotat cu proteze la ambele picioare.

Ziarele consemnau: “Pe aeroportul Le Bourget din Paris s-a adunat o imensă mulţime. Încă în ajun ziarele anunţaseră că asul zburătorilor români, Bănciulescu, va executa o temerară încercare: primul zbor fără escală Paris – Bucureşti. Până la Linz, zborul se desfăşurase pe un timp excepțional. Dar curând o ceată deasă învălui avionul, intrând apoi într-o zonă de furtună și ploaie. Numai o aterizare forțată l-ar fi putut salva. Dar unde? Zbura deasupra unor piscuri semețe de munte. Aparatul trosnea din toate încheieturile. Pilotul încercă să-l redreseze, dar mica navă aeriană continua să fie purtată ca o jucărie de rafalele de vânt.

În ziua aceea tragică, mulţimea adunată pe aeroportul bucureştean a aşteptat în zadar sosirea lui Bănciulescu. Pasărea argintie se prăbuşise în munţii Tatra. Un grup de turişti a găsit sfărâmăturile avionului şi în mijlocul lor pe pilotul român cu picioarele zdrobite.

Convalescent in spitalul de la Rymanov din Cehoslovacia, aviatorul cu aripile frânte trecea printr-o criză înfricoșătoare. Ori de câte ori auzea zumzetul unui avion, simțea cântecul elicei ca o chemare irezistibilă.

După câteva luni, Bănciulescu a fost transportat la un sanatoriu din Germania, unde i s-a confecţionat o pereche de proteze cu ajutorul cărora a început un antrenament îndârjit. La capătul unor eforturi supraomeneşti, a reuşit să facă mici plimbări pe jos, învăţase apoi să meargă cu bicicleta şi conducea maşina. Nu renunţase o clipă la visul de a zbura din nou, de a fi primul pilot din istoria aviaţiei care va zbura cu proteze la ambele picioare. Şi marea încercare a reuşit. La 26 octombrie 1928, publicul bucureştean îşi aplauda frenetic eroul la un miting aviatic. Trecuseră abia doi ani de la catastrofa din Tatra şi Bănciulescu era din nou în carlinga unui avion. Biruind destinul şi-a făcut aripi din materialul cel mai de preţ: pasiunea, voinţa”.

Ales în unanimitate secretar general al Aeroclubului Român, George Bănciulescu a organizat mai multe raiduri continentale şi intercontinentale și tot prin strădania lui au luat fiinţă şcolile de pilotaj ale aviaţiei civile. În 1931, a fondat Raidul prieteniei popoarelor Europei și în același an Romeo Popescu, într-un celebru zbor de performanţă executat deasupra Bucureştiului, a stabilit recordul naţional de durată de zbor: 21 de ore. Pe 9 decembrie, încercând să doboare recordul mondial de viteză cu un avion de vânătoare I.A.R., asul Romeo Popescu a pierdut controlul aparatului de zbor și s-a prăbușit. În onoarea sa au fost organizate funeralii naționale.

În 1933, cu un avion de construcţie românească, Bănciulescu a străbătut 8.000 de kilometri într-un raid fulger prin Europa. Un an mai târziu, a efectuat o serie de raiduri pe traseele Bucureşti – Paris și Bucureşti – Varşovia. Tot în 1934 a realizat alte două raiduri: unul peste Mediterană până la Tunis, iar al doilea pe traseul Bucureşti – Damasc şi retur.

Datorită strădaniilor lui, pe 23 octombrie 1933, trei echipaje conduse de pilotul Petre Ivanovici au decolat de pe aeroportul Băneasa într-un zbor ştiinţific peste Africa, aterizând la Mala-Kala, aproape de Ecuator. Cele trei avioane româneşti pilotate, alături de conducătorul expediţiei, de Mihail Pantazi şi Gheorghe Olteanu, s-au reîntors pe 17 noiembrie, după un zbor de 10.520 de kilometri.

În octombrie 1934, George Bănciulescu a pilotat primul monoplan românesc de raid, doborând un record de viteză pe traseul de 2.400 km dintre Bucureşti şi Varşovia, reușind să scoată timpul de 9 ore şi 30 minute.

În 1935, pilotul a organizat mai multe mitinguri aviatice în timpul cărora care s-a remarcat celebra escadrilă de înaltă acrobaţie Dracii roşii, compusă din Petre Ivanovici, Max Manolescu şi Mihail Pantazi.

În același an, prin Federaţia Aeronautică Internaţionale, aviaţia franceză i-a cerut sprijinul marelui invalid George Bănciulescu pentru găsirea unui nou drum aerian spre Madagascar. Pe 8 martie, pilotul român a decolat de pe aerodromul Meaulte (Paris) pe un «Potez-56» bimotor, avându-l ca pasager pe Valentin Bibescu, preşedintele Federaţiei. Avionul a zburat spre Casablanca, trecând prin Oran, Alger şi Tunis, apoi a traversat pentru prima dată în lume lacul Langou până la Bangui. De aici a trecut prin Nil Guba, stabilind noul drum aerian către Madagascar şi a revenit prin Kartum, Adis Abeba şi de-a lungul Nilului până la Cairo. În capitala Egiptului, înainte de a-şi lua zborul spre patrie, bolnav de gripă africană, George Bănciulescu a încetat din viață 12 aprilie 1935, la vârsta de 37 de ani.

Trupul bravului pilot a fost adus în țară. Ziarul Dimineața din 28 aprilie consemna: “Joi a fost dus la locul de veci comandorul aviator George Bănciulescu, mort, după cum se ştie, la Cairo acum două săptămâni. Corpul neînsufleţit al regretatului aviator a fost adus cu vaporul Dacia la Constanţa, iar de aci îmbarcat într-un vagon mortuar şi transportat la Bucureşti.

Trenul cu rămăşiţele pământeşti a sosit în Gara de Nord ieri la ora 12:25. Aci s-a oficiat o scurtă slujbă religioasă, după care coşciugul a fost transportat şi expus pe catafalc la Biserica Albă din calea Victoriei.

Solemnitatea înmormântării a început la ora 3 după amiaza. Un public extrem de numeros a ţinut să aducă un ultim omagiu regretatului aviator. Biserica Albă şi piaţa din faţă au fost neîncăpătoare pentru marele număr de oameni care au ţinut să asiste la ultimul drum al comandorului Bănciulescu. O zi caldă de primăvară, un soare ce se desfăta în toată voia, a înflorit ziua de înmormântare a regretatului aviator. Pe cerul albastru au zbârnâit păsări de metal, aducând salutul lor aceluia care altădată le-a condus şi stăpânit cu multă măestrie.

Şi au fost mai ales flori multe la înmormântarea comandorului Bănciulescu. Toată flora primăverii s-a întrunit în cele peste 40 de coroane şi jerbe care au înconjurat catafalcul regretatului aviator.

Serviciul religios a fost oficiat de arhimandritul Scriban înconjurat de un sobor de preoţi. La trista solemnitate au asistat d-nii Radu Irimescu subsecretar de stat al aerului, G. V. Bibescu, general Stoicescu, general Rudeanu, general Henţiescu, Al. Cantacuzino- Paşcanu, colonel de L’Hermitte, ataşat aeronautic al Franţei, colonel Delmas, ataşatul militar al Franţei, comandor Popovici, director la I. A. R., Henry Rabatel, director la „Hispano-Suiza“, Mihail Oromulu, vicepreşedinte al Aeroclubului, Gr. Gafencu, Mihail Savu, inginer Gr. Zamfirescu, comandorii Negrescu, Răcăşanu, Beroniade, Vasiliu, Ramiro Enescu, Atanase Enescu, Fotescu, Emanoil Ionescu, Sturdza, avocat Sorin Petroniu, Aurel Păunescu, Bâzu Cantacuzino, Ionel Cociaşu, doamnele Beller şi Ştefania Cantacuzino, d-na şi d. Ghica Comăneşti, Simion, comandantul aeroportului Băneasa, Manu, Ionescu-Descendre, locot.-comandorii: Sachini, Dumitrescu, Pădlea, Fătulescu, Georgescu, Niţulescu, Fertici, căpitanii Dumitrescu, Pitiş, Bălteanu, Iosifescu, Stratulativ,

Bibescu, Marinescu, Popişteanu, inginer Popescu, avocat Ionescu-Tulcea, locotenenţi: Galena, Florea Lăzărescu, Patriciu Gheorghiu, dr. Scărlătescu, Tănase, etc. Din partea casei regale au participat la trista solemnitate d-nii maiori Mihăilescu şi Sidorovici.

Au depus coroane Primăria municipiului Bucureşti, Subsecretariatul de stat al aerului, Școala de ofiţeri aviatori, ofiţerii regimentului de artilerie antiaeriană, societatea Astra Română-Schell, Aeroclubul Regal al României, flotila I de aviaţie de gardă, flotila de hidroaviaţie, flotila 3 de aviaţie, comandamentul forţelor aeriene, arsenalul aeronautic, flotila I-a de aerostaţie, flotila de luptă Pipera, baza aeriană Pipera, şcoala de pilotaj Tecuci, epitropia Bisericii Albe, centrul de instrucţie al aeronauticei, comitetul feminin aeronautic al Aeroclubului, fabrica de avioane „Set“, fabrica de avioane I. A. R., etc. S-a remarcat o frumoasă coroană de garoafe roşii şi roz trimisă de suveran. De asemenea, au trimis câte o coroană prinţul şi principesa Ghica Comăneşti.

Henry Rabatel, director la uzinele Hispano-Suiza de la Paris, al căror reprezentant în România a fost comandorul Bănciulescu, a fost trimis special la Bucureşti pentru a asista la înmormântare. D. Rabatel a sosit la Bucureşti cu avionul. Domnia sa a depus în numele uzinei franceze o frumoasă coroană cu tricolorul francez.

După terminarea serviciului religios, a luat cuvântul preotul Rădulescu de la Biserica Albă, evidenţiind calităţile de zburător ale dispărutului şi arătând că Bănciulescu a fost un credincios enoriaş al bisericii. Pentru credinţa şi marile sale calităţi sufleteşti a fost cooptat în timpul vieţii în consiliul eparhial al bisericii. Eparhia şi enoriaşii bisericii Albe îi vor păstra o veşnică amintire.

Mihail Oromulu, în numele Aeroclubului, a spus următoarele: “Aeroclubul Regal al României îmbracă haină de doliu pentru unul din cei mai de seamă colaboratori ai săi, iar aviaţia română pierde unul din cei mai de frunte ai săi zburători.

Sortit să fie zburător de calitatea atâtor care au pierit, aviator de rasă, pătimaş al profesiunii sale, comandorul Bănciulescu se stinge tocmai când săvârşise unul din cele mai frumoase acte ale carierei sale, 23.000 de kilometri deasupra continentului african, din care 600 de kilometri peste apă.

El piere ca atâţia alţii, pentru nemărginita dragoste de patria sa, care îl împingea continuu la acte ce puteau s-o înalţe ca muncă şi s-o distingă ca prestigiu. Aşa a pierit Romeo Popescu, aşa a pierit Oculeanu, aşa au pierit încă mulţi, aşa se duce dintre noi și comandorul Bănciulescu.

Parcă la comandorul Bănciulescu sacrificiul este şi mai mare, căci, doborât de furtună cu avionul şi zdrobindu-şi ambele picioare, nu şi-a părăsit profesiunea și aşa, ciuntit pe vecie, a continuat sforţarea mai departe, uitând de scurtimea vieţii şi jertfind iubirea alor săi sub acest etern impuls care mişcă sufletele mari în continuă sforţare de a face mai bine.

Pentru noi, cei de la Aeroclub, care l-am apropiat mai mult, pentru noi, care l-am iubit pentru frumoasele sale însuşiri, pierderea sa este fără posibilitate de reparaţiune.

De aceea, despărţindu-ne de el, plângem cu ai lui firea lui aleasă, caracterul său distins şi ne rugăm cerului pentru odihna lui”.

Locotenent-comandorul Petrovici, în numele camarazilor, spune că moartea aviatorului Bănciulescu este una dintre cele mai dureroase pierderi suferite de aeronautica română de la război până azi. Secretarul general al aeroclubului este răpus in plină vigoare de o crudă fatalitate.

Face apoi elogiul dispărutului, arătând cum a decurs strălucita lui carieră. Camarazii îl vor slăvi ca pe un erou care s-a jertfit pentru progresul şi civilizaţia omenirii şi pentru gloria aripilor româneşti.

Radu Irimescu, subsecretar de stat al aerului, spune următoarele: “Moartea aviatorului Bănciulescu ne frânge inima de durere. George Bănciulescu a murit, dar a rămas totuşi învingător în lupta cu elementele naturii. A fost rănit, dar n-a fost niciodată biruit. Comandorul Bănciulescu a fost şi rămâne una dintre cele mai frumoase figuri ale aeronauticei româneşti. Fie-i ţărâna uşoară!”

După terminarea cuvântărilor, coşciugul a fost luat pe umeri de camarazi şi depus în carul mortuar. O escadrilă a flotilei Pipera comandată de d. căpitan Protopopescu a dat onorurile.

În timpul serviciului religios, mai multe escadrile de avioane au zburat deasupra Bisericii Albe. A provocat o deosebită emoţie o escadrilă de cinci avioane de vânătoare P. R. L. pilotate de d-nii căpitan Pârvulescu, locotenenţii Ticulescu şi Stoian, adjutanţii Giosan şi Chiru, care a executat o serie de looping-uri în formaţie. De asemenea, a zburat deasupra bisericii, pentru a aduce un ultim omagiu aviatorului, echipajul Ivanovici-Irina Burnaia, cu un avion I. A. R.

Cortegiul funebru s-a îndreptat apoi pe strada Lahovary, a trecut prin faţa Aeroclubului Regal al României, iar de aici, pe Calea Victoriei, Cheiul Dâmboviţei, Strada 11 Iunie şi Calea Şerban Vodă, spre cimitirul Bellu, unde a avut loc înhumarea”.

Surse:

Dimineața, 1926, 1935

Universul, 1926

Ilustrațiunea română, 1935

***

 Disperat, seful isi priveste ceasul si convins de faptul ca angajatul sau nu va ajunge la timp pentru a termina materialul pe care trebuiau sa il prezinte la reuniune, il suna acasa…

– Buna, raspunse susotind o voce de copil.

– Buna. Tatal tau e acasa?

– Da…  raspunse susotit.

– Pot vorbi cu el?

– Nu, spuse copilul cu voce joasa.

Seful incearca sa ia legatura cu un alt adult:

– Dar mama ta? Este?

– Da…

– Ea poate vorbi cu mine?

– Nu. Ea e ocupata.

– Mai este cineva pe acolo?

– Da…  susoti cel mic.

– Cine?

– Un politist.

Putin surprins, seful continua zicand:

– Si ce cauta politistul acolo?

– Vorbeste cu tata, cu mama si cu un pompier – raspunse tot susotind.

Auzind un mare vacarm la celalalt capat al firului, seful intreba speriat:

– Ce e cu zgomotele acelea?

Un elicopter.

– Un elicopter?

Da. Face parte din echipa de cautare.

– Dar, ce se intampla acolo?

Si vocea chicoti:

– Ma cauta pe mine…

***

 

Librarul de 72 de ani (1948) Mohamed Aziz, situat în Rabat, Maroc, petrece între 6 și 8 ore pe zi citind cărți. După ce am citit peste 5.000 de cărți în franceză, arabă și engleză, rămâne în continuare cea mai veche librărie din Rabat după mai bine de 43 de ani în aceeași locație. Întrebat despre lăsarea cărților nesupravegheate afară, unde ar putea fi furate, acesta a răspuns că cei care nu știu să citească nu fură cărți, iar cei care pot, nu sunt hoți.

Este cunoscut ca cea mai fotografiată librărie din lume. Are afacerea sa de cărți uzate din 1963 în Medina, cel mai vechi cartier din Rabat, capitala Marocului. A rămas orfan la șase ani, a încercat să fie pescar pentru a-și îndeplini visul de a termina liceul, dar la cincisprezece ani a părăsit școala pentru că nu-și permitea manualele, pentru că erau prea scumpe pentru familia lui. Frustrat și fără studii, a decis să deschidă o librărie, punând cărțile pe un covor sub un copac și stă în fața magazinului său de mai bine de jumătate de secol, îndeplinindu-și visul de a studia.

Călătoria lor durează 12 ore. Înainte de a deschide librăria, caută cărți folosite în alte magazine, pentru citit și vânzare. Azi are peste șaptezeci de ani, spune că sunt suficiente două perne și o carte pentru a te simți fericit. Acumulează turnuri de cărți și la întrebat câte are, răspunde, nu sunt suficiente. Întrerupeți lectura, doar pentru a vă ruga, a fuma, a mânca și a participa și a sfătui clienții interesați de În cele din urmă librăria sa este faimoasă și mulți turiști o vizitează pentru a cumpăra niște cărți și a face fotografii.

.

.

.

Imagine cu plasa

®️Literatura, arte, cultura y algo más 

#MohamedAziz #LibreroMarroquí 

#Literaturaarteculturayalgomás