George Bănciulescu, primul pilot fără picioare, a adus glorie aripilor româneşti
Născut pe 28 decembrie 1898 la Iaşi, într-o familia unui ofițer de infanterie, George Bănciulescu a urmat Liceul militar din oraș, apoi Școala de infanterie de la Botoșani și Școala de aviaţie din Tecuci, făcându-se repede remarcat pentru îndemânarea cu care stăpânea aparatul de zbor și pentru curajul său fără limite.
Pe 12 septembrie 1926, căpitanul aviator Bănciulescu a concurat la raidul pentru cupa Bibescu pe traseul București-Paris-București, cu o singură escală, la capătul liniei, pentru alimentare, și a ajuns primul la Paris. La întoarcere însă, din cauza condițiilor meteorologice, avionul «Potez 25» pilotat de el a capotat de piscul Rymarov, în Cehoslovacia. Coechipierul, mecanicul Ion Stoica, a murit pe loc, iar lui George Bănciulescu i s-au amputat, de la gleznă, ambele picioare. La un an după accident, în primăvara anului 1927, aviatorul şi-a reînceput activitatea, devenind primul pilot din lume care a pilotat cu proteze la ambele picioare.
Ziarele consemnau: “Pe aeroportul Le Bourget din Paris s-a adunat o imensă mulţime. Încă în ajun ziarele anunţaseră că asul zburătorilor români, Bănciulescu, va executa o temerară încercare: primul zbor fără escală Paris – Bucureşti. Până la Linz, zborul se desfăşurase pe un timp excepțional. Dar curând o ceată deasă învălui avionul, intrând apoi într-o zonă de furtună și ploaie. Numai o aterizare forțată l-ar fi putut salva. Dar unde? Zbura deasupra unor piscuri semețe de munte. Aparatul trosnea din toate încheieturile. Pilotul încercă să-l redreseze, dar mica navă aeriană continua să fie purtată ca o jucărie de rafalele de vânt.
În ziua aceea tragică, mulţimea adunată pe aeroportul bucureştean a aşteptat în zadar sosirea lui Bănciulescu. Pasărea argintie se prăbuşise în munţii Tatra. Un grup de turişti a găsit sfărâmăturile avionului şi în mijlocul lor pe pilotul român cu picioarele zdrobite.
Convalescent in spitalul de la Rymanov din Cehoslovacia, aviatorul cu aripile frânte trecea printr-o criză înfricoșătoare. Ori de câte ori auzea zumzetul unui avion, simțea cântecul elicei ca o chemare irezistibilă.
După câteva luni, Bănciulescu a fost transportat la un sanatoriu din Germania, unde i s-a confecţionat o pereche de proteze cu ajutorul cărora a început un antrenament îndârjit. La capătul unor eforturi supraomeneşti, a reuşit să facă mici plimbări pe jos, învăţase apoi să meargă cu bicicleta şi conducea maşina. Nu renunţase o clipă la visul de a zbura din nou, de a fi primul pilot din istoria aviaţiei care va zbura cu proteze la ambele picioare. Şi marea încercare a reuşit. La 26 octombrie 1928, publicul bucureştean îşi aplauda frenetic eroul la un miting aviatic. Trecuseră abia doi ani de la catastrofa din Tatra şi Bănciulescu era din nou în carlinga unui avion. Biruind destinul şi-a făcut aripi din materialul cel mai de preţ: pasiunea, voinţa”.
Ales în unanimitate secretar general al Aeroclubului Român, George Bănciulescu a organizat mai multe raiduri continentale şi intercontinentale și tot prin strădania lui au luat fiinţă şcolile de pilotaj ale aviaţiei civile. În 1931, a fondat Raidul prieteniei popoarelor Europei și în același an Romeo Popescu, într-un celebru zbor de performanţă executat deasupra Bucureştiului, a stabilit recordul naţional de durată de zbor: 21 de ore. Pe 9 decembrie, încercând să doboare recordul mondial de viteză cu un avion de vânătoare I.A.R., asul Romeo Popescu a pierdut controlul aparatului de zbor și s-a prăbușit. În onoarea sa au fost organizate funeralii naționale.
În 1933, cu un avion de construcţie românească, Bănciulescu a străbătut 8.000 de kilometri într-un raid fulger prin Europa. Un an mai târziu, a efectuat o serie de raiduri pe traseele Bucureşti – Paris și Bucureşti – Varşovia. Tot în 1934 a realizat alte două raiduri: unul peste Mediterană până la Tunis, iar al doilea pe traseul Bucureşti – Damasc şi retur.
Datorită strădaniilor lui, pe 23 octombrie 1933, trei echipaje conduse de pilotul Petre Ivanovici au decolat de pe aeroportul Băneasa într-un zbor ştiinţific peste Africa, aterizând la Mala-Kala, aproape de Ecuator. Cele trei avioane româneşti pilotate, alături de conducătorul expediţiei, de Mihail Pantazi şi Gheorghe Olteanu, s-au reîntors pe 17 noiembrie, după un zbor de 10.520 de kilometri.
În octombrie 1934, George Bănciulescu a pilotat primul monoplan românesc de raid, doborând un record de viteză pe traseul de 2.400 km dintre Bucureşti şi Varşovia, reușind să scoată timpul de 9 ore şi 30 minute.
În 1935, pilotul a organizat mai multe mitinguri aviatice în timpul cărora care s-a remarcat celebra escadrilă de înaltă acrobaţie Dracii roşii, compusă din Petre Ivanovici, Max Manolescu şi Mihail Pantazi.
În același an, prin Federaţia Aeronautică Internaţionale, aviaţia franceză i-a cerut sprijinul marelui invalid George Bănciulescu pentru găsirea unui nou drum aerian spre Madagascar. Pe 8 martie, pilotul român a decolat de pe aerodromul Meaulte (Paris) pe un «Potez-56» bimotor, avându-l ca pasager pe Valentin Bibescu, preşedintele Federaţiei. Avionul a zburat spre Casablanca, trecând prin Oran, Alger şi Tunis, apoi a traversat pentru prima dată în lume lacul Langou până la Bangui. De aici a trecut prin Nil Guba, stabilind noul drum aerian către Madagascar şi a revenit prin Kartum, Adis Abeba şi de-a lungul Nilului până la Cairo. În capitala Egiptului, înainte de a-şi lua zborul spre patrie, bolnav de gripă africană, George Bănciulescu a încetat din viață 12 aprilie 1935, la vârsta de 37 de ani.
Trupul bravului pilot a fost adus în țară. Ziarul Dimineața din 28 aprilie consemna: “Joi a fost dus la locul de veci comandorul aviator George Bănciulescu, mort, după cum se ştie, la Cairo acum două săptămâni. Corpul neînsufleţit al regretatului aviator a fost adus cu vaporul Dacia la Constanţa, iar de aci îmbarcat într-un vagon mortuar şi transportat la Bucureşti.
Trenul cu rămăşiţele pământeşti a sosit în Gara de Nord ieri la ora 12:25. Aci s-a oficiat o scurtă slujbă religioasă, după care coşciugul a fost transportat şi expus pe catafalc la Biserica Albă din calea Victoriei.
Solemnitatea înmormântării a început la ora 3 după amiaza. Un public extrem de numeros a ţinut să aducă un ultim omagiu regretatului aviator. Biserica Albă şi piaţa din faţă au fost neîncăpătoare pentru marele număr de oameni care au ţinut să asiste la ultimul drum al comandorului Bănciulescu. O zi caldă de primăvară, un soare ce se desfăta în toată voia, a înflorit ziua de înmormântare a regretatului aviator. Pe cerul albastru au zbârnâit păsări de metal, aducând salutul lor aceluia care altădată le-a condus şi stăpânit cu multă măestrie.
Şi au fost mai ales flori multe la înmormântarea comandorului Bănciulescu. Toată flora primăverii s-a întrunit în cele peste 40 de coroane şi jerbe care au înconjurat catafalcul regretatului aviator.
Serviciul religios a fost oficiat de arhimandritul Scriban înconjurat de un sobor de preoţi. La trista solemnitate au asistat d-nii Radu Irimescu subsecretar de stat al aerului, G. V. Bibescu, general Stoicescu, general Rudeanu, general Henţiescu, Al. Cantacuzino- Paşcanu, colonel de L’Hermitte, ataşat aeronautic al Franţei, colonel Delmas, ataşatul militar al Franţei, comandor Popovici, director la I. A. R., Henry Rabatel, director la „Hispano-Suiza“, Mihail Oromulu, vicepreşedinte al Aeroclubului, Gr. Gafencu, Mihail Savu, inginer Gr. Zamfirescu, comandorii Negrescu, Răcăşanu, Beroniade, Vasiliu, Ramiro Enescu, Atanase Enescu, Fotescu, Emanoil Ionescu, Sturdza, avocat Sorin Petroniu, Aurel Păunescu, Bâzu Cantacuzino, Ionel Cociaşu, doamnele Beller şi Ştefania Cantacuzino, d-na şi d. Ghica Comăneşti, Simion, comandantul aeroportului Băneasa, Manu, Ionescu-Descendre, locot.-comandorii: Sachini, Dumitrescu, Pădlea, Fătulescu, Georgescu, Niţulescu, Fertici, căpitanii Dumitrescu, Pitiş, Bălteanu, Iosifescu, Stratulativ,
Bibescu, Marinescu, Popişteanu, inginer Popescu, avocat Ionescu-Tulcea, locotenenţi: Galena, Florea Lăzărescu, Patriciu Gheorghiu, dr. Scărlătescu, Tănase, etc. Din partea casei regale au participat la trista solemnitate d-nii maiori Mihăilescu şi Sidorovici.
Au depus coroane Primăria municipiului Bucureşti, Subsecretariatul de stat al aerului, Școala de ofiţeri aviatori, ofiţerii regimentului de artilerie antiaeriană, societatea Astra Română-Schell, Aeroclubul Regal al României, flotila I de aviaţie de gardă, flotila de hidroaviaţie, flotila 3 de aviaţie, comandamentul forţelor aeriene, arsenalul aeronautic, flotila I-a de aerostaţie, flotila de luptă Pipera, baza aeriană Pipera, şcoala de pilotaj Tecuci, epitropia Bisericii Albe, centrul de instrucţie al aeronauticei, comitetul feminin aeronautic al Aeroclubului, fabrica de avioane „Set“, fabrica de avioane I. A. R., etc. S-a remarcat o frumoasă coroană de garoafe roşii şi roz trimisă de suveran. De asemenea, au trimis câte o coroană prinţul şi principesa Ghica Comăneşti.
Henry Rabatel, director la uzinele Hispano-Suiza de la Paris, al căror reprezentant în România a fost comandorul Bănciulescu, a fost trimis special la Bucureşti pentru a asista la înmormântare. D. Rabatel a sosit la Bucureşti cu avionul. Domnia sa a depus în numele uzinei franceze o frumoasă coroană cu tricolorul francez.
După terminarea serviciului religios, a luat cuvântul preotul Rădulescu de la Biserica Albă, evidenţiind calităţile de zburător ale dispărutului şi arătând că Bănciulescu a fost un credincios enoriaş al bisericii. Pentru credinţa şi marile sale calităţi sufleteşti a fost cooptat în timpul vieţii în consiliul eparhial al bisericii. Eparhia şi enoriaşii bisericii Albe îi vor păstra o veşnică amintire.
Mihail Oromulu, în numele Aeroclubului, a spus următoarele: “Aeroclubul Regal al României îmbracă haină de doliu pentru unul din cei mai de seamă colaboratori ai săi, iar aviaţia română pierde unul din cei mai de frunte ai săi zburători.
Sortit să fie zburător de calitatea atâtor care au pierit, aviator de rasă, pătimaş al profesiunii sale, comandorul Bănciulescu se stinge tocmai când săvârşise unul din cele mai frumoase acte ale carierei sale, 23.000 de kilometri deasupra continentului african, din care 600 de kilometri peste apă.
El piere ca atâţia alţii, pentru nemărginita dragoste de patria sa, care îl împingea continuu la acte ce puteau s-o înalţe ca muncă şi s-o distingă ca prestigiu. Aşa a pierit Romeo Popescu, aşa a pierit Oculeanu, aşa au pierit încă mulţi, aşa se duce dintre noi și comandorul Bănciulescu.
Parcă la comandorul Bănciulescu sacrificiul este şi mai mare, căci, doborât de furtună cu avionul şi zdrobindu-şi ambele picioare, nu şi-a părăsit profesiunea și aşa, ciuntit pe vecie, a continuat sforţarea mai departe, uitând de scurtimea vieţii şi jertfind iubirea alor săi sub acest etern impuls care mişcă sufletele mari în continuă sforţare de a face mai bine.
Pentru noi, cei de la Aeroclub, care l-am apropiat mai mult, pentru noi, care l-am iubit pentru frumoasele sale însuşiri, pierderea sa este fără posibilitate de reparaţiune.
De aceea, despărţindu-ne de el, plângem cu ai lui firea lui aleasă, caracterul său distins şi ne rugăm cerului pentru odihna lui”.
Locotenent-comandorul Petrovici, în numele camarazilor, spune că moartea aviatorului Bănciulescu este una dintre cele mai dureroase pierderi suferite de aeronautica română de la război până azi. Secretarul general al aeroclubului este răpus in plină vigoare de o crudă fatalitate.
Face apoi elogiul dispărutului, arătând cum a decurs strălucita lui carieră. Camarazii îl vor slăvi ca pe un erou care s-a jertfit pentru progresul şi civilizaţia omenirii şi pentru gloria aripilor româneşti.
Radu Irimescu, subsecretar de stat al aerului, spune următoarele: “Moartea aviatorului Bănciulescu ne frânge inima de durere. George Bănciulescu a murit, dar a rămas totuşi învingător în lupta cu elementele naturii. A fost rănit, dar n-a fost niciodată biruit. Comandorul Bănciulescu a fost şi rămâne una dintre cele mai frumoase figuri ale aeronauticei româneşti. Fie-i ţărâna uşoară!”
După terminarea cuvântărilor, coşciugul a fost luat pe umeri de camarazi şi depus în carul mortuar. O escadrilă a flotilei Pipera comandată de d. căpitan Protopopescu a dat onorurile.
În timpul serviciului religios, mai multe escadrile de avioane au zburat deasupra Bisericii Albe. A provocat o deosebită emoţie o escadrilă de cinci avioane de vânătoare P. R. L. pilotate de d-nii căpitan Pârvulescu, locotenenţii Ticulescu şi Stoian, adjutanţii Giosan şi Chiru, care a executat o serie de looping-uri în formaţie. De asemenea, a zburat deasupra bisericii, pentru a aduce un ultim omagiu aviatorului, echipajul Ivanovici-Irina Burnaia, cu un avion I. A. R.
Cortegiul funebru s-a îndreptat apoi pe strada Lahovary, a trecut prin faţa Aeroclubului Regal al României, iar de aici, pe Calea Victoriei, Cheiul Dâmboviţei, Strada 11 Iunie şi Calea Şerban Vodă, spre cimitirul Bellu, unde a avut loc înhumarea”.
Surse:
Dimineața, 1926, 1935
Universul, 1926
Ilustrațiunea română, 1935