***

 Pledoarie pentru cultură generală 

Există părinți și elevi revoltați pentru că la școală s-ar învăța lucruri care nu folosesc în viață.

La ce-mi trebuie mie să-mi încarc mintea cu româna asta din liceu, când eu vreau să mă duc la facultatea de IT?

Sau invers, ce să fac cu știința când eu mă fac copywriter la agenție? Iată câteva răspunsuri.

Profilul real:

La ce e bun Caragiale? Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? Să știi cum e când ești genial.

La ce e bun Bacovia? Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? Să înțelegi c-a fost o Românie normală, altădată.

La ce e bun Boia? Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de un duș rece, nu doar de coroane și statui.

La ce e bun Ion Barbu? Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte. Nu doar în cartea de mate.

Profilul uman:

La ce e bun Newton? Să începi să înțelegi că în Univers există legi pe care nu le poate încălca nimeni.

La ce e bun Pitagora? Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă.

La ce e bun Arhimede? Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie.

La ce e bun Carnot? Să descoperi că oricât ți-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca în Logan.

La ce e bun Einstein? Să te lămurești că și dacă tu nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există. E un bun exercițiu de smerire intelectuală.

Și, de fapt, la ce sunt bune toate astea? Foarte simplu: pentru ca atunci când simți nevoia să fii mândru de ceva și n-ai absolut nici un motiv personal, să te uiți în urmă și să înțelegi că toți oamenii ăștia mari de care ai învățat, care au scris, au descoperit și au dat ceva important omenirii, au ceva în comun cu tine. Sunteți membri ai aceleiași specii. Cea umană. O specie diferită de animale printr-un lucru sublim, pe care de obicei îl înțelegi la bătrânețe: e în stare să învețe fără nici un motiv lucruri care aparent nu-i folosesc la nimic, doar pentru A ÎNȚELEGE.

Altfel spus, cunoașterea e putere!

Savurează clipa la un pahar de vin Beciul Domnesc!

 

E primăvară iar și natura incepe să renască. Zi după zi ne înconjoară viața în toată splendoarea ei, într-o explozie de culoare și parfum unică și irepetabilă.

Este perioada când ne străduim să ne ridicăm dintr-o stare de epuizare in care ne-am afundat in timpul iernii, când ne-a doborât frigul și lumina insuficientă. Este perioada în care încercăm să restabilim relațiile dintre noi, să ne reîntâlnim fie cu o anumită ocazie, fie fără un pretext anume.

Îmi amintesc de vremea copilăriei. Mai ales de vremea când trăiau bunicii și erau în deplinătatea forțelor. Fie că ne doream, fie că nu, bunicii, la fel că toți din generația lor, ne țineau familia unită. Nu exista zi de naștere a vreunuia dintre noi sau vreo zi onomastică in care sărbătoritul zilei să nu primească urările de bine din partea tuturor membrilor familiei. Și nu exista nici o sărbătoare (Paști, Crăciun sau Anul Nou) care să nu fie petrecută în mijlocul familiei, de regulă la bunici. Eram atât de mulți încât noi, copiii, petreceam într-o cameră separată de cea a adulților, lângă care nu mai încăpeam la masă. Și se petrecea ore bune, cu mâncare, băutură și antren.

Au trecut anii. Bunicii sunt de mult o amintire. S-au dus pe rând, lăsând durere și un gol imens în suflet. Cu timpul durerea s-a ostoit și golul din suflet s-a umplut cumva. Sau poate că am învățat să trăim împăcați cu mersul normal al vieții.

Deși erau momente când aș fi preferat să nu mai particip la petrecerile cu atât de mulți participanți, acum îmi lipsesc acele momente. Îmi este dor de cei plecați dintre noi, de momentele petrecute alături de ei. Acum am rămas doar împreună cu tatăl meu, singurul rămas din generația lui din familie. Și în amintirea vremurilor de demult încerc să petrec fiecare clipă alături de el așa cum o făceam altă dată.

Se apropie sărbătorile Pascale. Deși mi-e dor de petrecerile de altădată, știu că voi petrece sărbătorile Pascale singură, doar împreună cu tatăl meu. Masa va fi una obișnuită, dar nu va lipsi un vin bun de pe masă.

Tradițională mesei de Paști este carnea de miel la care s-ar potrivi un vin Cabernet Sauvignon de la Beciul Domnesc, după principiul conform căruia la carne roșie merge un vin roșu. 

Vinurile de la Beciul Domnesc sunt vinuri de o calitate superioară, din soiurile nobile de viță de vie din podgoriile de la Odobești, Cotești, Huși și Panciu, o regiune viticolă de tradiție, unde atât terenul cât și climatul sunt prielnice culturii de viță de vie.

Nu o dată părinții mei, geografi fiind, au ajuns prin părțile locului. Călătoreau destul de mult prin țară în scopul de a studia atât mediul geografic natural cât și activitățile umane din fiecare regiune în parte. În zonele viticole, cu depozite de vinuri, se organizau sesiuni de degustare de vinuri, prin care studiau diverse soiuri de vinuri cultivate in zonele respective.

Acum de Paști, cu o sticlă de vin de la Beciul Domnesc pe masă, abia aștept să-l trag de limbă pe tatăl meu să-mi povestească despre degustările de vinuri de pe vremuri. De la el știu că vinul se studiază cu toate simțurile de care dispunem: vizual, privind vinul prin transparența paharului, olfactiv rotind ușor paharul și mirosind ușor aburii ridicați deasupra gurii paharului, gustativ, luând o cantitate mică de vin pe care o plimbăm prin toată gura pentru a-i simți aroma, și... auditiv, prin clinchetul paharelor ciocnite.

În principiu, vinurile se asociază frecvent cu mâncarea servită, atât ca și culoare cât și că gust, dulce sau sec, in funcție de cantitatea de zahăr conținută. Ideea este să se potrivească savoarea și proprietățile vinului la caracteristicile felului de mâncare servit...

Se apropie sărbătorile Pascale. Încă nu m-am hotărât asupra vinului pe care îl voi bea la masa de sărbătoare. Dar indiferent dacă va fi o fetească albă sau un cabernet sauvignon cert este că va fi un vin de calitate din podgoriile românești. Și asta pentru că vinurile românești sunt renumite in toată lumea pentru calitatea lor deosebită.

Ce pot să îmi doresc de sărbători? În primul rând sănătate, multă sănătate. Și să am familia aproape, atât cât a mai rămas din ea, pentru că nu este nimic mai important decât să fii alături de cei dragi in toate momentele importante ale vieții.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024

***

 

#CAMIL_PETRESCU_130ani 💙💛❤️

Camil Petrescu (1894-1957) - A rămas orfan încă de la naștere.

„Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naște eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu.”

A fost încredințat unei doici care s-a ocupat de educația lui.

A studiat la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, având rezultate bune la învățătură.

Între anii 1916-1918 a fost înrolat ca ofițer în Primul Război Mondial, iar experiența trăită atunci se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Erou rănit în luptele de la cota 789 din 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918, în toată această perioadă, atât oficialitățile, cât si prietenii l-au considerat mort.

În timpul războiului, a explodat o bombă lângă el și a surzit. A purtat un aparat auditiv. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân vecinic absent”, spunea scriitorul.

Operele lui semnificative sunt „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, „Un om între oameni”, „Jocul ielelor”.

În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni.

În 1947 a fost ales membru al Academiei Române.

S-a îmbolnăvit de inimă. A avut două infarcte, iar ultimul i-a fost fatal. A decedat, iar romanul „Un om între oameni”, închinat lui Nicolae Bălcescu, a rămas neterminat.

I D E E A - Camil PETRESCU

Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele

Sunt pline

De tomuri grele

Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite

Legate-n marochine, 

În care zac orânduite

Ierarhic subt capitole şi titluri

Mii şi milioane de idei, 

În zeci de mii de tomuri, anexe

Şi opuscule

Cu pagini încărcate de calcule subtile

Ca mici desemne

-Arabescuri-

De cercuri seci, de semne

Şi magice majuscule.

Dar în ele

Nu sunt decât cadavre de idei, 

Căci scrisul tot

E doar gândire veşted conservată

Şi-nchisă subt formule şi subt chei.

Bătrânii în halaturi vechi, 

Cu ochelarii petrecuţi după urechi, 

Uscară

Insectele-n vitrină, 

Ca specii rare

Sălbatecii codri în ierbare, 

Pământul necuprins, în petece de hărţi, 

Ideile, în prăfuite cărţi.

Şi-acuma toate poartă cifre

Şi litere latine

În tomuri sigilate-n marochine;

Iar poezia lor, 

Astmatice avânturi de simboluri

Zadarnic încercând să urce-n goluri.

Dar eu,

Eu am văzut idei.

Întâia oara, brusc, fără să ştiu, 

De dincolo de lucruri am văzut ideea, 

Cum vezi, când se despică norii grei

Şi negri

Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Şi de atunci

-Neliniştit de depărtarea suavă şi adâncă

De toate tâlcurile, cheile-

Ca un bolnav cu ochii ţintuiti de lună

Pe care norul o ascunde încă, 

Fără durere, fără bucurie, 

Eu caut în natură pretutindeni, ideile.

Atent şi răbdător

Deci le pândesc prelung stăruitor

Cum aşteptam pe când eram copil, 

Privind prin crăpătura gardului

Ograda şi ruina caselor pustii

Să văd cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri, 

Neliniştit de marile tăceri, 

Pândesc şi azi prelung stăruitor, 

Căci şi acum din lucruri şi vederi

Ideea se adună

Străvezie, dar precisă şi întreagă, 

Aşa cum se încheagă

Subt privirea unui derviş, 

O figură, pe apa unui lac, 

În umbra limpezită de copac.

Dar de căte ori descopăr, uimit

Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte, 

-Freamăt nocturn de ulmi-

Că ideile-s de mult

Alăturea de mine, culmi

Imense şi nebănuite, sosite-n noapte…

De-atâtea ori

Ca nişte munţi, coloşi de ghiaţă

Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, 

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

***

 Moare un inginer şi ajunge la Porţile Raiului. Il caută Sfântul Petru prin catastife, prin hârtii, agende, caiete, da' nu-l găseşte defel, şi atunci îl trimite în Iad. 

Nu trece multă vreme, şi inginerul, sătul de mizeriile specifice Iadului, se pune pe treabă şi începe să proiecteze diverse îmbunătăţiri. 

Într-o bună zi, îl sună Dumnezeu pe Satana la telefon şi-l intreabă: 

- Ei, şi cum mai e pe la voi, cum merg lucrurile pe acolo jos? 

Îi răspunde dracul: 

- Suntem pe cale să ne certificăm ISO 9000, 14000, 18000, 21000, avem un sistem de control de flux al cenuşii, aer condiţionat, cuptoare de smoală cu alimentare automată, closete cu drenaj prin infraroşii, programe de siguranță şi prevenire a accidentelor, scări rulante cu limitatoare automate de sarcină, echipament domestic pentru eficienţă energetică, reţele de comunicaţii cu fibră optică, programe de mentenanţă predictivă, sisteme de control field bus şi Hart, acces pe bază de amprente digitale, Wi-fi, iPod-uri, Internet la liber... Până şi eu am publicat prima versiune a paginii mele web. La care Dumnezeu tună prin telefon: 

- Ceeeeeeee??? Vrei să spui că ţii cumva acolo la tine vreun inginer??? 

Scaraotchi, cu tupeu, îi raspunde: 

- Da! Da' de ce întrebi? 

- Aşa ceva nu se poate admite! Ce face un inginer în Iad? Locul lui nu este în Iad. Inginerii întotdeauna merg în Rai. Să mi-l trimiţi imediat, m-ai auzit? 

- Nici să nu visezi aşa ceva, zice dracul. Inginerul va rămâne cu mine pentru eternitate.

- Trimite-mi-l imediat sau... TE DAU IN JUDECATĂ! 

La care Satana începe să râda în hohote: 

- Nu zău, chiar aşa? ŞI... DE UNDE O SĂ SCOŢI TU UN AVOCAT?...

***

 Emil cel fără-de țară, Emil cel fără-de-linişte, Emil cel bolnav de insomnie si de Weltschmerz. A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual român (dar si francez) al veacului XX. A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Născut la Răşinari, in Imperiul Austro-Ungar, pe 8 aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini., un rebel imposibil de domolit. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică inghețată, s-a indoit de toate precum si de el insuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreț infrigurat. A pendulat ad infinitum intre rugăciune si anatemă.

A fost indrăgostit de neant, se simțea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia ii putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu impotrivă si mereu dezrădăcinat--Emil cel fără-de țara, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). Emil, auto-surghiunitul. A fost marele vagabond al unei metafizici imbătranite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Două genii ale marginalitătii. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o suprema, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este stramb alcatuită, suntem mereu dependenți de urgente obligații decizionale care se dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Cred că o cheie pentru ințelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan in 1934 in care ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului. Observa Nizan că in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de spaimă, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stanga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingrețosat de atatea infamii, abdicări si trădări.

Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esența vietii umane se află in angoasă si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit că, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezintă o realitate pentru om… La intrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei si morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un raspuns in acceptarea totală si necondiționată a național-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat să invingă aceasta angoasa. El a aflat in acțiune, in orice fel de acțiune, forța pentru a o depăsi ori macar pentru a o putea ignora. Acțiunea il poate proteja pe individ impotriva disperării si angoasei…ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (textul lui Nizan a apărut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in grabă, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale să mediteze la cuvintele lui Nizan…

Spre deosebire de un Georg Lukács care a rămas pana in ultima clipa fidel pariului său bolsevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a ințeles că a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A expiat. Recomand dialogul ei din 2009 cu H.-R. Patapievici in emisiunea acestuia "Inapoi la argument". TVR Cultural l-a postat pe Youtube recent. 

Cioran a făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amărăciunii” in absența cărora lumea noastră ar fi definitiv absurdă si insuportabil de mohorată. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi refulat al unei eterne neputințe, dar si al unei vesnice obligații de a găsi sens acestei lumi. 

Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie. Impreună cu „Précis de décomposition”” din care aleg aici un citat de maximă intensitate morală: „Que l’homme perde sa faculté d’indifférence: il devient assasssin virtuel; qu’il transforme son idée en dieu: les conséquences en sont incalculables. On ne tue qu’au nom d’un dieu ou de ses contrefaçons. Les époques de ferveur excellent en exploits sanguinaires: Ste Thérese ne pouvait qu’etre contemporaire des autodafés, et Luther du massacre des paysans… Le diable paraît bien pâle auprès de celui qui dispose d’une vérité, de sa vérité. Les vrais criminels sont ceux qui établissent une orthodoxie sur le plan religieux ou politique, qui distinguent entre le fidèle et le schismatique. Lorsqu’on se refuse à admettre le caractère interchangeable des idées, le sang coule…”

"The importance of insomnia is so colossal that I am tempted to define man as the animal that cannot sleep. Why call him a rational animal when other animals are equally reasonable? But there is not another animal in the entire creation that wants to sleep yet cannot."

https://www.youtube.com/watch?v=zHrYYxH6Yrk

***

 

.

    „EMIL CIORAN, n 8 aprilie 1911 zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui BRÂNCUȘI pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.

1. ROMÂNA este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale EUROPEI. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. ROMÂNA-I veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în ȚARA ROMÂNEASCĂ acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca MIRCEA cel BĂTRÂN ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui NAPOLEON nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar ROMÂNA are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. ROMÂNA e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din EUROPA. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba ROMÂNĂ e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma BARIEREI de CORALI din AUSTRALIA, MARELUI ZID CHINEZESC ori STATUII LIBERTĂȚII. ROMÂNA a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. ROMÂNA e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, IOAN-AUREL POP, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

***

 VĂRSĂTORUL DIN INIMA ȘI VIAȚA TA " EU""🖤

"Rebeli, dar responsabili, curajoși, dar blânzi, sinceri, dar introvertiți – prezența unui Vărsător întotdeauna se face remarcată, indiferent cât de discreți și simpli se arată la o primă vedere nativii acestei zodii. Înconjurați de un mister aparte, cu o cultură greu de egalat și un caracter sensibil și blând, nativii Vărsător cresc vibrația Universului și ne pot determina să vedem viața într-o oglindă foarte curată.

Vărsătorul este ca un artist cu puteri magice: el aduce bucuria până și în cele mai umbrite tablouri ale vieții

Lângă Vărsător învățăm bucuria de a trăi. Ca pasărea Phoenix, Vărsătorul mereu găsește puterea de a renaște după suferințe și întâmplări nefaste.

Mânați de o putere interioară ce arde ca un foc sacru, nativii Vărsător reușesc să găsească mereu partea bună și optimistă a lucrurilor, focusându-se în special pe partea plină a paharului. Depășesc greutăți, chiar dacă se tem de obstacole și merg înainte fără a face compromisuri importante.

Astfel, de la Vărsători învățăm arta de a gestiona o criză, de a ieși din situații grele, de a învinge suferința și de a ne vindeca, de a lupta pentru o lume mai bună. Înzestrați cu o creativitate aparte, Vărsătorii reușesc să descurce nodurile vieții, găsind soluții în situațiile dificile.

Lângă un Vărsător parcă mereu trăieșți cu sufletul la gură și totuși te simți în siguranță

Vărsătorii adesea ne uimesc prin două situații: puterea lor de a tolera suferința și de a învinge obstacolele și imprevizibilul din viața lor. În lumea Vărsătorului, rar lucrurile se întâmplă într-un mod firesc. Cariera lor, stilul de viață, drumul privind viața intimă pare mai mereu ieșit din comun.

Lângă un Vărsător nu știm la ce să ne așteptăm, nici el nu știe. Cert este ca în viață lui totul are un curs aparte, diferit, ciudat chiar. Însă este o persoană responsabilă, mânată de un puternic simț etic, sinceră, justă și loială, în care putem avea cu adevărat încredere.

Oricât de dificile sunt provocările lui - avem încredere că Vărsătorul va reuși, că va alege mereu calea cea mai dreaptă, că nu se va lăsa influențat în scopurile sale, că intuiția lui este puternică. Tocmai de aceea, în ciuda imprevizibilului care caracterizează relația cu un Vărsător, totuși ne simțim în siguranță, avem încredere că totul va fi bine.

Dacă ai cu adevărat nevoie de o părere sinceră, întreabă un Vărsător

Atunci când simți nevoia să afli o părere sinceră despre orice și te temi că cei din jur îți ascund adevărata lor părere din dorința de a nu te răni, întreabă un Vărsător. Acesta nu știe să mintă, astfel că va căuta cea mai diplomată cale de a-ți spune adevărata sa părere, chiar cu riscul de a te supăra puțin.

Când ai nevoie de putere și inspirație, petrece mai mult timp cu Vărsătorul din viața ta

Firi creative, înzestrate cu o inteligență aparte, Varsatorii pot veni adesea cu răspunsuri neasptate, ieșite din tipare, dar care sunt potrivite tocmai atunci când nimic din ce este obișnuit nu te ajută în rezolvarea problemelor tale.

Sunt buni ascultători și discreți, astfel că vor păstra secretele tale. Când ai nevoie de ajutor, discută cu un Vărsător. Poate nu reușește întotdeauna să te ajute, dar măcar te va determina să te simți mai bine.

Vărsătorul îți rămâne prieten toată viața și îl poți căuta oricând

Prietenia cu un Vărsător este adesea pe viață. Aceștia iartă ușor (dar au memorie bună!), astfel că nu pun la suflet tot ceea ce îi deranjează.Sunt acei prieteni pe care îi poți suna oricând, chiar și noaptea sau după ani de când n-ai mai dat niciun semn. Îți vor răspunde, te vor asculta, te vor ajuta dacă este nevoie."