***

 

Noi, care am purtat cravate roșii

Și teniși chinezești, dar și ghiozdane

De unșpe lei, făcute din cartoane,

Azi am ajuns să ni se spună „moșii"       

Noi care-o luam pe jos până la școală

( Și nu era asfalt, ci numai humă udă ),

Știam că nu e bine să fim rudă

Cu ce nu fierbe-n propria ta oală!

Noi, care am mâncat salam cu soia,

Am fost copiii lui „magiun pe pâine”.

Ce rămânea dădeam bietului câine,

Iar de citit ...noi nu citeam doar joia.

Noi, care am purtat și uniformă,

Cea cu matricola pe mâna stângă,

Nu vom lăsa acele vremi să plângă!

Era și rău dar...liniște enormă!

Când alergam spre școală, pe picioare, 

Nu îndrăzneam să luam ceva cu japca

Și niciodată nu uitam să scoatem șapca

Când ne întâlneam cu doamna-nvățătoare!

Noi nu eram copiii de „bani gata”!

Noi salutam femeia de serviciu. 

Voi, cei de azi, nu toți, aveți un viciu...

În schimb să știți un lucru.... Că,,moșu " este tata!

Închid doar ochii

 

Închid doar ochii... 

"When I need you,

I just close my eyes and I’m with you,

and all that I so want to give you

it’s only a heartbeat away" /Celin Dion - When I need you

Mi-e dor de tine, noaptea, când coboară, 

să mi te-aducă-n fiecare vis, 

mi-e dor și ziua, gândurile-mi zboară 

la ochii tăi, dar oare mi-ai deschis

drumul spre ei cât să-ți ating privirea, 

să te sărut pe buzele carmin?

Eu închid ochii și-ți trimit iubirea, 

îți scriu pe ele că-ți mai aparțin. 

O fac, mereu, în orișice secundă

şi vreau să-ți dau, iubito, puțin timp, 

inima ta să poată să-mi răspundă, 

dar nu găsești o zee din Olimp 

în orice zi, să risipești minute, 

și-apoi mi-e teamă, zilnic, c-ai să pleci

și n-o să poată nimeni să m-ajute 

să mai găsesc una la fel, în veci. 

Închid doar ochii și sunt lângă tine, 

când am nevoie-n brațe să te țin 

și poate simt că bate pentru mine, 

inima ta, un ceas, sau mai puțin.

versuri: Ioan Grigoraș

În ritmul inimilor noastre

 

În ritmul inimilor noastre

Simt glasul inimii cum te invocă

să mă privești în ochi, pentr-un minut,

sper că bătaia este reciprocă

și plină de iubire-n conținut.

Îți cântă inima în zori romanțe

sau îți recită versul pe de rost,

seara trăiește numai din speranțe

și pentru tine ține zilnic post.

Ascultă-mi ritmul inimii cum cere

inima ta, să-i dea măcar un semn

și să renunțe-o clipă la tăcere

călcând pentru iubire-orice consemn.

Mi-e dor de tine dintr-o altă viață,

mi-e dor și-acum, când te-am găsit aici

și inimile noastre parcă-nvață

să bată împreună fără frici

de întuneric, ploaie sau furtună,

să nu se teamă de necunoscut

și dacă împreun-or să compună

e ca și cum s-ar fi recunoscut.

versuri: Ioan Grigoraș

***

 

😳🍁 ¿CUANTO CONOCES DE MAYAPAN? ¿Sabías que fue la última gran capital del imperio Maya?

En las profundidades de la península de Yucatán, envuelta en el misterio y las sombras del tiempo, yace la antigua ciudad de Mayapán. Considerada la última gran capital de la civilización maya, este enigmático lugar se encuentra en una danza constante entre la historia y la leyenda, contando su historia a través de ruinas y susurros del pasado.

La fundación de Mayapán, atribuida al legendario Kukulcán en la segunda mitad del siglo XIII, marca el comienzo de una era donde esta ciudad amurallada emergió como el corazón palpitante de la cultura maya. Con aproximadamente 4,000 estructuras extendidas sobre 4 km², su diseño arquitectónico se inspiró en la majestuosidad de Chichén Itzá. El Castillo de Kukulcán, una pirámide escalonada que domina el paisaje, es testigo silencioso del esplendor y la ingeniería de una civilización que desafió al tiempo.

La historia de Mayapán es un tapiz tejido con hilos de poder, arte y misticismo. En su apogeo, albergaba alrededor de 12,000 habitantes, y su influencia se extendía por toda la península de Yucatán. La Liga de Mayapán, una confederación de caciques que incluía a Uxmal y Chichén Itzá, evidencia la complejidad política y social de la época. Sin embargo, fue la tensión y el conflicto, especialmente con los Itzáes de Chichén Itzá, lo que eventualmente llevó a su declive.

Los vestigios arqueológicos, aunque escasos debido a la reutilización de materiales de los edificios antiguos, narran historias de una ciudad que fue tanto un centro de poder como un crisol de culturas. Las pinturas murales, descubiertas en los restos de estructuras como la Sala de los Frescos, ofrecen una ventana a la vida cotidiana y las creencias de sus habitantes. Estas obras de arte no solo muestran la habilidad y la estética de los mayas, sino que también reflejan una fuerte conexión con el Altiplano Central de México.

La caída de Mayapán, alrededor de 1450 d.C., está envuelta en misterio y teorías. Algunos sugieren que fue una revuelta interna, posiblemente relacionada con el temor a los mercenarios aztecas, lo que llevó a su destrucción y abandono. Este evento marcó no solo el fin de una era en Mayapán, sino también un punto de inflexión crucial en la historia maya. Las crónicas posteriores, incluyendo las de Fray Diego de Landa, ofrecen relatos fragmentados pero fascinantes de su legado y su final.

Hoy, Mayapán se erige como un testimonio silencioso de un pasado glorioso, sus ruinas hablando de los ciclos de ascenso y caída que caracterizan la historia humana. Cada piedra, cada mural, cada edificio cuenta una historia, una que se entrelaza con el misticismo y la leyenda, invitando a los visitantes a desentrañar sus secretos y a contemplar la grandeza de una civilización que una vez dominó el mundo maya.

#mayapan #viajar #curiosidades #historias #viajes  #cubanosporelmundo #cubanos #uncubanoporelmundo

***

 

En la antigua Grecia, las diferencias de edad en el matrimonio eran más que una simple curiosidad: eran la norma. Tomemos, por ejemplo, la unión de Sócrates, el filósofo más célebre de Atenas, con su joven esposa, Xantipa. Con posiblemente hasta 50 años separándolos, esta pareja desafió más que solo el paso del tiempo.

Xantipa, conocida por su temperamento ardiente, era todo menos una esposa sumisa. Sin embargo, lejos de ser un obstáculo, Sócrates veía en su carácter un campo de pruebas para su paciencia y sabiduría. Creía firmemente que enfrentarse a los retos diarios que Xantipa le presentaba era una manera de cultivar y practicar la virtud, enseñando por ejemplo cómo la adversidad puede ser un maestro en sí misma.

Para Sócrates, la convivencia con Xantipa no era una prueba de tolerancia, sino una oportunidad de oro para pulir sus habilidades dialécticas y su fortaleza moral. Su matrimonio se convirtió en una lección viviente de cómo la verdadera sabiduría se forja en el crisol de la vida cotidiana.

Fabulă

 

Cu mult timp în urmă, în regnul animal, o oaie 🐑 a văzut un leu 🦁 plângând într-o cușcă. 

Leul a implorat oaia să-l salveze, făgăduindu-i că nu o va mânca, dar oaia a refuzat. După multă convingere, oaia a deschis cușca leului.

Leului îi era foarte foame, căci era în cușcă de zile bune fără mâncare. A apucat repede oaia ca să o mănânce, dar oaia i-a amintit de promisiunea lui. Încă se certau când au trecut alte animale și au încercat să afle ce s-a întâmplat. Leul și oaia și-au spus fiecare partea din poveste, dar de frică și pentru a câștiga favoarea leului, toate animalele s-au alăturat leului, cu excepția țestoasei care pretindea că nu înțelege întregul scenariu.

Țestoasa🐢 îi cere apoi leului să-i arate unde era înainte ca oile să-l salveze. Îl întreabă din nou: "Erai înăuntru sau afară când a venit oaia? Leul spune că era înăuntru. Țestoasa zice din nou: "ok, intră, să vedem dacă e greu înăuntru." Leul a intrat, iar țestoasa l-a blocat 🔐 din nou în cușcă.

Uimite, celelalte animale au întrebat-o pe țestoasă „de ce”, iar aceasta a răspuns:

 „dacă îi dăm voie să mănânce azi oaia, mâine îi va fi din nou foame și nu știm cine va fi următorul dintre noi care va fi mâncat mâine”.

Morala acestei povești.

Nu susține răul azi pentru că nu te afectează direct, mâine poate fi rândul tău.

My Lady in gray

 My lady in gray

De la o vreme nopțile mi-s pline

de chipul tău și nu mă pot opri

să te visez, iubito, lângă mine,

ca pe-o naiadă din povești, în gri.

Mă fascinezi cu trupul tău de zee, 

iar când pășești pe tocuri prin atriu,

și mai suav, dar și ca o maree, 

sunt incitat, noapte și zi, să-ți scriu.

Te-aș implora să vii aici din basmul

unde trăiești, iar dacă n-ai să poți,

te rog, să nu-mi știrbești entuziasmul…

Să-mi spui numai că într-o zi mă scoți

din lumea asta tristă și banală

în care pot de dorul tău muri.

Simt că iubirea ta-mi este vitală,

frumoasă Doamnă, îmbrăcată-n gri!

versuri: Ioan Grigoraș