&&&

 La data de 12 mai a anului 113 a fost inaugurată la Roma, în forumul nou, Columna lui Traian, monument care ilustrează episoade ale celor două războaie purtate de romani împotriva dacilor și victoria împăratului Traian în aceste războaie. Construcția Columnei îi este atribuită arhitectului Apollodor din Damasc, cel care a construit și podul de la Drobeta Turnu Severin din anul 105 din timpul celui de-al doilea război daco-roman. Acest faimos monument ce a fost construit pentru comemorarea victoriei împăratului Traian în Dacia, are exteriorul prevăzut cu un impresionant basorelief sculptat în formă de spirală, cuprinzând 123 de scene în care sunt reproduse artistic sub o formă epică, războaiele purtate de romani pentru cucerirea Daciei. Columna inaugurată la 12 mai 113 este singurul monument care s-a mai păstrat din vechiul For al lui Traian din Roma. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind aproximativ 40 de tone şi cu un diametru de 3,70 metri. Iniţial columna avea în vârf statuia înaltă de 6 metri a lui Traian, care era reprezentat în uniformă militară şi ţinând în mână o lance, însă în 1587 Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului cu statuia din bronz a Sfântului Petru. Columna a trecut de-a lungul secolelor prin diverse pericole, dar a reuşit să reziste pană în zile noastre, deşi monumentul a fost vandalizat prima dată de vizigoţi după cucerirea Romei în anul 410. Acest monument istoric a fost salvat de la demolare în anul 603 datorită Papei Grigore I cel Mare, care a dispus ca zona din jurul coloanei și coloana în sine să intre în administrarea bisericii și astfel să fie salvată de la demolarea care era prevăzută. În secolul al XVI-lea, papa Sixtus al V-lea a dat dispoziţiile necesare restaurării Columnei, astfel că marele arhitect Domenico Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu anul 1558. De asemenea, împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte, a dorit să demonteze şi să transporte Columna la Paris, dar consilierii apropiaţi l-au convins să abandoneze acest proiect, fiind prea costisitor și astfel acest splendid monument al Antichităţii a fost iarăşi salvat şi a continuat să reziste până în zilele noastre. 

Lectia de istori e

&&&

 Aventurile scriitorului Jean Bart, cel care a împrumutat numele unui faimos corsar. A fost elevul lui Creangă şi a scris primul roman al unui port românesc, portul Sulina.

Jean Bart a murit pe 12 mai 1933...

Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost în copilărie elevul lui Ion Creangă. Botez avea să devină mai târziu ofiţer de marină, colindând toate apele lumii.

 Printre numele elevilor pe care le rostea zilnic dascălul Ion Creangă de la şcoala primară din Păcurari se afla şi acela al lui Botez P. Eugeniu (1877 - 1933). De acest minunat dascăl, şcolarul îşi va aminti, peste ani, cu dragoste şi respect: figura lui blândă şi jovială, aplecată cu îndelungată răbdare asupra micilor învăţăcei, i se va păstra neştearsă în suflet. Odată, iarna, povesteşte Bart, pe vremea când familia lui avea locuiţa în Sărărie, copiii se dădeau cu sania prin faţa bojdeucii învăţătorului lor. Humuleşteanul, văzând că micuţii nu ştiu să cârmuiască sania şi îmboldindu-l amintiri din copilărie, şi-a aruncat pe umeri caţaveica de vulpe şi a dat fuga la portiţă. „Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebuia să cârmim cu piciorul sania la cotitură“, povestea Bart. Elevul lui Creangă, devenit bun cârmaci deocamdată pe derdeluşul copilăriei, era fiul căpătanului de grăniceri Panait Botez. Eugen Botez şi-a petrecut numai o mică parte în acea zonă. După Războiul de Independenţă, familia lui s-a mutat la Iaşi, fapt ce a determinat dezvolarea tânărului. „În copilărie am apucat, încă în viaţă, pe câţiva dintre bătrânii generaţiei de la 48. Apoi mulţi dintre membrii Junimii mi-au fost profesori şi în afară de şcoală“, spunea el. La acele vremuri, tânărul citea „Contemporanul“ din scoarţă în scoarţă, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l înscrie la Şcoala fiilor de militari din Iaşi. La un control, asupra lui s-a găsit „o întreagă bibliotecă de cărţi subversive“. Cărţile i-au fost confiscate şi drept pedeapsă i s-a dat să mănânce doar pâine şi să bea doar apă, fiind băgat la carceră. Eugeniu Botez a reuşit însă să termine însă şcoala militară şi a devenit ofiţer de marină, navigând înclusiv la bordului bricului Mircea. Apoi, a devenit căpitanul portului cosmopolit Sulina. De unde a luat pseudonimul În scrierile sale, Eugeniu Botez a semnat cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. Jean Bart a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord şi schiţa marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin „Europolis“ a lăsat primul roman al unui port românesc, Sulina. Iată cum descrie Jean Bart pe scurt esenţa vieţii portului-vedetă: „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită. Nicio adiere, niciun semn de viaţă, pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantom ă“.

$&&

 Katharine Hepburn şi Spencer Tracy – arta de a trăi dragostea în umbră

Fermecătoarea şi rebela Katherine Hepburn, care a avut de-a lungul carierei 12 nominalizări la Premiile Oscar (din care a câştigat patru), a trăit o emoţionantă poveste de dragoste alături de Spencer Tracy. O poveste care a ţinut 26 de ani; şi prima pagină a ziarelor de scandal…

A avut celebritate mondială, fani numeroşi care au omagiat-o, a strălucit prin inteligenţă şi frumuseţe şi a deţinut recordul la numărul de premii Oscar, precum şi la nominalizări. A fost considerată una dintre cele mai mari actriţe de la Hollywood. Katharine Hepburn s-a impus printr-o siluetă frumoasă, zâmbet cuceritor şi talent în rolurile de comedie.

S-a născut în 12 mai 1907 la Hartford, Connecticut, S.U.A şi a decedat în 29 iunie 2003, Connecticut. De mică dorește să intre în lumea teatrului, iar părinţii nu se opun. Face spectacole de teatru de păpuşi în faţa familei. Avea doar 14 ani cand l-a găsit pe fratele Tom spânzurat, de care se ataşase mult, drept pentru care spune la toată lumea că s-a născut în 8 noiembrie, ziua de naştere a fratelui ei.

Obţine licenţa în istorie şi filosofie, apoi actorie, la colegiul Bryn Mawr din Pennsylvania. Ca să poată juca teatru, face gimnastică, ţine dietă, ia lecţii de dans, canto şi balet. Se căsătoreşte cu un fost coleg de facultate, un docil care nu este împotriva carierei sale de actriţă şi mare stea în devenire, de care „rebela” va divorţa la un moment dat.

Este distribuită într-un spectacol de teatru, joacă pe Broadway. Are succes. O remarcă scenaristul Phillip Barry, dar şansa ei a fost regizorul american de film George Kukor.

Fumuseţea ei marcată de o bizară armonie, cu ochii devoratori şi vocea inconfundabilă, mersul ritmat şi expresivitatea mâinilor, îl determină să o lămurească să intre în lumea filmului. O aduce aproape cu sila pe platourile hollywoodiene distribuind-o în “Motiv de divorţ”.

Fermecătoarea recalcitrantă, nonconformistă şi răzvrătită uimeşte, ba chiar şochează Hollywoodul.

În scurt timp, i se spune “rebela” pentru că, la fel ca şi colega ei de generaţie, Bette Davis, nu voia să se machieze, să facă fotografii, să dea interviuri, să se manifeste ca toate divele de la Hollywood. Nu voia să poarte rochii. Colegii de platou i-au ascuns pantalonii şi a umblat în lenjerie intimă până când aceştia i-au fost înapoiaţi. Totuşi, pe ecran, „nimeni n-a reuşit să fie atât de haios, atât de emoţionant, în acelaşi timp, atât de impresionant“. („The New Biographical Dictionary of Film“)

Dintre filmele celebre pentru care a primit premii Oscar, amintim: “Morning Glory“(1933), „Leul in iarnă“(1968), „On Golden Pond“(1981), „Ghici cine vine la cină“(1967) etc.

Spencer Tracy, fidel amantei, dar cu acordul nevestei

Povestea de dragoste dintre Katharine Hepburn și Spencer Tracy a durat 26 de ani, în umbră, şi a emoţionat o lume întreagă. Pe platourile de filmare, Katharine Hepburn îl cunoaşte pe Spencer Tracy, actorul cu trup masiv ca o sculptură de Rodin şi ochii albaştri, fiul unui şofer de camion, care nu avea farmecul unui Don Juan. De mic, imita ticurile altora, făcea pe clovnul şi maimuţa. Voia să devină medic, nu actor, dar nu-şi termină studiile după ce intră într-o trupă de teatru. Şi de atunci, focul exploziv al rampei îl arde. Până să ajungă în film joacă teatru. Era bun desenator şi a lucrat şi pentru Walt Disney.

S-au întâlnit pe platourile de filmare, fiind distribuiţi ca parteneri. “Domnule Tracy, nu ştiu dacă ai să poţi juca cu mine, mi-e teamă că sunt prea mare pentru dumneata” i se adresează actriţa.

„N-avea grijă Miss Hepburn, te fac eu să pari mică” îi replică Tracy. O palmă a aterizat pe faţa lui de faţă cu întreaga echipă de filmare care era obişnuită doar cu exploziile de mânie ale actorului, nu şi ale actriţei. După momentul de şoc pentru toată echipa de filmare, cei doi actori au izbucnit în râs. Apoi, au devenit cei mai buni prieteni, apoi iubiţi şi amanţi. Amândoi erau firi voluntare, ironice, rezervate faţă de noi cunoştinţe.

La începutul relaţiei lor, amândoi erau căsătoriţi. „Sunt catolic şi nu voi divorţa niciodată. Îi păstrez Loiusei afecţiunea şi respectul meu”, îi spune actorul. Fidelitatea şi statornicia relaţiei lor au oferit lumii fărâme de fericire clandestină şi subiect pe termen lung pentru ziarele de scandal ale vremii. Presa o acuza pe Katy de destrămarea căsniciei. Nici vorbă.

Ingenua soţie a lui Spencer citea presa, era la curent cu aventurile soţului dur cu suflet tandru. Ca să nu sufere Tracy din cauza despărţirii de Katharine, ea refuză timid divorţul şi este de acord ca cei doi protagonişti îndrăgostiţi să-şi continue povestea lor de dragoste mistuitoare în umbră.

Aşteptând în tăcere ca Spencer să ia o decizie radicală privind mariajul lui, Katie a mai trăit nişte aventuri, dar lucrurile n-au mers prea departe. George Stevens, Cary Grant, Howard Hughes sau Leland Hayward sunt pasageri prin viaţa ei sentimentală.

Între idilele paralele, curele ei de singurătate o ajută să descopere toleranţa şi disciplina. În minte îl avea pe Spencer, dragostea îi umplea inima. Timpul trece, totul devine datorie şi aşteptare. Şi nicio promisiune spre biroul stării civile. În cuplu, Katy era cea blândă şi bună, înţelegătoare, feminină, disponibilă pentru bărbatul ei. Deseori Spencer spunea cunoscuţilor: “Katie este o femeie care nu are niciuna din calităţile femeilor”. „Spencer este pentru mine tatăl meu, soţul şi fiul meu,” completa Katie. Nu se arătau în public împreună.

Vremea trece, Tracy nu mai putea să joace, avea pierderi de memorie, uita rolurile. Când bea peste măsură devenea brutal. Se mai îndrăgostea de partenerele din film, de obicei, erau episoade sentimentale sortite eşecului. Katie devenea psiholog, infirmieră, balsam pentru inimă şi minte.

Soţia fericită în film, amanta tristă în viaţă

După 35 de ani de carieră, Tracy face un blocaj renal, o criză de prostată, are tulburări cardiace. Katie îl convinge să joace măcar o dată alături de ea. Sunt distribuiţi în filmul: „Ghici cine vine la cină?“. Demonul jocului muşcă din el. Fiecare secvenţă turnată îl costa fiecare picătură de viaţă. Dialoghistul filmului avusese ideea de a adăuga replica cheie din viaţa şi dragostea lor, pe care trebuia Spencer să o rostească: “Te-am iubit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Te iubesc încă şi azi. Nu mai am, poate, de trăit decât puţin. Dar până la sfârşit îmi voi aminti foarte bine de asta.”

În film, Kate joacă rolul soţiei fericite, în viaţă era amanta tristă. Avea inima plină de amărăciunea că nu va fi niciodată căsătorită cu omul pe care-l iubea. Jucau perfect rolurile de soţi chiar dacă, în realitate, actriţa pica pradă disperării.

Aşa cum spunea în cartea sa autobiografică: „Iubirea nu are nimic de-a face cu ceea ce aştepţi să ţi se ofere, ci doar cu ceea ce eşti pregătit să dăruieşti, adică totul. Ce primeşti în schimb poate varia, fără a avea niciodată legătura cu ceea ce dai. Tu oferi numai pentru că iubeşti şi, pur şi simplu, nu poţi face altfel“.

Katharine Hepburn: testamentul, pisica şi amintirile…

În ultimele două luni înainte de a muri, Tracy locuieşte la Kate. Dorm în camere diferite. În camera lui, Spencer avea un buton la pat, ca să o cheme dacă-i era rău. Într-o dimineaţă, ea l-a găsit căzut din pat. Decedase. Împietrită de durere, cu demnitate, i-a alertat familia, şi mai ales nevasta.

Katharine şi-a jucat până la capăt rolul din umbră. A avut tăria să nu participe la funeralii. Când a fost deschis testamentul, toată averea revenea soţiei şi celor doi copii a lui Tracy, iar o parte din bani ajungeau în conturile fundaţiei pentru copii handicapaţi de care se ocupa soţia lui.

O iubită nu e o soţie, iar o soţie nu e o amantă. Lui Kate i-a rămas pisica pe care o crescuse ră împreună şi amintirile…

&&&

 ILEANA VULPESCU: O IUBIRE CA O RAMURĂ DE POM RODITOR

 Ileana Vulpescu, filologa, lexicografa, prozatoare, romanciera si traducatoare a decedat pe 12 mai 2021...(n. 21 mai 1932)

Câteva gânduri despre dragoste și despre viața alături de persoana iubită.

“Fiecare femeie trece printr-o epocă romantică, cel puțin atâta vreme cât iubește, dacă iubește sincer. Romantismul nu este un curent, ci o stare de spirit.”

“Eu am fost agățată în mod intelectual”

“Eu am fost agățată în mod intelectual. (Romulus Vulpescu, viitorul soț – n.n) a venit oblu la mine și a zis: «L-ai citit pe Arghezi?». Pe vremea aceea, pentru citit Arghezi te dădea afară de la facultate. «Da!», am zis eu. «Dar pe Ion Barbu?» «Da!» Și atunci, dintr-o dată, am devenit o persoană recomandabilă, ca să zic așa. Nu eram o gâscă oarecare, eram o gâscă cu niscaiva lecturi! (…)Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră. Am rămas împreună de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012 (în 2012 Romulus Vulpescu s-a stins din viață).

Mi-a zis: «Dragă, noi când ne însurăm? Hai să hotărâm o dată». Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paști. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriți și a rupt o ramură. Cred că de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.”

“Dragostea este o capitulare necondiționată”

“Așa cum există prietenii care durează o viață, tot așa există și căsătorii care durează o viață. Acum, concepția este că, dacă a trecut marea iubire, divorțăm. Găsim alta. E, noi am aparținut unei alte generații. (…)La mine, la țară, se spune: de la tinerețe până la bătrânețe. Nu știu dacă schimbarea relației te îmbogățește în vreun fel. Eu am o prietenă care divorțase și s-a recăsătorit. Am întrebat-o: «Ei, și cum e sa ai un nou soț?» «Nu merită deranjul…».

(…)I-am spus bărbatului meu de la început: oricâte prostii ai face, să știi ca nu te las. Pentru ca nu îți meriți libertatea! Important este ce se sudează într-un menaj. Pentru că după ce a trecut amorul (pentru ca amorul nu moare, dar trece…), rămân alte raporturi între oameni: o relație de prietenie, o relație intelectuală. Dacă în marile principii de viață oamenii se potrivesc, atunci relația este sudată.

Dragostea este o capitulare necondiționată. Dacă vrei să ajungi la armistițiu, încep condițiile. Odată cu condițiile de armistițiu, apar și defectele. Și se domolește ardoarea… Trebuie să fii concesiv. Să accepți că oamenii nu sunt perfecți. Dacă pornești de la propria persoană, care este plină de defecte, nu poți să le pretinzi celor din jur altceva. Bine, există și defecte greu de suportat. Când defectele cuiva devin un iad pentru viața ta, e mai bine sa rupi relația, indiferent că e vorba de o prietenie sau de iubire. Pentru că o relație care iți mănâncă sufletul, cu defectele pe care le are, e mai bine să se încheie la timp.”

Ilea na Vulpescu

&&

 Aurelian Andreescu, un destin dramatic...

S-a nascut pe 12 mai 1942. A murit la doar 44 de ani...

Foarte putine lucruri au fost dezvaluite publicului despre omul Aurelian Andreescu.

 Cu ajutorul si amabilitatea lui Cornel Constantiniu, nasul de botez al unicului sau fiu, s-au descoperit cateva detalii dramatice din viata marelui interpret.

Maestrii de sunete si instrumentistii il adulau pentru vocea sa calda si pentru usurinta cu care inregistra melodiile, nefiind nevoie de reluari. Pentru Aurelian Andreescu, cel mai mult conta relatia cu publicul, iar aprecierea oamenilor ii aducea cea mai mare bucurie. Pus mereu pe sotii, Aurelian era celebru pentru farsele pe care le facea colegilor.

O pacaleala care a facut deliciul artistilor a fost supriza pe care i-a oferit-o lui Horia Moculescu. Glumetul compozitor s-a gandit sa-l enerveze putin pe interpret si i-a ascuns cravata in frapiera plina cu apa. In replica, Andreescu i-a aruncat lui Moculescu pantofii in namol, reusind sa-l aduca pe acesta la disperare. Desi era un barbat asaltat de femei, Ale, asa cum ii spuneau prietenii, era extrem de retras. Poate si pentru ca, in sufletul sau, ascundea un secret dureros: nu putea sa aiba urmasi.

Cu prima sotie, Ana, a stat timp de sapte ani. Mariajul nu a mers, fiind presarat in permanenta cu certuri, scandaluri si o gelozie excesiva din partea ei. Pe langa toate acestea, la destramarea casniciei a contribuit si problema sterilitatii lui Andreescu. Dupa aproximativ un an s-a recasatorit cu Mariela, balerina la Teatrul "Constantin Tanase". A fost femeia care l-a iubit enorm pana la sfarsitul vietii. Au infiat un baietel, in varsta de 2 ani, abandonat la Leaganul de copii. Nasii de botez au fost Domnita si Cornel Constantiniu, ei fiind si cei care au ales numele baiatului, Mirel. Dupa moartea lui Aurelian, Mariela a plecat in vizita la o prietena din Canada. Nu s-a mai intors de atunci in tara. Dupa un an a reusit sa-si aduca si copilul la Montreal. Mariela i-a trimis lui Cornel Constantiniu o scrisoare tulburatoare, din care va redam cateva fragmente: "Va incredintez voua putinul meu si va rog sa-l donati televiziunii. Sunt piese extrem de vechi si care nu mai exista nicaieri, dar si melodii inedite scrise de Silviu Hera si Nancy Brandes. Din pacate, Mirel nu este in masura sa aprecieze cum se cuvine arta lui Ale. Daca inregistrarile nu le vrea Televiziunea Romana, atunci donati-le Casei de discuri Electrecord. In cazul unui refuz, va rog sa ingropati aceste unicate intr-un coltisor de la mormantul lui. Eu voi muri curand, pentru ca am fost diagnosticata cu cancer la plamani".

Doua pahare de vin i-au fost fatale

Ultimele zile din viata lui Aurelian Andreescu sunt povestite intr-un mod cutremurator de Cornel Constantiniu: "Cu un an inainte de a muri, avusese o coma hepatica. Generalul Suteu a fost cel care l-a tratat si l-a salvat de la operatie. Una dintre recomandarile doctorului a fost sa evite Litoralul si, implicit, expunerea la soare. In anul disparitiei, adica in 1986, s-a dus la Eforie Nord, in restaurantul in care canta Petre Geambasu. Niste nenorociti, asa-zisi admiratori, l-au convins sa bea cateva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambasu sa-l lase sa cante doua melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a facut rau. Imediat cum a terminat de cantat, a intrat in coma. A murit in aceeasi seara la Spitalul Judetean Constanta. In acea zi cumplita, menajera m-a trezit din somn, spunandu-mi sa vin urgent la telefon. Era Mirabela Dauer, care mi-a zis ca Aurelian incetase din viata. La inmormantare mi s-a facut rau si a trebuit sa fiu scos afara din biserica. Portretul lui era pus pe catafalc, iar din statia de amplificare se auzeau melodiile "Copacul", "Oameni" sau "Tu esti prima vara mea". La cateva zile dupa ceremonia funerara, m-am dus la mormant si i-am plantat doi braduti". La varsta de 44 de ani, Aurelian Andreescu intra in legenda.

Desi canta muzica usoara, Aurelian Andreescu asculta acasa muzica rock a trupelor Deep Purple, Leed Zeppelin sau Beatles. La inceputul anilor '70, jurnalistul Alex Revenco l-a ajutat sa ia o decizie intr-un moment de cumpana. Aurelian a primit o oferta de la Nancy Brandes sa fie solistul vocal al grupului Rosu si Negru. A refuzat, deoarece era constient ca in muzica rock nu se castiga la fel de bine ca in muzica usoara, iar el era obisnuit sa aiba mereu bani. Cu o saptamana inainte de a muri, l-a rugat pe Revenco sa-i faca rost de casete cu Neil Diamond. Dupa cateva zile, ziaristul a sunat ca sa-l intrebe cand i le poate da. I-a raspuns sotia, spunandu-i ca Aurelian  a murit.

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai113: La această dată, a fost inauguratã, la Roma, în forumul nou construit, Columna lui Traian, operã atribuitã lui Apollodor din Damasc. O ilustrare plastică a „Comentariilor lui Traian", cele 124 de episoade care ilustreazã rãzboaiele daco - romane, constituie un original act de naştere al poporului român. Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. 

Columna lui Traian este unul dintre cele mai importante monumente ale antichităţii europene şi un izvor de o mare ȋnsemnătate pentru cunoaşterea istoriei noastre naţionale. Construit de arhitectul Apolodor din Damasc, din ordinul ȋmpăratului Traian, monumentul reprezintă o preţioasă cronică vizuală a războiului daco-roman. Columna a fost inaugurată la data de 12 mai 113 d. Hr, păstrându-se şi astăzi ȋn Forul lui Traian din Roma. Această data este atestată de documentele fragmentare păstrate de orașul Ostia (Fasti Ostienses, 49 î.Hr.-175 d. Hr.), oraș care avea o strânsă legătură cu Roma. Monumentul este decorat cu un celebru basorelief ȋn formă de spirală, care ȋnfăţişează scene din timpul confruntărilor daco-romane din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) şi105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt prezentaţi în timpul bătăliei. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri (baza columnei, fusul şi capitelul) și este formată din 18 blocuri masive de marmură de Carrara.

După moartea ȋmpăratului Traian (117 d. Hr.) urna cu cenuşa sa a fost depusă la baza monumentului de unde ȋn cele din urmă a dispărut. Columna a fost restaurată ȋn a doua jumătate a secolului al XVI-lea de celebrul arhitect Fontana. Ȋn 1598, din ordinul papei Sixtus al V-lea, ȋn vârful Columnei a fost aşezată o statuie de bronz a Sfântului Petru. Iniţial, columna avea ȋn vârf o statuie a lui Traian, care ȋnsă dispăruse ȋntre timp. O copie ȋn mărime naturală a Columnei, realizată ȋntre anii 1939-1943, se află expusă din 1972 la Muzeul Național de Istorie a României din Bucureşti. Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor.

Un apogeu al artei basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello dacico) își păstrează relevanţa culturală prin caracterul lor de document istoric.

Surse:

Bejan, Adrian - Dacia Felix. Istoria Daciei romane, Timişoara, 1998

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

https://statuidedaci.ro/ro/columna-lui-traian

http://columnaluitraia n.ro/ro/

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai1820: În această zi, s-a născut Florence Nightingale, infirmieră britanică, precursoarea serviciului sanitar modern, prima infirmieră modernă, dar și un statistician important. Florence Nightingale (d. 13 august 1910) a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personal de specialitate gata oricând să îngrijească bolnavii. Datorită altruismului și personalități sale, Florence Nightingale și-a consacrat întreaga viață ajutorării bolnavilor din spitale.

Florence Nightingale s-a născut într-o familie britanică bine poziționată în societate. Părinții ei, William și Fanny Nightingale, făceau parte din acea categorie de oameni înstăriți, cu proprietăți imobiliare, deschiși călătoriilor.Una dintre călătoriile făcute, și anume cea din 12 mai 1820, de la Florența, a adus cu sine un nou copil, și anume pe Florence. Cele două fete ale familiei au fost educate cu scopul de a deveni viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu toate acestea, Parthenope, sora cea mare a Florencei, era interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce Florence petrecea foarte mult timp studiind latina, matematica și filosofia. Se spune ca Florence Nightingale avea, încă din copilărie, probleme emoționale, explicabile poate doar dacă ne gândim că tatăl său era o persoană retrasă, în timp ce mama sa era entuziastă și jovială. Dorința de a-și ajuta semenii a apărut din adolescență, confirmarea fiind însemnările ei din jurnalele acelei vremi. Cu timpul, sentimentele sale au devenit și mai puternice. Se simțea limitată și inutilă și își căuta ocupații care să ofere un sens vieții. Aceste dorințe puternice contraveneau planurilor mamei sale, care ar fi dorit s-o mărite.

Anul 1837 a fost decisiv în viața ei. Așa cum reiese din însemnările sale din 17 februarie, Florence a avut o revelație: Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui. Afirmația a dat naștere unor controverse, dar Florence nu a fost o persoană care să sufere din punct de vedere psihic și nici nu a fost o împătimită a religiei. Tocmai din această cauză nu poate fi acuzată de misticism. În anul 1839, cele două surori au fost prezentate la Curte și și-au petrecut vacanța la Londra. A fost perioada în care mama lor și-a dublat eforturile pentru a le mărita. Aflarea veștii că Florence va deveni infirmieră a avut consecințe violente. În perioada victoriană, infirmierele erau desconsiderate de către clasa burgheză, spitalul nu era nici pe departe cel mai indicat loc pentru o viitoare doamnă de societate. Părinții săi s-au opus categoric deciziei luate de fiica lor, interzicându-i orice acțiune în acest sens. Reacția părinților i-a provocat o depresie puternică, Florence pierzându-și astfel dorința de a mai trăi. În taină, a adunat cât mai multe informații privind desfășurarea activității spitalelor din Anglia, starea lor sanitară și tratamentul oferit.Și-a dezvoltat astfel planul de creare a unui sistem de tratament medical adecvat. În această perioadă i-a cunoscut la Roma (1847) pe Sidney și Liz Herbert, secretarul de stat al Angliei și soția acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence s-a decis să plece în Germania, lăsând în urmă restricțiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de specialitate. 

După întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcția de directoare a spitalului pentru femei din Harley Street. Instituția după spusele lui Charles Dickens, a fost transformată de Florence într-un adevărat spital: cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoțele pentru solicitarea ajutorului. Adevărata capacitate de organizare și-a arătat-o abia în anul 1854, în timpul războiului din Crimeea. Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence a avut loc în timpul războiului din Crimeea. Condițiile din spitalele pentru soldații englezi răniți în Crimeea, descrise de primul reporter de război din istorie, William Russell, erau înfricoșătoare - lipsea îngrijirea medicală de specialitate iar igiena era inexistentă. Pentru a dezamorsa situația, guvernul britanic a hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu și anume pe Florence Nightingale. Aceasta, însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de pe front pe 21 octombrie 1854. Bazele britanice erau amplasate în Scutari (Üsküdar, o suburbie a Istanbulului), la 545 km de Crimeea.

Acolo au descoperit soldații răniți rău îngrijiți de personalul medical complet demoralizat ca urmare a indiferenței oficiale. Pe deasupra, era o lipsă de medicamente, igiena era neglijată, iar infecțiile în masă erau răspândite, multe fiind fatale. Nu exista echipament pentru prepararea mâncării pentru pacienți. Doctorii britanici desconsiderau aportul infirmierelor în recuperarea post-operatorie a răniților. Florence și colegele ei au început prin curățirea temeinică a spitalului și a echipamentului, precum și prin reorganizarea îngrijirii pacienților. Dar, în perioada în care s-a aflat la Scutari, rata mortalității nu a scăzut, ba din contră, a început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din regiune. În timpul primei sale ierni la Scutari au murit 4077 de soldați, majoritatea din cauza unor boli ca tifosul, holera și dizenteria, nu din cauza rănilor.În spital condițiile erau mizerabile din cauza suprapopulării, ventilației proaste și a lipsei grupurilor sanitare. O comisie sanitară a guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat și a reglat aceste aspecte. Mortalitatea a fost redusă.

Florence Nightingale a continuat să creadă că rata de mortalitate a crescut din cauza alimentației proaste și supraîncărcării cu soldați. După ce s-a întors din Marea Britanie, ea a început să colecteze dovezi pentru a le prezenta „Comisiei regale pentru sănătate în armată” pentru a demonstra că majoritatea soldaților au fost omorâți de condițiile proaste din spitale. Aceasta experiență a influențat-o și mai târziu în carieră, ea susținând mereu importanța condițiilor de trai. Ca urmare, a contribuit la reducerea mortalității în armata britanică pe timp de pace, îndreptând atenția asupra aspectelor ce țin de igiena în spitale. Odată cu mărirea numărului de răniți aduși de pe front, spiritul organizatoric al Florencei a fost apreciat de către doctori.În acea perioadă, ea și-a dobândit numele de „Lady with the Lamp" (Femeia cu lampa), deoarece personalul infirmier făcea turul de noapte al saloanelor. Totuși, în momentul în care spitalul a început să funcționeze normal, ea s-a îmbolnăvit atât de grav, încât, după revenirea în Anglia, la vârsta de 37 de ani, a rămas paralizată la pat.

Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a condus acțiunea de organizare a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a condus școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, consultațiile aveau loc în dormitorul lui Florence sau prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și directori, iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei.Datorită ei, s-a înființat Academia Medicală Militară și Școala de infirmiere de pe lângă Spitalul Sf. Thomas. Cu timpul, depresia ei, revenită sub influența bolii, s-a agravat. Florence a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar. Se simțea singură și neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit, deși spre bucuria mamei, la început, a avut mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a iubit-o toată viața. Din păcate, refuzat după șapte ani de încercări, acesta nu s-a mai întors niciodată.

La bătrânețe s-a împăcat cu oamenii: mult timp și l-a petrecut cu infirmierele sale la picnicurile organizate la proprietatea surorii sale din Chaydon și și-a vizitat familia. În anul 1901 și-a pierdut definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o să mai poarte corespondență. Șase ani mai târziu, ca recunoaștere a activității sale, i s-a acordat Ordinul pentru merite deosebite. Florence Nightingale a murit pe 13 august 1910 și a fost înmormântată în cavoul familiei din East Wellow.

Surse:

https://www.biography.com/scientist/florence-nightingale

https://www.florence-nightingale.co.uk/?v=f5b15f58caba

https://www.britannica.com/biography/Florence-Nightingale

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/florence-nightingale-asistenta-lui-dumnezeu

http://www.eva.ro/divertisment/vedete/florence-nightingale-femeia-care-a-revolutionat-lumea-medicala-arti col-6671.html