$$$

 S-a întâmplat în 18 martie 1994: În această zi, a murit actriţa Gina Patrichi. Eugenia Margareta Elena Patrichi, pe numele său la naştere, a venit pe lume la 8 martie 1936, într-o casă din Strada Cazărmii nr. 56 din Bucureşti, fiind al doilea copil al familiei lui Grigore Patrichi, șef de laborator la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic, şi a Elenei Patrichi.Încă de mică, cea alintată Gina, demonstra o fire băiețoasă și dinamică, şi manifesta o fascinaţie aparte pentru teatru, fiindcă alături de alţi copii, inclusiv de fratele său, Mircea, crea scenete, stabilea distribuţii şi își realiza costume.A urmat Școala „Ion Creangă”, apoi Liceul de fete „Domnița Ileana”, unde, la serbările școlare, recita poezii și juca în piese de teatru.

Pasiunea pentru teatru devenea din ce în ce mai puternică, Gina era nelipsită de la spectacolele Teatrului Armatei, era fascinată de afişele care anunţau piesele de teatru. A crescut alături de spectacolele în care a putut admira actori remarcabili, de la Irina Răchițeanu-Șirianu, Mihai Popescu, la George Calboreanu, George Vraca, Maria Filotti, Sonia Cluceru, Lucia Strurza Bulandra, Jules Cazaban.Gina Patrichi a luat, pentru o perioadă, şi lecţii de balet, la școala condusă de Floria Capsali. A parcurs apoi liceul de chimie, însă atenţia sa nu era îndreptată decât spre lecturi din Coșbuc și Eminescu, de poezii recitate în fața oglinzii. Actrița Emma Romano a fost persoana providenţială pentru cariera sa ulterioară, acordându-i câteva lecţii şi încurajând-o să-şi urmeze pasiunea.

În anul 1952, fără ştirea părinţilor, se înscrie la examenul de la Institutul de Teatru, unde va recita „Mama” lui George Coșbuc, în fața comisiei formate din: Aura Buzescu, Al. Șahighian, George Dem. Loghin și A. Pop Marțian. Comisia îi sugerează că este prea tânără pentru a deveni studentă la teatru, însă după trei zile, află că este admisă, la doar 16 ani şi cu studiile medii neîncheiate.Va studia la clasa profesoarei Aura Buzescu, însă va frecventa şi celebra terasă Mon Jardin, unde cântau Gabi Mezei, Johnny Răducanu, Geo Reininger și Micki Ampoițan. Gina şi colegii ei studenţi au început să întârzie sau să absenteze de la cursuri, iar în anul III, profesoara Aura Buzescu, recunoscută pentru fermitatea ei, avea să o exmatriculeze pe Gina Patrichi, recunoscută, altfel, ca una dintre cele bune studente.Viitoarea mare actriţă avea să parcurgă o perioadă de dezamăgiri, a încercat să se alăture trupelor de amatori ale Caselor de Cultură, a cochetat cu circul, a încercat să se angajeze la o fabrică de tricotaje şi a fost bibliotecară la fostul Cazino din Stațiunea Mamaia.

În vara anului 1956, află că Teatrul de Stat din Galați avea nevoie de actori şi, graţie talentului său, este angajată. La 21 octombrie 1956, a debutat pe scena teatrului din Galaţi, în rolul Mariana Pleșoianu, în spectacolul „Nota zero la purtare” de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, în regia lui Valeriu Moisescu.Au urmat, pe scena gălăţeană, spectacolele „Don Gil de… Ciorap Verde”, de Tirso de Molina, regia Crin Teodorescu, în 1957 – rolul Dona Ines, „Gâlcevile din Chiogia”, de Carlo Goldoni, regia Valeriu Moisescu, tot în 1957 – rolul Lucietta, „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu, regia Valeriu Moisescu, în 1958 – rolul Gena, „Nora”, de Henrik Ibsen, regia Ariana Kuner, în 1959 – rolul Nora, „Poveste din Irkutsk”, de Arbuzov, regia Vlad Mugur, în 1962 – rolul Valia, „Celebrul 702”, de Alexandru Mirodan, regia Vlad Mugur, în 1961 – rolul Miss Pope, „Taina”, de Horia Stancu, regia Gheorghe Jora, în 1963 – rolul femeii de stradă, şi „Umbra”, de Evghenii Șvarț, regia Gheorghe Jora, în 1963 – rolul Anunțiata.

În anul 1964, Gina Patrichi se transferă la Teatrul Bulandra din Capitală, unde debutează, la 29 ianuarie, alături de George Oancea, Marcel Anghelescu și Victor Rebengiuc, în rolul Corinei din „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, regia Valeriu Moisescu.Au urmat roluri remarcabile realizate pe scena de la Bulandra, câteva dintre acestea fiind „Clipe de viață” de William Saroyan, regia Liviu Ciulei, în 1964 – rolul Kitty Duval, „D-ale carnavalului”, de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie, în 1966 – rolul Mița Baston, „Victimele datoriei”, de Eugen Ionescu, regia Crin Teodorescu, în 1968 – rolul Madeleine, „Puricele în ureche”, de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, în 1969 – rolul Raymonde Chandebise, „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, în 1970 – rolul Silvia, „Elisabeta I”, de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, în 1974 – rolul Caterina de Medici,„Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, în 1975 – rolul Nastasia, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu, în 1976 – rolul reporterei, „Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie”, de Jan Otcenasek, regia Valeriu Moisescu, în 1984 – rolul Maria Dockalova, „Hamlet” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, în 1985 – rolul Gertruda, „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu, regia Cătălina Buzoianu, în 1986 – rolul Ivona, „Forma mesei” de David Edgar, regia Ion Caramitru, în 1991 – rolul Verei Rousova sau „Teatrul comic” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete, în 1992.

În anul 1988, Gina Patrichi s-a aflat şi pe scena Teatrului Naţional din Cluj, în „Antoniu și Cleopatra”, de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, în rolul Cleopatrei.Gina Patrichi a jucat în numeroase producţii pentru cinema, alături de actori excepţionali precum Emil Botta, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ștefan Mihăilescu-Brăila, George Constantin, Draga Olteanu Matei, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, George Mihăiță, sau Florin Zamfirescu.În anul 1964, a debutat în film, în „Cartierul veseliei”, regia Manole Marcus, alături de Toma Caragiu, Olga Tudorache, Ilarion Ciobanu şi Tanți Cocea, iar primul rol important a fost, în acelaşi an, Roza Ianoși, în „Pădurea spânzuraţilor”, regia Liviu Ciulei, o ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu, film premiat, chiar la Festivalul de la Cannes, un an mai târziu.

Au urmat rolurile din „Procesul alb”, regia Iulian Mihu, în 1965 – Ana-Maria, „Felix și Otilia”, în 1972 – Olimpia, „Bariera”, regia Mircea Mureșan, tot în 1972 – Țuțuleasa, „Trecătoarele iubiri”, regia Malvina Urșianu, în 1974 – Hanna, „Dincolo de nisipuri”, regia Radu Gabrea, în 1974 – Vetina Berechet, „Nemuritorii”, în 1974 – Ioana, „Saltimbancii”, regia Elisabeta Bostan, în 1981 – Lisette, „Burebista” şi „Capcana”, ambele în 1980, „Cântec pentru fiul meu”, regia Constantin Dicu – Eliza şi „Probă de microfon”, regia Mircea Daneliuc – reportera TV Luiza – ambele tot în 1980. De asemenea, Gina Patrichi a fost admirată în „Pe malul stîng al Dunării albastre”, în 1983, în rolul fostei artiste Alexandra Bengescu „Zaza”, „Un saltimbanc la Polul Nord”, în 1984 – Paulette, „Sezonul pescărușilor”, regia Nicolae Oprițescu, în 1985 – Bătrâna vilegiaturistă, „Moromeții”, în 1987 – Maria Moromete („Guica”), „Figuranții”, regia Malvina Urșianu, în 1987 – Zaza, „Duminică în familie”, în 1988 – pensionara sau „Hanul dintre dealuri”, regia Cristiana Nicolae, în 1988 – Aspasia.

La televiziune, Gina Patrichi a jucat în filme sau seriale precum „Neînfricații”, regia Iulian Mihu, în 1969 – serial TV, „De ochii lumii”, regia Cornel Popa, în 1971, în serialul TV „Lumini şi umbre” (partea I şi partea a II-a – 1981 şi 1982), regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu şi Mircea Mureşan, în serialul „Fram”, regia Elisabeta Bostan, în 1983 sau în „Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie”, în 1990 – în rolul Marie Dockalova. La Teatrul Naţional de Televiziune, Gina Patrichi a fost distribuită în „Rața sălbatică”, de Henrik Ibsen, regia Petre Sava Băleanu, în 1965, „Troienele”, după Euripide și J.P. Sartre, regia Petre Sava Băleanu, în 1967 – Andromaca, „Surorile Boga”, de Horia Lovinescu, regia Petre Sava Băleanu, în 1967, „Răpirea prea frumoaselor sabine”, de Leonid Andreev, regia Adrian Georgescu și Dan Damian, în 1970, „Cavalerul tristei figuri”, după Cervantes, regia Petre Bokor, în 1971, „Pescărușul” de A.P. Cehov, regia Petre Sava Băleanu, în 1974 – Arkadina, „Cadavrul viu”, de L.N. Tolstoi, regia Cornel Popa, în 1975, „Livada cu vișini”, de A.P. Cehov, regia Cornel Todea, în 1975 – Liubov Andreevna Ranevskaia, „Serenadă pentru două vârste”, de Paul Everac, regia Constantin Dicu, în 1978, „Capcana”, de J.P. Miller, regia Eugen Todoran, în 1980, sau „Stâlpii societății”, de Henrik Ibsen, regia Dan Necșulea, în 1988 – Lona Hessel.

Vocea excepţională a Ginei Patrichi a dat viaţă unor personaje întruchipate magistral, pentru Teatrul Naţional Radiofonic, pentru care a realizat nu mai puţin de 160 de roluri, colaborând cu regizori ca Titel Constantinescu, Mihai Pascal, Constantin Dinischiotu, Paul Stratilat sau Dan Puican.După debutul la radio din anul 1964, în rolul Rozana din piesa „În căutarea adevărului”, de Eugenia Busuioceanu, regia Mihai Zirra, au urmat „Învățătoarea”, de Ștefan Bănulescu, în 1966, „Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu, în 1975, „Casa Bernardei Alba”, de Federico García Lorca, „Cymbeline”, de Shakespeare, în 1978, a fost Frieda din „Castelul”, de Kafka, în 1983, în „Din jale se întrupează Electra”, de Eugene O’Neill, în 1984, „Lotte la Weimar” de Thomas Mann, a fost Martine în „Doctor fără voie” de Molière sau Epancina din „Inocența iubirii” de Dostoievski, „Vocea umană” de Jean Cocteau, „Și dacă-i o minciună”, de Ionel Hristea.A jucat, de asemenea, tot la radio, în „Casa inimilor sfărâmate”, de G. B. Shaw, în 1973, „Licuricii”, de Tudor Mușatescu, 1975, în „Enescu”, de Mihail Davidoglu, în 1981, „Livada de vișini”, în care a jucat alături de George Constantin, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ, Mariana Buruiană, Dana Dogaru, Mitică Popescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, în 1983, sau în „Tango”, regia Dan Puican, în 1991, acesta fiind ultimul ei rol la teatrul radiofonic.

Cariera sa artistică strălucită a fost recompensată cu numeroase premii, printre aceste aflându-se Premiul Festivalului de la Costinesti pentru rolul Zaza din filmul „Pe malul stâng al Dunării albastre”, regia Malvina Urșianu, în 1983, Premiul ACIN pentru acelaşi rol, în acelaşi an, Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul „Antoniu și Cleopatra” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, în 1988 şi Premiul de excelență acordat de UNITER, la 31 ianuarie 1994. Gina Patrichi a fost căsătorită cu celebrul avocat şi om politic Victor Anagnoste, din iulie 1959, cei doi aducând pe lume o fată, Oana, care s-a născut la 15 aprilie 1966.Marea actriţă a plecat spre veşnicie la 18 martie 1994, în urma unei boli incurabile, la doar 58 de ani.

În anul 1996, apărea volumul „Gina Patrichi. Clipe de viață”, autor fiind fratele actriţei, jurnalistul Mircea Patrichi, iar în 2008, criticul de teatru Mircea Morariu lansa volumul „Carte cu Gina Patrichi”, publicat la Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”.Astăzi, fosta stradă Orlando din Bucureşti, pe care a locuit Gina Patrichi, poartă numele marii actriţe.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gina-patrichi-2713/

http://www.fanitardini.ro/stiri-evenimente/portret-gina-patrichi-25-de-ani-de-la-disparitia-marii-actrite/

https://www.ziarulmetropolis.ro/gina-patrichi-traiesc-unele-momente-pana-la-paroxism/

http://www.rador.ro/2019/03/18/portret-gina-patrichi-o-actrita-de-neuitat/

https://ultima-ora.ro/gina-patrichi-actrita-care-a-alergat-spre-o-noua-tinerete-in-teatru/

https://www.cotidianul.ro/daca-ar-fi-trait-gina-patrichi-ar-fi-implinit-80-de-ani/

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie…

- 37: Senatul roman îl proclamă pe Caligula împărat. Caius Iulius Caesar Germanicus (n. 31 august 12 - d. 24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea împărat roman şi al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 până în 41.

- 1314: Jacques de Molay, al 23-lea şi ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, este ars pe rug.

- 1823: S-a născut Constantin D. Aricescu, istoric, scriitor şi publicist; participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească (m.18.II.1886) (Dicţionarul scriitorilor români A-C, 1995)

- 1833, 18/30: Se constituie, la Iaşi, din iniţiativa medicilor Iacob Cihac şi Mihai Zotta, Societatea de Medici şi Naturalişti, având drept scop progresul medicinii şi ştiinţelor naturii, răspândirea cunoştinţelor agronomice, valorificarea bogăţiilor naturale, studierea faunei, florei şi apelor minerale ale Moldovei ş.a. 

- 1842: S-a născut Stéphane Mallarmé, poet şi eseist francez. Stéphane Mallarmé (d. 9 septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet şi critic francez.A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate şi forţă sugestivă. Creaţia sa („Herodiada", „După-amiaza unui faun", „Poezii") constituie o expresie viguroasă şi originală a poeziei moderne.

- 1844 (pe stil vechi: 6 martie): S-a născut Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov, compozitor rus (d. 1908)

- 1856, 18/30: A fost semnat, la Paris, Tratatul de pace care a încheiat războiul Crimeii (1853-1856); partea din Tratat referitoare la Principatele Române prevedea înlăturarea protectoratului rus (care dura de 25 de ani), menţinerea suzeranităţii otomane, dar sub garanţia colectivă a marilor puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardinei), convocarea unor Adunări ad-hoc pentru a consulta populaţia din Principate dacă doreşte sau nu unirea Moldovei cu Ţara Românească

- 1858: S-a născut Rudolf Diesel, inginer german, inventator al motorului cu aprindere prin compresie care-i poartă numele (brevetat în 1892) (m.29/30.IX.1913)

- 1861: Se proclamă Regatul Italiei.

- 1866: Este adoptată Legea învoielilor agricole (legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor). Legea a fost înăsprită în vremea guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu, când s-a instituit execuţia silită a tocmelilor agricole.

- 1871: Insurecţia populaţiei pariziene; este instaurată „Comuna din Paris" (nume dat guvernului insurecţional instaurat la această dată); înfrântă, la 28.V.1871, de armata guvernamentală cu sprijinul Prusiei

- 1871: S-a născut Frederick Simpson Coburn, pictor canadian 

- 1882: S-a născut Gian Francesco Malipiero, compozitor, muzicolog şi critic muzical italian (m. 1973) 

- 1887: Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moştenitor al Tronului, conferindu-i-se şi titlul de Alteţă Regală Principe de România.

- 1892:S-a născut (la Roma) Alexandru Duiliu Zamfirescu; prozator şi traducător (traduceri din Jorge Amado şi Francisco Javira); după anul 1919, bogată carieră diplomatică; fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu (m. 1968) 

- 1895: S-a născut Ion Barbu, poet şi matematician român român. Ion Barbu (n. Dan Barbilian, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial „Barbu”) şi al Smarandei, născută Şoiculescu.

- 1896: S-a născut Alexandru Colorian, poet simbolist şi publicist (m. 1971)

- 1899: S-a născut Ion Finteşteanu, actor român de teatru şi film.Ion Finteşteanu (n. Bucureşti - d. 21 octombrie 1984) a fost un celebru actor român de teatru şi de film. A făcut parte din trupa Teatrului Naţional din Bucureşti (1921-1984), fiind numit membru de onoare al acestui teatru (1971). În paralel cu activitatea artistică, a fost profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică şi şef al catedrei Arta actorului. A fost distins cu titlul de Artist al Poporului.

- 1900: Înfiinţarea clubului de fotbal Ajax Amsterdam.

- 1905: S-a născut fizicianul american Thomas Townsend Brown; a fost primul care a descoperit teoria referitoare la legăturile dintre electromagnetism şi câmpurile gravitaţionale ale lui Einstein (m. 1985)

- 1906: Inginerul Traian Vuia (1872-1950), pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, constructorul primului avion din lume (brevetat, în Franţa, la 17.VIII.1903), a realizat, la 18.03.1906, la Paris, primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul, folosind exclusiv mijloace proprii de bord (aparatul s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său).

- 1909: S-a născut Barbu Brezianu, istoric şi critic de artă (exeget al operei lui Constantin Brâncuşi), traducător (a realizat prima varinată în limba română a epopeii naţionale finlandeze „Kalevala") şi poet; deţinut politic (din 1952) în lagărul de muncă Capul Midia şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră (m. 2008)

- 1910: A murit filologul elveţian Adolf Tobler; specialist în lingvistică romanică; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1875 (n. 1835)

- 1910: S-a născut prozatoarea Ioana Postelnicu (pseudonimul Eugeniei-Ioana Banu) (m. 2004) S-a născut la Poiana Sibiului în 1910 şi după Liceul „Domniţa Ileana” din Sibiu în 1928 începe cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Cluj. După doi ani, în 1930, se transferă în Bucureşti, continuând aici studiile universitare.În 1937 şi-a început cariera literară la Cenaclul „Sburătorul" al lui E. Lovinescu. A scris o epopee, o frescă a vieţii rurale transilvănene în ciclu Vlaşinilor: Plecarea Vlaşinilor şi Întoarcerea Vlaşinilor, care cuprinde peste 1.000 de pagini, ecranizat de altfel. Acesta descrie viaţa păstorilor din Mărginimea Sibiului (comuna Poiana) cu care scriitoarea are legături de sânge.A primit de două ori Premiul Academiei Române (1943, 1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor Români pentru întreaga activitate literară.

- 1913: S-a născut (în Macedonia) George Marcu, folclorist şi compozitor; studii despre folclorul aromân (m.24.XII.1984) 

- 1913: S-a născut René Clément, regizor francez de film, scenarist şi actor (m.17.III.1996)

- 1917: S-a născut (la Herson, Ucraina) Mircea Ionescu-Quintus, scriitor şi om politic liberal; fost preşedinte al PNL (1993-2001); preşedinte al Senatului (1997 - 2000); fost deţinut politic (1948 - 1953) 

- 1921: S-a născut Î.P.S. Bartolomeu (Valeriu Anania), arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului (din 1993) şi mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (întronizat la 25.III.2006); teolog, dramaturg, poet şi traducător; membru de onoare al Academiei Române din noiembrie 2010 (m. 2011)

- 1922: În India, Mahatma Gandhi este condamnat la şase ani de închisoare pentru revoltă; va face numai doi ani.

- 1926: A murit Ioan Paul, profesor de estetică la Universitatea din Cluj, prozator din gruparea „Vieţii româneşti" (n. 1857)

- 1927: S-a născut juristul Ion P. Filipescu; contribuţii în domeniul dreptului civil, al dreptului internaţional privat şi al dreptului comercial internaţional; membru al Academiei Române (m. 2002) 

- 1932: S-a născut scriitorul american John Updike; romanele „Rabbit is rich” (1981) şi „Rabbit at rest” (1990) i-au adus două premii Pulitzer pentru Literatură, în 1982 şi 1991 (m. 2009) 

- 1937: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Horia Moculescu 

- 1940: Al doilea război mondial: Adolf Hitler şi Benito Mussolini se întâlnesc la Brenner pentru o alianţă împotriva Franţei şi a Marii Britanii. 

- 1941: S-a născut Wilson Pikett, cântăreţ afro-american de muzică soul (m. 2006)

- 1946: S-a născut Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician

- 1953: A murit Mihai Costăchescu, istoric şi folclorist; s-a remarcat ca editor de izvoare slavo-române; autor a numeroase monografii istorice despre sate moldoveneşti; membru corespondent al Academiei Române (n.23.IX.1884)

- 1954: A apărut, la Bucureşti, săptămânalul „Gazeta literară", organ al Uniunii Scriitorilor din România.

- 1955: S-a născut P.S. Casian Crăciun (prenumele la botez: Costică), episcopul Dunării de Jos (din iulie 1994)

- 1956: A murit romancierul american Louis Bromfield (n. 1896)

- 1957: S-a născut Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof şi eseist. 

- 1959: S-a născut Luc Besson, regizor, scenarist şi producător de film francez

- 1960: A murit Vasile Al-George, poet, publicist şi traducător (mai ales din literatura maghiară) (n. 1895)

- 1963: S-a născut Vanessa Williams, actriţă şi cântăreaţă americană, prima femeie de culoare aleasă Miss America, în 1983

- 1964: A murit Norbert Wiener, matematician american (lucrări în domeniile teoriei probabilităţilor, teoriei cuantelor, teoriei relativităţii şi al electrotehnicii); considerat fondatorul ciberneticii ca o nouă ştiinţă („Cibernetica", 1948) (n. 1894). Lucrarea sa, „Cibernetica", a apărut, însă, la zece ani după apariţia lucrării „Psihologia consonantistă", în limba franceză, a medicului român Ştefan Odobleja (autorul primei variante a concepţiei cibernetice generalizate)

- 1965: Cosmonautul sovietic Alexei Leonov păşeşte pentru prima dată în afara unei nave spaţiale (pentru 12 minute).

- 1968: A murit Eugen Cuteanu, compozitor şi violonist, fondator al cvartetului de coarde timişorean ce-i poartă numele (n.28.XII.1900) 

- 1980: A murit (la Locarno/Elveţia, unde se stabilise în ultimii ani ai vieţii) Erich Fromm, psihanalist şi filosof german de origine evreiască; a fost un apropiat al „Şcolii de teorie critică" de la Frankfurt; în 1934 s-a stabilit în Statele Unite (n. 1900)

- 1988: A murit muzicianul Charles Williams Butterfield, cotat printre cei mai buni trompetişti americani albi de dixieland (n.14.I.1917)

- 1991: A murit Maria Holban, istoric (studii de valoare legate, mai cu seamă, de feudalismul timpuriu românesc, secolele XIII-XIV); membru corespondent al Academiei Române (n. 1901)

- 1994: A murit actriţa Gina Patrichi (n. 1936)

- 1996: A murit poetul grec Odysseas Elytis; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1979 (n. 1911)

- 1999: S-a înfiinţat Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă.

- 2002, 18-27: S-a desfăşurat recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România; numărul persoanelor înregistrate - 21.680.974 a scăzut cu 1.129.061 faţă de recensământul din 1992; ponderea populaţiei române în totalul cetăţenilor era de 89,47%.: Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern” a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic. După această dată, cronologia recensămintelor consemnează următoarele: al 2-lea recensamânt s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 - martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, între 5 şi 12 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011

- 2003: Inaugurarea Institutului Naţional de Criminologie, instituţie specializată în cercetare ştiinţifică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei

- 2005: A murit dirijorul israelian Gary Bertini (n. 1927)

- 2007: A murit (la Paris) sculptorul Ovidiu Maitec; membru titular al Academiei Române din 1999 (n. 1925) 

- 2008: A murit Anthony Minghella, regizor de film, scenarist şi dramaturg britanic; câştigător al unui premiu Oscar pentru filmul „Pacientul englez" (1996) (n. 1954)

- 2009: A murit (în urma unui accident de schi) actriţa de film britanică Natasha Richardson; fiica actriţei Vanessa Redgrave şi soţia actorului Liamm Neeson (n. 1963)

- 2011: A murit avocatul şi diplomatul Warren Christopher, fost secretar american de stat (n. 1925).A fost investit în funcţia de secretar de stat adjunct la 26 februarie 1977, şi a servit în această poziţie până la 20 ianuarie 1981. S-a implicat în negocierea Acordurilor Algeriene şi în eliberarea a 52 de ostatici americani din Iran.A condus relaţiile chino-americane cu Republica Populară Chineză şi o comisie legată de drepturile omului. Preşedintele Jimmy Carter i-a acordat, pe 16 ianuarie 1981, Medalia Prezidenţială a Libertăţii, cea mai importantă distincţie civilă a naţiunii

$$$

 ION FINTEŞTEANU

în 18 martie1899: S-a născut actorul Ion Finteșteanu (n. București - d. 21 octombrie 1984, București) a fost un celebru actor 

 A făcut parte din trupa Teatrului Național din București (1921-1984), fiind numit membru de onoare al acestui teatru (1971).În paralel cu activitatea artistică, a fost profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului. A fost distins cu titlul de Artist al Poporului.Ion Finteșteanu s-a născut în București, fiind primul dintre cei patru copii ai soților George Finteșteanu și Florica Comșa. Familia sa era originară din satul Fințești (aflat astăzi în județul Buzău), de unde și-a luat și numele. Numele actorului a fost dintotdeauna Ion Finteșteanu.În perioada interbelică au existat unele zvonuri despre o pretinsă origine evreiască a actorului. Finteșteanu a făcut haz pe seama faptului că era crezut evreu chiar de către evrei. El a povestit în cartea sa de memorii două anecdote în acest sens. Aflat în 1924 în turneu la Piatra Neamț cu trupa Teatrului Național din București condusă de Nicolae Soreanu, Finteșteanu a fost confundat de niște evrei cu actorul evreu Alexandru Finți, care fusese fluierat de niște huligani la București. Actorul a încercat să le explice că el e Finteșteanu și nu Finți, dar gazetarul evreu Luță Luțescu (tatăl compozitorului Aurel Giroveanu) a spus că Finți sau „Fințișteanu” este totuna. În primăvara anului 1939, auzind de la un comerciant de încălțăminte evreu că Finteșteanu ar fi „ovrei”, actrița Natașa Alexandra i-a cerut să-i aducă și ei niște „humăntaș”, deoarece se apropia Purimul. Finteșteanu a avut de mic copil înclinații către teatru, recitând poezii și jucând în câteva piese puse în scenă la școală. A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul din București. În primăvara anului 1916 a început să se pregătească cu Radu Demetrescu-Cluceru (viitorul soț al Soniei Cluceru) în vederea admiterii la Conservator în toamnă. Ocuparea Bucureștiului de către armatele germane în iarna anului 1916 a determinat refugierea sa în Moldova, mai întâi la Dorohoi unde a lucrat ca meditator și funcționar la gospodăria comunală (din vara lui 1917) și apoi din toamna anului 1917 la Iași unde a promovat examenul de angajare ca tenor la Societatea română de operă.În aceeași iarnă a debutat ca actor de teatru în spectacolul Marșul nupțial de Henry Bataille, înlocuind un actor care nu mai era disponibil. El a jucat alături de Maria Ventura, Tony Bulandra și Florica Alexandrescu, fiind atât de emoționat că nu și-a mai adus aminte ulterior dacă a spus sau nu replica.În perioada 1918-1921 a urmat cursul clasei Luciei Sturdza Bulandra de la Conservatorul de Artă Dramatică din București, absolvindu-l în 1921 ca premiant. În acel an, George Vraca a ieșit premiant la clasa lui Nicolae Soreanu. Încă din perioada studenției a fost angajat la Compania Bulandra, dar a refuzat să-și reînnoiască contractul din cauza salariilor mici care erau plătite actorilor. Rămas fără angajament, a fost solicitat să plece în turneu cu trupa Teatrului Național condusă de Nicolae Soreanu. A fost angajat la 1 decembrie 1921 la Teatrul Național din București, rămânând actor al acestui teatru până la moarte.Finteșteanu i-a considerat ca mentorii săi pe actorii Aristide Demetriade, Constantin I. Nottara și Nicolae Soreanu. A colaborat cu mai mulți regizori, dar cel mai mult i-a apreciat pe Paul Gusty și Ion Șahighian.În toamna anului 1938 a jucat rolul Charly în piesa Clownul de Serck Rogers, rol pe care l-a considerat „Hamletul meu”. La sugestia sa a fost introdus în piesă un număr muzical de clovn pentru care s-a pregătit aproape șase luni cu artiști de seamă ai circului precum Ervin și Dussano-junior. Interpretarea sa a fost lăudată de criticii de teatru, precum și de artiștii de la circ, propunându-i-se să învețe textul în limba italiană și să meargă într-un turneu mondial.Ion Finteșteanu a devenit apoi profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și șef al catedrei Arta actorului. I-a avut ca asistenți pe Sanda Manu și pe Dem Rădulescu.Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, actorului Ion Finteșteanu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Apoi, anterior anului 1966, a primit și titlul de Artist al Poporului.În aprilie-mai 1956 a plecat într-un turneu cu trupa Teatrului Național București la Festivalul Internațional de artă dramatică de la Paris , susținând trei spectacole în limba română cu piesele Ultima oră de Mihail Sebastian și O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Ulterior trupa Naționalului bucureștean s-a aflat într-un turneu oficial în URSS, cu următorul repertoriu: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Bădăranii de Carlo Goldoni, Anii negri de Aurel Baranga, Revizorul de Nikolai Gogol și Steaua fără nume de Mihail Sebastian.A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.Ion Finteșteanu a debutat ca actor de film în Datorie și sacrificiu (1926), în care a jucat fără onorariu. A apărut apoi în Năbădăile Cleopatrei, un film pierdut astăzi. Activitatea sa cinematografică s-a întrerupt apoi pentru 25 de ani, timp în care actorul nu mai apărut în filme. El a revenit pe marile ecrane cu filmul Bulevardul „Fluieră Vântu” (1950), interpretând apoi roluri „cu oarecare clocot” în O scrisoare pierdută (1953), Afacerea Protar (1955), Citadela sfărâmată (1957), Celebrul 702 (1961), Vacanță la mare (1962), Titanic vals (1964), Runda 6 (1965) și Haiducii (1966). El a mai apărut apoi în filmele Serata (1971) și B.D. la munte și la mare (1971), fără a i se mai oferi roluri de prim plan. Finteșteanu a reproșat regizorilor de film că dau dovadă de lipsă de inventivitate, alcătuind distribuții-șablon, plimbând aceiași actori prin toate filmele și făcând ca personajele să semene leit unele cu altele și să rostească replici stereotipe. Ion Finteșteanu a fost sărbătorit la 25 noiembrie 1967 cu prilejul aniversării a 50 de ani de activitate teatrală, interpretând rolul Tartuffe din piesa omonimă a lui Molière. În pauza spectacolului au fost susținute mai multe discursuri de omagiere a personalității sale de către Costache Antoniu (rectorul IATC), academicianul Zaharia Stancu (directorul Teatrului Național „I.L. Caragiale”), academicianul Victor Eftimiu, dramaturgii Mircea Ștefănescu și Aurel Baranga și alții.Prin Hotărârea Secretariatului C.C. al P.C.R. nr. 3991 din 1971 a fost numit membru de onoare al Teatrului Național din București, cu ocazia aniversării a 50 de ani de când făcea parte din trupa teatrului.În 1977, cu prilejul aniversării a 60 de ani de activitate teatrală, Finteșteanu a cerut conducerii teatrului să fie pus în scenă spectacolul Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu prin care să fie sărbătorit acest eveniment. După un an și jumătate de amânări, directorul Radu Beligan i-a trimis într-o scrisoare prin care i se comunica actorului că piesa solicitată nu se află printre imperativele „procesului de producție” și i se oferea un rol de figurație în piesa Marele soldat.Actorul a decedat la 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 ani.

$$$

 S-a întâmplat în 17 martie 180: În această zi, a murit Marc Aureliu (Marcus Aurelius Antoninus Augustus), împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180; supranumit „Înţeleptul”, este considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei stoice.

Marc Aureliu (Marcus Aurelius, n. 26 aprilie 121, Roma– d. Vindobona, Imperiul Roman) s-a născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat, el s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Marc Aureliu s-a născut ca fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu, din motive dinastice, cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. 

În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopție, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona dunăreană, triburile germanice, marcomanii și sarmații amenință direct Italia de nord. Conducătorii hasdingi (vandali) Raus și Raptus, solicită permisiunea în 171 să intre în Dacia Traiană. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. 

Încurajat de un zvon fals privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorât și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra marcomanilor și sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an trebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena). În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes Atticus și Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia și Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton („Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes („Meditații"), în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit.

Surse:

Anthony R. Birley: Marcus Aurelius. A biography, Batsford, Londra, 1987

http://www.humanitas.ro/marcus-aurelius

https://dailystoic.com/marcus-aurelius/

https://www.britannica.com/biography/Marcus-Aurelius-Roman-emperor

https://www.biography.com/political-figure/marcus-aurelius

https://www.ancient.eu/Marcus_Aurelius/

$$$

 S-a întâmplat în 17 martie 180: În această zi, a murit Marc Aureliu (Marcus Aurelius Antoninus Augustus), împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180; supranumit „Înţeleptul”, este considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei stoice.

Marc Aureliu (Marcus Aurelius, n. 26 aprilie 121, Roma– d. Vindobona, Imperiul Roman) s-a născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat, el s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Marc Aureliu s-a născut ca fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu, din motive dinastice, cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. 

În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopție, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona dunăreană, triburile germanice, marcomanii și sarmații amenință direct Italia de nord. Conducătorii hasdingi (vandali) Raus și Raptus, solicită permisiunea în 171 să intre în Dacia Traiană. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. 

Încurajat de un zvon fals privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorât și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra marcomanilor și sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an trebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena). În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes Atticus și Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia și Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton („Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes („Meditații"), în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit.

Surse:

Anthony R. Birley: Marcus Aurelius. A biography, Batsford, Londra, 1987

http://www.humanitas.ro/marcus-aurelius

https://dailystoic.com/marcus-aurelius/

https://www.britannica.com/biography/Marcus-Aurelius-Roman-emperor

https://www.biography.com/political-figure/marcus-aurelius

https://www.ancient.eu/Marcus_Aurelius/

$$$

 S-a întâmplat în 17 martie1819: În această zi, s-a născut Alecu Russo, poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar, ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române (m. 1859)

Alecu Russo s-a născut la Chișinău, în familia lui Iancu Rusul, proprietar și arendaș de moșii în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici. A.Russo își petrece copilăria într-un „sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, după cum scria mai târziu însuși scriitorul. În 1829 este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană. În 1835 studiază un an la Viena. Alecu Russo revine în Moldova în 1837, alăturându-se lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi contribuind la afirmarea literaturii și teatrului național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu. În 1846 sunt puse în scenă comediile „Băcălia ambițioasă” și „Jignicerul Vadră” semnate de Alecu Russo care conțineau atacuri satirice la adresa moravurilor boierimii, a parvenitismului burgheziei, parodiau dulcegăria și idilismul dramelor ”ce au copleșit scena”. Piesele au fost calificate de autorități ca un atac la regimul existent, iar autorul a fost surghiunit la mănăstirea Soveja.

În timpul aflării sale la Soveja, Alecu Russo descoperă balada „Miorița”, culege cântece epice, pe care le transmite lui Vasile Alecsandri ajutându-l la alcătuirea culegerii lui de poezii populare. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului. În creațiile sale dramatice, A. Russo folosește pe larg tezaurul limbii populare, a surselor poetice folclorice și a tradițiilor scrisului din trecut, considerând că „datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele popoarelor”, iar „Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor, și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor”. Este un „ostaș al propășirii”, un animator al Revoluției de la 1848 la Iași, și Blaj, după care ia drumul pribegiei, în Bucovina şi în Transilvania. Este arestat la Dej și trimis în prevențiune la Cluj, de unde, eliberat, călătorește la Viena și Paris. Iertat de domnitorul Grigore Al. Ghica, devine director în departamentul Lucrărilor Publice și membru al Sfatului administrativ (1846), procurist al Băncii naționale. În 1851 revine în țară. După o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în „România literară” a lui Vasile Alecsandri - „Cugetări” (1855). 

Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Alecu Russo, sărac, bolnav incurabil, obosit de exil şi pribegii, moare la 5 februarie 1859 la Iași, lăsând o urmă adâncă în literatura și dramaturgia națională.

Surse:

https://www.scribd.com/doc/75584613/alecu-russo

http://www.autorii.com/scriitori/alecu-russo/index.php

https://1md.online/ro/moldova/personalitati/alecu-russo

http://www.scritub.com/personalitati/ALECU-RUSSO55221152.php

$$$

 S-a întâmplat în 17 martie 1877: În această zi, s-a născut inginerul Dionisie Germani (Ghermani); contribuţii în hidraulică şi mecanica fluidelor, în special în domeniul legilor de similitudine; membru de onoare al Academiei Române din 1945.(n. Galați - d. 1 septembrie 1948, București) .A urmat cursurile Liceului Grecesc din Galaţi (1887–1895) şi ale Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1900. Şi-a continuat, ca bursier al statului, specializarea în edilitate şi hidraulică în Belgia, Germania şi Marea Britanie (1900–1904); diplomat al Şcolii Superioare de Electricitate din Paris (1918–1919). 

A fost profesor suplinitor (1910–1913) şi profesor definitiv (1913–1915) la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, apoi profesor de hidraulică şi instalaţii hidroelectrice (1920–1946) la Institutul Politehnic din Bucureşti, contribuind la înfiinţarea Laboratorului hidraulic. A adus contribuţii în hidraulică şi mecanica fluidelor, în special în domeniul legilor de similitudine. La Congresul internaţional de mecanică aplicată de la Stockholm (1930) a prezentat o sinteză a legilor de similitudine în toate domeniile (mecanică, fizică, geometrie etc.), bazată pe egalitatea măsurilor specifice a parametrilor generali. Metoda sa a fost preluată şi folosită în lucrarea prof. Ch. Hanocq de la Universitatea din Liège, Les machines rotatives. 

A întocmit studii privind „lovitura de berbec”, stabilind diagrame de calcul simplificate. A elaborat o metodă de calcul a tensiunilor în pereţii flexibili ai vaselor ce mărginesc mase lichide şi a adus contribuţii originale în problema determinării tensiunilor într-un lichid incompresibil, în problema utilizării mărimilor complexe în studiul câmpurilor magnetice învârtitoare etc. A proiectat alimentarea cu apă a oraşelor: Craiova – Gioroc (1904–1905), Bucureşti – instalaţia de la Ulmi (1907–1909), Tulcea (1911), Turnu Măgurele (1912), Brăila (1913), Bucureşti – Arcuda (1919), Ploieşti (1923), Curtea de Argeş (1929), Satu Mare (1930) etc. A participat, în calitate de şef al Serviciului lucrărilor noi, iluminatului şi tramvaielor de la Primăria Bucureşti, la unele lucrări tehnice, ca de pildă: Abatorul Bucureşti, proiectul canalizării Bucureştilor, centrala electrică de la Grozăveşti, staţia de pompare de la Grozăveşti, Fabrica de gheaţă din Piaţa Unirii etc. 

Între 1910 şi 1916 a făcut instalaţii hidroelectrice moderne la Govora şi la Călimăneşti. După 1920 a construit pentru societatea „Edilitatea” imobile ieftine în diferite cartiere din Bucureşti. Rezultatele cercetărilor sale le-a prezentat în numeroase lucrări, între care: Alimentarea Capitalei cu apă subterană de la Ulmi (bazinul Argeşului) (1909); Noul abator comunal din Bucureşti (1911); Calculul eforturilor în pereţii flexibili mărginind o masă lichidă (1916); Canalizarea şi apa oraşului Brăila. Alte lucrări: Amenajările hidroelectrice de la Reşiţa (1926); Consideraţii asupra câmpurilor magnetice ale maşinilor polifazate (1929); Complemente de hidraulică (2 vol., 1930); Alimentări cu apă şi canalizări în România (1931); O problemă de clapă automată pentru baraje (1932); Mişcarea aluviunilor în cursurile de apă la lucrările de derivare (1936); Asupra comutaţiunii unui dinam (1938); Cadastru şi geniu rural (1941); Hidraulica teoretică şi aplicată (1942); Proiecte edilitare ale oraşului Curtea de Argeş (1942); Forţele de inerţie în lumina principiilor dinamice (1946) ş.a. 

În 1922 a tradus Teoria sonicităţii de Gogu Constantinescu.A lăsat şi câteva monografii: Ion Moţoi (1929); Activitatea lui Elie Radu în domeniul lucrărilor edilitare (1933); Viaţa şi opera lui Coulomb (1937); Tiberiu Eremie (1938); Andrei Ioachimescu (1943); Grigore Stratilescu (1947). Membru al Consiliului Tehnic Superior, al cărui preşedinte a fost în 1944, în Consiliul de administraţie al firmei de „Gaz şi Electricitate” din Bucureşti, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Societăţii de Ingineri Civili din Franţa. A fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.

Surse:

https://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2017/10/01/personalitati-romanesti-in-constructii-dionisie-germani-1877-1948/

https://www.facebook.com/Acad.Ro.Fil.Cj/photos/germani-ghermani-dionisie-17-martie-1877-gala%C5%A3i-1-septembrie-1948-bucure%C5%9Fti-ingi/1404377466245764/

https://www.viata-libera.ro/diaspora/41072-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-dionisie-germani