$$$

 GELU ROMÂNUL

Cea de-a doua formațiune din spațiul transilvan în contra căreia maghiarii au luptat a fost cea a lui Gelu. Motivele care i-au determinat pe unguri să întreprindă o incursiune în voievodatul lui Gelu au fost: fertilitatea solului, bogăția râurilor în nisip aurifer și salinele. Entitatea politică era localizată în Podișul Transilvaniei, dar granițele ei nu pot fi stabilite cu certitudine. Reședința era la Dăbâca sau Cluj-Mănăștur. Anonymus, în Gesta Hungarorum relatează următoarele:

“Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane (țara de dincolo de păduri, cum era văzuă Transilvania din perspectiva maghiarilor), unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu(în textul latin: Gelou quidam Blacus dominium tenebat. Este singura afirmare clară a etniei în cazul căpeteniilor formațiunilor politice găsite de unguri în spațiul românesc.), a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt(997–1038), şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic(conducător al voievodatului Transilvaniei în sec. al XI-lea, supus coroanei ungare), împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui (români și slavi), fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi(afluent al Someșului Cald). Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu (Așchileu,localitate lângă Cluj), au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat(autorul descrie, după uzanțele vremii sale, ritualul intrării în vasalitate a celor care după moartea lui Gelu îl recunosc drept senior pe Tuhutum.) […].

Deși a fost înfrântă, formațiunea politică nu a intrat în componența deplină a statului maghiar.

Unde se afla cetatea lui Gelu?

Localizarea cetăţii de scaun a miticului voievod legendar din Transilvania încă naşte controverse. Sunt vehiculate mai multe variante: Dăbâca, Cluj, Gilău sau Lita.

Figura voievodului din Transilvania Gelu, din Evul Mediu, este la limita dintre istorie şi legendă. Gelu este numele voievodului amintit în Cronica Anonimă a Notarului Regelui Bela al Ungariei sau Anonymus, aşa cum este cunoscută în lumea istoricilor. Pe scurt, cronica relatează despre lupta dintre Gelu, „quidam Blacus”, adică „un oarecare român”, „dux” adică duce sau voievod al ţării „Ultransilvanae”, adică al ţării de dincolo de pădurile din zona Apusenilor şi Meseşului, şi Tuhutum, conducătorul disident al unui trib maghiar. Cronica spune cum Tuhutum şi-a trimis iscoadele, care au constatat bogăţia ţării conduse de Gelu, precum şi slăbiciunea armatei voievodului român, care nu cunoştea tactica luptei cu lancea, ci doar cu arcul şi săgeţile. Învins, Gelu a fost ucis de năvălitori. Apoi, Tuhutum a ocupat ţara lui Gelu. Cronica lui Anonymus a înregistrat nişte fapte. Însă, dincolo de aceste fapte, au rămas nişte întrebări. De exemplu, nimeni nu ştie care erau graniţele exacte al evoievodatului lui Gelu şi nici care era cetatea de scaun.

Patru variante: Potrivit manualelor de istorie, cetatea de scaun a lui Gelu era la Dăbâca. În comuna clujeană se păstrează ruinele unei cetăţi întărite de pământ. Însă cercetările desfăşurate în ultimul timp arată că este posibil ca, de fapt, cetatea de pământ să fi fost ridicată chiar de năvălitorii maghiari con¬duşi de Tuhutum, care au simţit nevoia construirii unor fortificaţii pentru a-şi consolida poziţia. Unul dintre cei care susţin această variantă este reputatul istoric medievist Tudor Sălăgean de la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei.

„Foarte probabil, nu la Dăbâca era cetatea de scaun a lui Gelu. Pur şi simplu, există o serie de caracteristici care nu se potrivesc”, spune istoricul clujean. El propune alte două posibile localizări pentru cetatea de scaun.

Una ar fi comuna Gilău, situată pe drumul Cluj-Napoca -Huedin, unde istoricii au găsit ruinele unei fortificaţii medievale din epoca în care Transilvania a fost cucerită de triburile maghiare. Cei care susţin această ipoteză invocă şi asemănarea dintre numele voievodului român şi al comunei. Tudor Sălăgean spune că, în varianta medievală a limbii române, numele Gelu era pronunţat, probabil, Ghelău sau Gelău, o formă apropiată de cea a numelui localităţii Gilău. O altă variantă, susţinută de unele dovezi arheologice, este cea în care cetatea de scaun a lui Gelu se afla în zona castrului roman din zona Pieţei Muzeului din Cluj. Ruinele romane au fost consolidate şi refolosite în timpul în care în zonă a domnit Gelu. Deşi nu există dovezi scriptice, amploarea fortifi¬caţiilor şi intensitatea locuirii arătată de urmele arheologice îi îndreptăţesc pe istorici să creadă că aici ar fi putut să fie cetatea lui Gelu. „Deocamdată, nu putem da un răspuns tranşant. Doar cercetările din viitor vor putea arăta care a fost, de fapt, cetatea de scaun a voievodului”, spune Tudor Sălăgean.

Cetatea lui Gelu de la Lita

O legendă spune că, de fapt, cetatea de scaun a lui Gelu ar fi fost la Lita, acolo unde se află un adevărat „cuib de vulturio. Documentele arată că această cetate a fost construită 200 de ani mai târziu dupâ epoca lui Gelu. Însă cercetările arheologice ale viitorului ar putea arăta că acolo ar putea fi o fortificaţie anterioară. Însă, fondurile pentru această investigaţie arheologică sunt insuficiente. Oricum, istoricii spun că, probabil, tradiţia populară legată de cetatea de la Lita este doar o legendă.

$$$

 GABRIEL LIICEANU

Gabriel Liiceanu, filosof si scriitor roman contemporan, se naste la data de 23 mai 1942 in Ramnicu Valcea. In anul 1965 devine absolvent al Scolii de Filosofie din Bucuresti, urmand ca in 1973 sa finalizeze si Facultatea de Limbi Clasice, tot in Bucuresti. Intrat deja in istorie, Gabriel Liiceanu este una dintre personalitatile literare prezente ale Romaniei, care zilnic este apreciat sau… lesne criticat, avand in vizor activitatile sale trecute, din perioada comunismului. Dar, avand atat de putini oameni de vaza in Romania, ar trebui sa-i respectam cat sunt in viata, dupa moartea lor fiind destule guri rele care pot scoate pagini intregi de jurnal cu injurii si obscenitati la adresa raposatilor din lumina reflectoarelor trecute.

In anul 1976, Gabriel Liiceanu obtine doctoratul in filosofie cu teza sa mult controversata „Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii”. Adept al Scolii de la Paltinis (statiune de munte in care filozoful Constantin Noica isi desfasura prin seminarii private, impreuna cu cativa discipoli, proiectul cultural de recluziune formativa voluntara în fata realitatii regimului comunist), pe care o frecventa alaturi de Andrei Plesu prin anii 70, Liiceanu a fost un tanar cercetator al institutului de filosofie, interesat de orice misca in jurul sau si totodata unul dintre elevii preferati ai lui Constantin Noica. Toate experientele sale din cadrul Scolii de la Paltinis au fost adunate in volumele „Jurnalul de la Paltinis” si „Epistolar”, experienta ce are o deosebita importanta in randul interesatilor de cultura.

Cateva influente – creare si formare

Ideile predominante din operele sale sunt cu precadere: alienarea, contingenta, libertatea, aporia morala, facticitatea, toate acestea incadrandu-se intr-o tematica existentialista si agnostica, dat fiind ca „unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoastere reala”. Ideile lui Gabriel Liiceanu isi au radacinile in spiritul idealist platonician, kantian, avand totodata si influente din Schelling, Husserl si onto – fenomenologia lui Heidegger.

In prezent, Gabriel Liiceanu este membru al Societatii Romane de Fenomenologie si conduce editura Humanitas, acest proiect cultural avandu-si geneza in timpul frecventarii Scolii de la Paltinis a lui Noica. Liiceanu schiteaza in lucrarea „Despre limită” o fenomenologie existentialista care se defineste prin ideea de transcendere a determinarilor generale si a necesitatii istorice, inspre o responsabilitate individuala obtinuta prin alegere, proiect si hotarare.

Ca si multi alti eseisti, Gabriel Liiceanu este unul cu referinte biografice interesante, una dintre ele fiind si Fundatia Alexander von Humboldt, in cadrul careia a fost bursier intre anii 1982-1984. Incepand cu anul 1982 este profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Gabriel Liiceanu a participat si la multe conferinte si dezbateri pe teme diverse. Multi il critica pentru lipsa de implicare activa din timpul perioadei comuniste si mai multi il apreciaza pentru simplul fapt ca a trait in acea perioada si a tinut piept la nivel teoretic cel putin, valului comunist. De mentionat, importanta pentru acea perioada este cu siguranta si cartea lui Andrei Plesu, prieten si coleg al lui Liiceanu din timpul Scolii lui Noica, „Despre fericire in est si in Vest”.

Scrierile de pana acum

Desi mai are suficient timp in fata sa creeze, aflat la varsta de numai 69 de ani, Gabriel Liiceanu a scos la lumina pana in prezent urmatoarele opere, care i-au adus o oarecare notorietate:

Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depasirii, Bucureşti, Ed. Univers 1975, Ed. Humanitas, 1993

Introducere în politropia omului si a culturii, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1981

Jurnalul de la Păltinis, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1983, Ed. Humanitas, 1991

Epistolar, (in colaborare), Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1988, Ed. Humanitas, 1996

Cearta cu filozofia, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992

Apel catre lichele, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992

Despre limita, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994

Itinerariile unei vieţi: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1995

Declaratie de iubire, Ed. Humanitas, 2001

Usa interzisa (Jurnal), Bucuresti, Ed.Humanitas, 2002

Om si simbol. Interpretari ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Ed. Humanitas, 2005

Despre minciuna, Ed. Humanitas, 2006

Despre ura, Ed. Humanitas, 2007

Despre seductie, Ed. Humanitas, 2007

Povesti de dragoste la prima vedere (in colaborare), Ed. Humanitas, 2008

Scrisori catre fiul meu, Ed. Humanitas, 2008

Scrieri importante sunt si cele publicate in strainatate dintre acestea facand parte si traducerile dupa cum urmeaza:

„Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (Walter Biemel und Fr.-W. von Herrmann Herausg.), Frankfurt am Main, Vittorio Klostermann Verlag, 1989.

The Paltinis Diary: A Paideic Model in Humanist Culture , Central European University Press, 2000

Itineraires d’une vie, E. M. Cioran, ed. Michalon, 1995

Lectures de Ionesco, ed. L’Harmattan, 1996

Lectures de Cioran, ed. L’Harmattan, 1997

Apokalypsen enligt Cioran, Dualis Forlag, Ludvika, 1997

Dziennik z Paltinisu. Pajdeja jako model w kulturze humanistycznej, Pograznicze, Sejny, 2001

De la limite: petit traite a l’usage des orgueilleux: essai, ed. Michalon, 1997

Le journal de Paltinis: recit d’une formation spirituelle et philosophique, ed. La Decouverte, 1999

$$$

 GEPIZII „ARDELENI”

Gepizii sunt “stramosii” ardelenilor. Doua lucruri “interesante”. Toponimul Ardeal se trage de la marele conducator Gepid, Ardaric (probabil mort prin 460 d. Hr.), care dupa moartea lui Attila in 453, se rascoala impotriva Hunilor, Gepizi-1ii invinge in batalia de la Nedao , in Panonia si pune fundatiile unui regat Gepid in Transilvania zilelor noastre – de la curbura vestica a Carpatilor si pana la raul Tisa. Acest regat va dainui cam 200 de ani (475-675) si va fi unul din cele mai importante entitati statale ale istoriei est-europene, care de facto va cristaliza istoria Bizantina pe aceste locuri. Al doilea lucru interesant ar fi etimologia numelui acestui popor “Gepizii”, denumire cu care i-au botezat Romanii, ei considerandu-se “Giflas“. Iordanes, in vestita lui lucrare pe care am aminitit-o (si pe care in sfarsit am gasit-o in traducere engleza la Universitatea din Calgary, si care trebuie sa o mentionez ca una din cele mai bune si specializate in aceasta perioada istorica, aici), “gaseste” etimologia Gepizilor, numindu-i Gepanta (care ar inseamna – cei inceti sau mai “molcomi”) lucru caracteristic ardelenilor pana in zilele noastre.

Primul rege gepid care este inregistrat in istoria scrisa a fost Fastida, cam pe la 250 d.Hr, exact in perioada cand acesti nobili “barbari” germanici s-au aşezat în nordul Daciei, după retragerea aureliană (271 d.Hr). Asa cum am mentionat mai sus, după invazia hunilor, (375 – 453) gepizii devin împreună cu ostrogoţii, vasalii lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foştilor lor seniori – hunii. Aici avem o poveste extrem de interesanta, poate pentru prima data prin aceste regiuni: avem un exemplu de real-politik – gepizii negociaza cu romanii si primesc consimtamantul lor de a coloniza ceea ce numim noi astazi Ardealul si Banatul. Prezența lor în aceste zone, atestată de marile așezări (ca acelea de la Morești pe Mureș, judeţul Mureș, Șeica Mică, judeţul Sibiu). Longevivul regat al gepizilor in Transilvania (475-675 d.Hr) a fost interpretat de unii istorici ca „restabilire” a raporturilor federale ale Daciei cu Imperiul Roman de Rasarit.

Stăpânirea gepizilor s-a extins asupra părţii centrale a Daciei postromane până la Olt şi Carpaţii răsăriteni, parte care fusese cel mai mult romanizată în timpul dominaţiei romane, în timp ce partea de la est de Olt şi în afara arcului carpatic s-a aflat după retragerea hunilor preponderent sub influenţă slavă. Exceptând Dacia, unde îşi aveau capitala regală, gepizii şi-au extins structurile politice şi asupra teritoriului de lângă Sirmium şi Singidunum în dreapta Dunării, care fusese teritoriu ostrogot. Asadar pentru 200 de ani gepizii au oprit influenta Slavilor in regiune. Va place, nu?

În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini mai foloseau încă pentru zona Oltenia-Banat – Crisana numele de Gepidia. Ultima menţionare a gepizilor a fost făcută în secolul al IX-lea, când încă mai exista un rest de populaţie gepidă, care a supravieţuit ca popor supus avarilor. Despre regatul Gepido-Avar vom discuta si maine. Trebuie sa subliniez ca Gepizii sunt “barbarii” mei preferati si va voi povesti in curand si de ce.

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie 272: În această zi, s-a născut la Naissus, pe teritoriul actual al Serbiei, Constantin cel Mare, împărat roman (d. 337, Nicomedia, Imperiul Roman). Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între 306 şi 337. Anul nu se știe exact. Unele afirmații ale lui Eusebiu din „Viața lui Constantin cel Mare” ne fac să conchidem că s-a născut între 271 și 273 (cel mai probabil 272), iar alte surse plasează evenimentul între 272 și 277.Numele sale de referinţă sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuţiilor creştinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranţă, ci şi restituirea bunurilor creştinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţinea religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. În 312, Constantin „a trecut la credinţa creştină" şi a continuat să deţină funcţia Pontifex Maximus funcţie care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toţi cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar", adică conducător al statului roman şi al religiei păgâne, funcţie deţinută de toţi Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin şi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. De fapt, este o scrisoare adresată de Constantin şi Licinius guvernatorilor provinciilor prin care le cereau să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate de la aceştia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină.Prin „Edictul de la Milano” dat de împăratul Constantin cel Mare şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituţională a Imperiului Roman. Tradiţia a reuşit să împământenească chiar şi în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin şi Licinius este primul act prin care se instituie toleranţa faţă de cultul creştin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranţă în 311.

Imperiul Roman este reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept, alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii viitorilor împăraţi este înlocuit cu cel al eredităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi patru prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului. care era bazată pe argint, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses).Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus.Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa patru km în afară şi mărind cam de patru ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec.Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid.Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe șapte coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiţi clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili).În perimetrul ocupat astăzi de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra),Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul. Între 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la începutul secolului al IV-lea.La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebiu de Cezareea, iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin în locul veşmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.Prin botez, potrivit religiei creştine, lui Constantin cel Mare i s-au şters atât păcatul originar, moştenit de la protopărinţii oamenilor, Adam şi Eva, cât şi celelalte păcate săvârşite până la botez. Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea şi organizarea Bisericii creştine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum şi în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/sfintii-constantin-si-elena/sfantul-imparat-constantin-mare-istoria-bizantului-69658.html

http://ziarullumina.ro/sfantul-constantin-cel-mare-primul-imparat-crestin-112307.html

http://altarul-banatului.ro/?page_id=529

http://www.tribunainvatamantului.ro/sfantul-imparat-constantin-cel-mare-reprezinta-arhetipul-imparatului-bizantin/

https://www.ro.biography.name/conducatori/91-iugoslavia/270-constantin-cel-mare-cca-280-337

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/constantin-cel-mare-imparatul-pagan-si-crestin

$$$

 S -a întâmplat în 27 februarie 1711: La această dată, s-a născut Constantin Mavrocordat, domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei (n. Constantinopol – d. 15 decembrie 1769, Iași). Constantin Mavrocordat a fost domn în ambele țări extracarpatice. A avut șase domnii în Țara Românească și patru domnii în Moldova.A fost fiul primului domn fanariot din spațiul românesc, Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Kiurtsi. Domn erudit, care cunoștea limbi precum greaca, latina, turca, franceza sau italiana, a întreprins o serie de reforme menite să modernizeze Țările Române.

Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci. Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de zece lei pe an, plătibilă în patru „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu zece bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn. În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1 decembrie este prins de ruși la Mănăstirea Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse este rănit la cap cu sabia de un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana cangrenează, iar domnul moare pe 15 decembrie 1769, fiind înmormântat cu toată pompa cuvenită. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812)(1744-1817), Maria Balș (n.?- d.1770), Ecaterina Racoviță.

Surse:

http://galeriaportretelor.ro/item/constantin-mavrocordat-3/

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/743-constantin-mavrocordat

https://www.academia.edu/27453903/Biserica_in_timpul_lui_Constantin_Mavrocordat

https://www.istorie-romaneasca.ro/constantin-mavrocordat-si-reformele-sale/

https://adevarul.ro/locale/turnu-severin/reformele-drastice-mavrocordat-domnitorul-i-a-lecuit-boieri-abuzuri-le-a-faramat-averile-1_55ebfb64f5eaafab2c4fb829/index.html

https://www.rri.ro/ro_ro/constitutia_lui_mavrocordat-2591938

$$$

 S-a întâmplat în 27 februarie1872: În această zi, s-a născut Alexandru Vaida-Voievod, politician roman (n. Olpret, satul Bobâlna, Cluj - d. 19 martie 1950, Sibiu, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Unire şi fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar şeful statului l-a folosit pentru a-şi justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experienţă, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gârbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. A fost membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind preşedintele acesteia. La douăzeci de ani s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în oraşul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenţi la sărbătorirea revoluţiei de la 1848.

Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creştin-Social. Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la universităţile din Budapesta şi Cluj.„Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană.Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi separarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic.

În 1893 a vizitat România şi a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist şi-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timişoara. 

În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.Iniţiativa studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză.A reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger şi în Prater. În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăştie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească.S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. 

Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. 

După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată. Lider marcant al Partidului Naţional Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor pentru a susţine un Consiliu de miniştri, astfel că se impunea formarea unei coaliţii. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. 

În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităţilor naţionale.În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Unirea. Pe 10 ianuarie 1920, prim-ministrul a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reuşit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Brătianu au determinat căderea acestuia.

Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul Naţional Ţărănesc.Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste (1928 - 1931), Vaida-Voevod este numit ministru de Interne (10 noiembrie 1928 - 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7- 13 iunie, în perioada restauraţiei carliste). PNŢ este chemat din nou la putere pe 6 iunie 1932 cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-ministru, deoarece Maniu se autosuspendase de la conducerea partidului pentru a lupta împotriva camarilei regale. După unele neînţelegeri cu Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933.Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării.

Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. 

Treptat, susţinerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărţirea sa de PNŢ. Pe 25 februarie 1935, el îşi fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului.Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar.  Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940).Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol. Evenimentele politice ulterioare au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993

http://www.radioresita.ro/303471/alexandru-vaida-voevod-si-contributia-sa-la-marea-unire

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/alexandru-vaida-voevod-intrat-masonerie-ajuta-romania-conferinta-pace-paris-1919-1_527bac9dc7b855ff56cadde1/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/cine-a-fost-vaida-voievod--188007

$¢$

 S-a întâmplat în 27 februarie1872: În această zi, s-a născut Alexandru Vaida-Voievod, politician roman (n. Olpret, satul Bobâlna, Cluj - d. 19 martie 1950, Sibiu, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Unire şi fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar şeful statului l-a folosit pentru a-şi justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experienţă, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gârbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. A fost membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind preşedintele acesteia. La douăzeci de ani s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în oraşul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenţi la sărbătorirea revoluţiei de la 1848.

Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea „Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creştin-Social. Alexandru Vaida-Voevod a colaborat cu Aurel C. Popovici la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la universităţile din Budapesta şi Cluj.„Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană.Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi separarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic.

În 1893 a vizitat România şi a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. Împăratul Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist şi-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timişoara. 

În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.Iniţiativa studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză.A reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger şi în Prater. În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăştie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească.S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa.Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. 

Deşi în 1905 Vaida a înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. 

După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată. Lider marcant al Partidului Naţional Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor pentru a susţine un Consiliu de miniştri, astfel că se impunea formarea unei coaliţii. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Iniţial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinţei de Pace de la Paris. 

În realitate, fruntaşul ardelean nu dorea să-şi lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de şase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităţilor naţionale.În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu şi-a păstrat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Unirea. Pe 10 ianuarie 1920, prim-ministrul a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor unirii. Astfel, el nu şi-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reuşit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Brătianu au determinat căderea acestuia.

Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul Naţional Ţărănesc.Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste (1928 - 1931), Vaida-Voevod este numit ministru de Interne (10 noiembrie 1928 - 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7- 13 iunie, în perioada restauraţiei carliste). PNŢ este chemat din nou la putere pe 6 iunie 1932 cu Alexandru Vaida-Voevod ca prim-ministru, deoarece Maniu se autosuspendase de la conducerea partidului pentru a lupta împotriva camarilei regale. După unele neînţelegeri cu Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933.Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării.

Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. 

Treptat, susţinerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărţirea sa de PNŢ. Pe 25 februarie 1935, el îşi fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului.Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940).Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol. Evenimentele politice ulterioare au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993

http://www.radioresita.ro/303471/alexandru-vaida-voevod-si-contributia-sa-la-marea-unire

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/alexandru-vaida-voevod-intrat-masonerie-ajuta-romania-conferinta-pace-paris-1919-1_527bac9dc7b855ff56cadde1/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/cine-a-fost-vaida-voievod--188007