$$$

 ALEXANDRU GRAUR

Alexandru Graur ( pronunția română: [alekˈsandru ˈɡra.ur] ; 9 iulie 1900 – 9 iulie 1988) a fost un lingvist român .

Născut într-o familie evreiască din Botoșani , Graur a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și École Pratique des Hautes Études din Paris (1924–1929). A obținut un doctorat în filosofie de la Sorbona . După întoarcerea la București , s-a implicat în viața academică și a publicat studii în diferite periodice.

Graur a fondat și a fost directorul (1941–1944) Liceului particular evreiesc. În 1946 a început să predea la nivel universitar. În 1955 a fost numit membru titular al Academiei Române . Între 1954 și 1956 a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București. A scris numeroase lucrări și articole de filologie clasică și etimologie . A avut numeroase contribuții în domeniul lingvisticii , foneticii și gramaticii limbilor latină și română .

În 1956, Graur, alături de decanul Iorgu Iordan , importantul propagandist Leonte Tismăneanu și academicienii Mihai Novicov , Ion Coteanu și Radu Florian , a participat la o anchetă universitară privind declarațiile anticomuniste ale lui Paul Goma , student universitar care a devenit ulterior un disident și scriitor renumit. Condusă de Iordan și supravegheată de Securitate , ancheta a culminat cu excluderea lui Goma din Facultate și arestarea sa ulterioară. În 1971, a fost decorat cu Ordinul Tudor Vladimirescu , clasa a II-a. 

A fost căsătorit de două ori, a doua oară cu Neaga Graur (1921–2005) în 1947, și au avut un fiu, Dumitru (născut în 1947). Străzi din Botoșani și Cluj-Napoca îi poartă numele.

Lucrări publicate

Nom d'agent et adjectif en roumain , Champion, Paris, 1929

La romanité du Roumain , Editura Academiei Române, București, 1965

The Romance Character of Romanian , Editura Academiei Române, București, 1965

Nume de persoane, București , Editura Științifică, București, 1965

Tendințele actuale ale limbii române , Editura Științifică, București, 1968

Scrieri de ieri și de azi , Editura Științifică, București, 1970

Puțină... aritmetică , Editura Științifică, București, 1971

Nume de locuri , Editura Științifică, București, 1972

Gramatica azi , Editura Academiei Române, București, 1973

Mic tratat de ortografie , Editura Științifică, București, 1974

Dicționar al greșelilor de limbă , Editura Academiei Române, București, 1982

Puțină gramatică , Editura Academiei Române, București, 1987

$$$

 CIVILIZAȚIA MINOICĂ

Creta: insula vesnic scaladata in razele soarelui si stropii purtati de vant dinspre talazurile Mediteranei. Un petec de pamant (250 kilometri lungime si 50 km latime maxima) la rascrucea drumurilor ce unesc Europa, Africa si Asia Mica. Un loc de intalnire pentru navigatori si civilizatie deopotriva, zguduit adesea de catastrofe naturale, ori de navaliri straine, teatrul unor lupte crancene, perpetuate de-a lungul istoriei, incepand cu invazia aheenilor (sec XIV i.Hr.) si terminand cu cea nazista (1941).

Aceasta insula a fost leaganul uneia dintre cele mai fascinante civilizatii mediteraneene antice. Creta minoica poate fi numita, pe drept cuvant, o lume a frumosului, a armoniei si a rafinamentului.

Unii istorici incearca sa explice nasterea si rapida maturitate a civilizatiei de aici ca rezultat a influentelor egiptene, sumeriene si feniciene. Altii spun ca aceste influente au avut un rol minor, fiind repede asimilate. Adevarul ca descoperirile arheologice demonstreaza ca aceste influente au avut un impact superficial, probabil cultura si civilizatia cretana datorand mult mai multe unei civilizatii necunoscute.

Desi muntoasa (cel mai inalt varf din Muntii Ida atingand 2456 m) si dispunand de zone putine fertile, insula beneficiaza de o clima care permite cultivarea vitei de vie, a maslinilor, a smochinilor si cresterea vitelor. Existau in Creta zacaminte de cupru, ba chiar aurifere. Locuitorii erau buni agricultori, mestesugari si iscusiti navigatori, ceea ce explica situarea oraselor pe coasta, Cnossos, Phaistos si Mallia fiind porturi celebre in lumea antica.

Istoria civilizatiei minoice

Istoria civilizatiei minoice, a carei descoperire se datoreaza lui Sir Arthur Evans, este inca insuficient cunoscuta, aparitia ei ramanand invaluita in mister, iar perioadele de brusca inflorire fiind adesea intrerupte de cataclisme care distrugeau aproape complet societatile din momentele respective, fara a le impiedica refacerea ulterioara. Iata o scurta prezentare a etapelor:

1)4000-2800 i.Hr.: cele mai vechi urme de civilizatie, o societate neolitica, inapoiata atat tehnic cat si cultural;

2)2800-2500 i.Hr.: apare metalurgia aramei. Centrele principale au fost descoperite in estul insulei (totul se datoreaza unei migratii din Asia Mica);

3)2500-2000 i.Hr.: cultura minoica timpurie-incepe epoca bronzului si se consolideaza structura societatii sclavagiste. Vasele de piatra slefuita si argila, bijuteriile de aur, sigiliile, armele de bronz dovedesc o tehnologie superioara celei din Grecia Continentala, din insulele Marii Egee sau din Asia Mica. Se foloseste scrierea pictografica;

4)2000-1900 i.Hr. perioada constructiei simultane a marilor palate din Cnossos, Phaistos si Mallia,capitalele celor trei mari regate din insula, aparute la inceputul mil.II i.Hr.

5)1900-1700 i.Hr.: apogeul culturii minoice mijlocii-se generalizeaza metalurgia bronzului si roata olarului, se cristalizeaza definitiv stratificarea sociala in regatele de pe insula. Palatele sunt impodobite luxos, flota cretana domina Mediterana Orientala, in materie de razboi si o concureaza pe cea feniciana, in privinta comertui. Scrierea pictografica este abandonata si se adopta scrierea numita Linear A.

6)1700-1600 i.Hr.: o catastrofa (un seism) distruge flota, asezarile, porturile si toate marile palate, in jurul anului 1700 i.Hr.insula nu isi revine timp de 100 de ani;

7)1600-1500 i.Hr: reincepe perioada de inflorire si prosperitate. Marile palate sunt reconstruite intr-un stil arhitectonic nou si prin metode foarte avansate pentru acea vreme, dar sunt distruse iarasi de o catastrofa naturala prin anul 1500 i.Hr..De data aceasta redresarea este mult mai rapida.

8)1500-1400 i.Hr.: unificarea celor trei regate sub sceptrul dinastiei Minos din Cnossos. Aparitia carului de lupta si a calului (aduse din Orientul mijlociu), inventarea scutului in forma de 8 si a sabiei lungi (rapiera). Reconstruirea partiala a flotei, crearea unor splendide opere de arta-apogeul civilizatiei minoice tarzii si al metalurgiei bronzului in Creta.

Asezari importante: Cnossos, Gurnia, Palaicastro. Colonii si contoare comerciale (agentii de schimb) cretane pe toate coastele Mediteranei, ajungand pana la tarmurile Atlanticului, cele ale Marii Negre si chiar Orientul Indepartat;

9)1400-1200 i.Hr.: invazia aheenilor, veniti din Grecia continentala. Creta devine o parte a lumii miceniene, dar izbuteste sa-si pastreze autonomia politica si originalitatea culturii. Populatia se elenizeaza doar superficial, palatul din Cnossos este jefuit si partial distrus la inceput, se introduce scriarea lineara B, alaturi de cea de tip A.

Invadatorii sunt uimiti si impresionati de superioritatea culturii cretane, a tehnicii de constructie a palatelor si a navelor, de prelucrarea a metalelor si ceramicii, de stilul operelor de arta, al imbracamintii si al ceremonialului de la curte. Ei adopta aceste noutati sfarsind prin a fi asimilati, a se modela dupa obiceiurile celor cuceriti, ba chiar a le raspandi pe continent. Creta nu este o colonie, urmele micenienilor fiind intalnite mai ales la Cnossos, unde aveau o garnizoana puternica.

10)1200-1100 i.Hr.: dorienii, un trib alungat din Peninsula Balcanica, patrund in Grecia continentala, distrugand in parte civilizatia miceniana, apoi ocupa intreaza Creta. Noi invadatori aduc cu sine metalurgia fierului si brutalitatea marilor invadatori: palatul din Cnossos este nimicit pana la temelii iar populatia autohtona decimata. Splendida civilizatie minoica dispare definitiv din istorie.

Legenda 

Fiind atat de frumoasa, pe aceasta insula au fost plasate o serie de legende, apartinand mitologiei grecesti. Se spune ca preschimbandu-se intr-un taur urias, Zeus a rapit-o pe fiica regelui Feniciei, frumoasa Europa si a dus-o in Creta.

Aici Europa a nacut doi baieti, Minos si Radamante, apoi, dupa ce a fost parasita de stapanul Olimpului, s-a casatorit cu Asterios, regele insului. La moartea acestuia, cretanii l-au proclamat rege pe Minos, dar numai dupa ce tanarul si-a dovedit originea divina cerandu-i unchiului sau, Poseidon, zeul apelor, sa-i trimita din adancuri un taur alb.

Poseidon i-a implinit ruga, poruncind insa ca taurul sa-i fie jertfit tot lui, pentru a se reintoarce in mare. Viclean si lacom, Minos a ascuns taurul, jertfind un animal oarecare, ceea ce l-a infuriat cumplit pe unchiul sau. Neputand sa se ia de fiul lui Zeus, Poseidon a pregatit minutios razbunarea. Si a lovit cand toata lumea se astepta mai putin. La nunta lui Minos cu Pasifae, una din fiicele Soarelui, Poseidon a vrajit-o pe mireasa, facand-o sa se indragosteasca de taurul alb.

Curand Pasifae a dat nastere unui monstru cu trup omenesc si cap de taur, care se hranea numai cu carne de om. Pentru a scapa de fiara, regele Cretei l-a chemat pe faimosul arhitect ateniana Dedal, cerandu-i sa construiasca labirintul. Aici si-a inchis fiul numit de toti , Minotaur.

Aici, monstrul primea un tain zilnic, compus la inceput din osanditii la moarte si prinsii in razboaie, mai apoi, cand cele doua surse au secat, din tineri (baieti si fete) trimisi ca tribut de diverse cetati din Grecia.

Pana la urma lumea a scapat de cosmar multumita lui Teseu, eroul atenian, fiul lui Poseidon. Acesta, ajutat de fiica lui Minos, Ariadna si Dedal l-a rapus pe Minotaur si a reusit sa iasa din labirint fugind apoi cu Ariadna.

Suparat Minos i-a azvarlit pe Dedal si pe Icar, fiul acestuia, in labirint. Aici acestia si-au confectionat aripi din pene si ceara si au zburat spre Grecia. Pe drum aripile le-au fost topite de Helios, pentru ca Icar se aporpiase prea mult de soare, si s-au prabusit. Taurul alb al lui Poseidon a fost prins si ucis de Hercules.

Mitul transmite de fapt un obicei al cretanilor, taurul fiind considerat un animal sfant care avea legatura cu Soarele (obicei transmis din Egipt, unde taurul era simbolul lui Ra). Imaginea minotaurului este prezenta foarte des in Creta si denota o infratire a omului cu animalul fiind, cel mai probabil, un obicei ancestral.

Populatia. Origini si obiceiuri 

Din punct de vedere antropologic, oamenii Cretei minoice apartineau unui grup diferit de cele din Grecia continentala ori insulara, Egipt si Orientul Mijlociu, constituind o populatie interesanta si redusa numeric, care s-a pastrat pana azi in insula.

Caracteristicile sale in antichitate erau: statura putin mai inalta decat a egiptenilor (insa rareaori depasea 1,65 m), trupurile si membrele zvelte, trasaturi de o finete si o gingasie uimitoare.

Fizionomia tipica si astazi cretanilor (chipul oval, alungit, barbia retrasa, fruntea inalta si inclinata, nasul drept, mai curand etrusc decat grec, ochii mari denotand vivacitate si o inteligenta deasupra mediei) se completeaza fericit cu o carnatie in mod normal alba, dar adesea puternic bronzata, contrastand cu parul bogat si negru.

Barbatii nu erau foarte puternici, compensand forta fizica printr-o agilitate remarcabila. Femeile erau frumoase si delicate. Friedrich Matz in a sa lucrare Kreta, Mykene, Troja le descrie astfel :„Ochii mari, intunecati, te privesc cu naturalete, inteligenta si parca o ironica mirare, de sub sprancene desenate cu finete. Buze mici, viu colorate, nas indraznet, usor ridicat si o barbie delicata alcatuiesc impreuna un profil deschis. Gatul, lung si zvelt, poarta capul cu o siguranta de sine si o gratie desavarsita”.

De unde a venit aceasta populatie cu asemenea trasaturi? Nu se stie exact. Cunostintele si originalitatea civilizatiei sunt remarcabile.

Originile Cretei minoice se manifesta in toate aspectele care definesc o civilizatie: de la cele mai marunte, ca vesmintele si podoabele, pana la arta, mod de viata, organizare sociala, ceremonial de curte si religios, tehnica de construire a corabiilor si cladirilor, arme si conceptia de intrbuintare a lor etc.

Vesmintele barbatilor erau simple si functionale: cizme inalte si un fel de fusta scurta sau sort despicat intr-o parte sustinut de un cordon de piele. Nu aveau nimic care sa le acopere bustul.

Vesmintele femeilor erau mult mai variate si neasteptat de elegante. Pentru fiecare tip de activitate ori situatie aveau un anumit tip de costum, in general, compus din fusta lunga sau scurta si o bluza care lasa sanii la vedere.

Podoabele erau esentiale pentru toata lumea, de la cei mai simpli pana la cei mai bogati.

Elemente de cultura

Ceramica cretana era depasita in maiestrie doar de cea egipteana. Avea motive geometrice, florale si animaliere de culoare rosie, galbena sau alba pe fond negru (celebrul ramane „vasul cu caracatita” de la Gurnia).

Pictura este superioara artistic celor contemporane cu ea. Naturaletea figurilor si redarea lor in miscare da o nota de prospetime culturii cretane, ce poate fi intalnita doar in secolul de aur al lui Pericle. Arhitectura este cu atat mai interesanta, cu cat este unicat in lumea acelor timpuri.

Oamenii civilizatiei minoice au fost primii constructori de nave din istoria Mediteranei. Silueta zvelta, lunga si ingusta, osatura rigida si rezistenta, carma cu pana (spre deosebire de ramele -carma din lumea mediteraneeana) si cele doua catarge cu cate o vela mare raman caracteristice navelor de razboi cretane. E cel putin ciudata folosirea celor doua catarge (pana in sec X d.Hr. s-a folosit exclusiv un catarg de catre toate popoarele de navigatori) si faptul ca navele comerciale difereau total de cele de razboi!

Aruncand o privire si asupra armelor de razboi trebuie subliniat ca, desi aveau arcuri, nu le foloseau in lupta. La fel si carele de razboi. Ideea lor despre lupta era profund dreapta si cavalereasca ca si ideea de viata: „Traieste si lasa si pe altii sa traiasca”.

Cretanii nu si-au dorit sa cucereasca pe nimeni din simplul motiv ca aveau tot ce le trebuie pe insula si faceau un comert foarte bine pus la punct cu toate popoarele vremii.

Societatea aceasta pasnica, preocupata mai mult sa creeze decat sa distruga, a incercat sa faca fata invidiei celor din jur. Unii au acuzat civilizatia minoica de decadenta. Nu se poate vorbi de asa ceva in cazul unei populatii care a renascut practic de doua ori, in urma unor catastrofe naturale, din propia cenusa. Faptul ca nu au fost interesati de razboi si armele erau mai mult un mijoc de distractie decat de cucerire, releva o societate superioara.

De asemenea rolul femei, considerat de unii exacerbat, provine din cultul zeitei mama din Paleolitic.

Femeile participau la toate activitatile barbatilor, inclusiv vanatoarea si acrobatiile cu tauri si unaeori mergeau pe mare alaturi de acestia. Femeile erau un simbol al frumosului si nu o unealta care merita sa fie exploatata. De asemenea, zeitatile minoice au fost la inceput de origine feminina: zeita muntelui, a pamantului, a marii, a arborelui etc.

Din nefericire, cretanii au fost singurii, din bazinul mediteranean care gandeau astfel. Prea putin numerosi, prea inaintati moral, prea delicati, atat ca indivizi, cat si ca societate, oamenii din „tara regelui Minos” n-au putut face fata lumii brutale din jur. Au lasat in urma cateva mosteniri importante si multe intrebari fara raspuns. Scrierea linear A , daca va fi descifrata, va putea da o solutie.

In cocluzie, putem spune ca civilizatia minoica, unica prin rafinament si mod de gandire, a fost edificata intr-un timp extrem de scurt, dorind parca sa arda etapele. Probabil influenta culturilor cu care a venit in contact (ipoteza cu din ce in ce mai putini adepti) sau, mai plauzibil, mostenirea unei populatii necunoscute venite din Asia Mica sau contactele cu faimoasa Atlantida au grabit aceasta societate. Un lucru este cert: Creta minoica a fost una din cele mai frumoase aventuri ale rasei umane si civilizatia ei, desi nu a avut viata lunga, ramane un punct luminos in zbuciumata istorie a omenirii.

$$$

 PORTUGHEZII ȘI COLONIZAREA BRAZILIEI

În anul 1500, în timp ce se îndreptau spre est, în jurul vârfului sudic al Africii, niște nave portugheze sub comanda lui Pedro Álvares Cabral au fost deviate de la curs și au debarcat în America de Sud – la mai puțin de 2.600 de kilometri (1.625 de mile), la cea mai îngustă distanță de Africa. Acolo, portughezii au găsit oameni numiți Tupi și nimic de jefuit. Pe 22 aprilie, au revendicat zona pentru Imperiul Portughez. Câteva așezări au fost stabilite în ceea ce portughezii numeau Terra da Vera Cruz (Țara Crucii Adevărate). Singurul produs de export al portughezilor din zonă avea să fie un lemn de vopsit de culoare roșie numit Brazilia . „Brazilia” era numele țării.

La invitația regelui Portugaliei, Manuel I, coasta atlantică a ceea ce astăzi se numește America de Sud fusese explorată de mai multe ori de către exploratorul, finanțatorul și cartograful italian Amerigo Vespucci. El a declarat că țara era un continent nou, iar descrierea călătoriei sale din 1502 a fost publicată și populară în toată Europa. Cartograful german Martin Waldseemuller s-a inspirat din Vespucci și a creat harta sa, Universalis Cosmographia (astăzi găzduită în Biblioteca Congresului SUA), iar în onoarea lui Amerigo Vespucci pentru descoperirea continentului, a numit continentul „America”.

Poporul Tupi

Tupii sunt descriși ca fiind sosiți acolo unde au ajuns portughezii cu secole înainte și expulzând oamenii care fuseseră acolo înaintea lor. Tupii erau vânători-culegători și agricultori începători. Cultivau porumb, cartofi dulci, fasole, arahide, tutun, bumbac, ardei, ananas și papaya. Acestea, apele dulci din regiune și obiectele lor de artizanat, cum ar fi coșurile, erau din abundență pentru ei și găseau prestigiu și bucurie în a schimba sau a oferi lucruri.

La fel ca alți oameni din triburi, s-au angajat în răzbunare de dragul dreptății și au permis ca conflictele mărunte și jignirile imaginare să escaladeze în războaie. Religia lor a contribuit la războaiele lor prin crearea unei cereri ca captivii să sacrifice zeilor lor. Tupi mâncau din trupurile celor pe care îi sacrificau zeului lor, crezând că ingerau caracterul persoanei a cărei carne o mâncau - un canibalism ritualic. Războinicii Tupi respingeau consumul cărnii oamenilor pe care îi disprețuiau, ceea ce însemna că preferau carnea altor războinici Tupi.

Religia tupi a jucat un rol în acceptarea inițială a portughezilor de către tupi. Ei credeau că portughezii sosiseră prin magia zeului lor suprem, creatorul Mahyra, și credeau că era de datoria lor să fie generoși și de ajutor portughezilor – în ciuda a ceea ce considerau a fi urâțenia portugheză. Portughezii se îndrăgeau de o parte sau alta în frecventele războaie ale tupilor sau incitau o parte împotriva alteia și își extindeau autoritatea pentru ei înșiși și propriul zeu.

Tupii și alți locuitori din Brazilia sufereau de bolile aduse de portughezi: variolă, tuse convulsivă, tuberculoză și rujeolă. Tupii au întrebat de ce ei, poporul ales al lui Mahyra, sufereau atât de mult și s-au întrebat dacă zeul lor, Mahyra, murise. Misionarii le-au oferit un răspuns. Aceștia le-au spus celor suferinzi că sunt pedepsiți pentru păcatele lor și că un zeu bun din ceruri i-ar putea arunca în iad pentru totdeauna. Și crezând că zeii locuiesc în anumite locuri, unii tupii au fugit de portughezi și de zeul lor, în interiorul continentului.

Tupii îi considerau pe portughezi ca fiind lacomi și mereu în suferință. Portughezii îi considerau prea mulțumiți, leneși și ducând vieți inutile. Soluția lor a fost sclavia.

Bogăția pe care Spania o scotea din zonele sale din America i-a inspirat pe portughezi, iar în 1531 cinci nave și patru sute de coloniști au sosit pe coasta Braziliei, iar în acel an au înființat o colonie pe care au numit- o São Vicente (Sfântul Vincent), pe coasta, cam la sud de ceea ce este astăzi Rio de Janeiro.

Cei care au emigrat în Brazilia căutau pământ și o viață ușoară. Nu aveau nicio intenție să facă muncă manuală, așteptându-se ca tupii să le facă treaba în locul lor. Când indienii au refuzat, coloniștii i-au transformat în sclavi pe cei capturați în războaiele frecvente dintre triburile indiene sau prin luarea de oameni în raiduri asupra satelor indiene.

Înlocuitori africani

Nereușind să înrobească suficienți tupi, portughezii au început în 1532 să transporte sclavi africani în Brazilia. Africanii aveau o imunitate la bolile tropicale care îi avantaja în Brazilia și se credea că erau muncitori capabili în minerit și agricultură tropicală. S-a stabilit un comerț circular, portughezii ducând bunuri metalice fabricate în Africa, schimbând aceste bunuri cu sclavi, trimițând sclavi în America și transportând din Brazilia orice credeau că pot vinde în Portugalia.

În anii 1530, portughezii au înființat o altă colonie, Olinda , la nord, pe țărm, lângă punctul cel mai estic al continentului. În 1549, portughezii și-au fondat capitala colonială în Brazilia: São Salvador da Bahia ( Salvador ). Până atunci, colonia lor originală, São Vicente, avea o populație de aproximativ 5.000 de locuitori. În 1554, portughezii au fondat São Paulo . Între timp, protestanții francezi - hughenoții - care fugiseră de persecuție au fondat o așezare în ceea ce avea să se numească Rio de Janeiro , iar în 1560, portughezii i-au alungat și au început să-și construiască propria așezare acolo.

Iezuiți, Tupi și mai mulți

În 1554, portughezii au început să se mute în interiorul țării, iar încercarea de a exploata populația tupi a continuat. Războaiele dintre portughezi și tupi au fost descrise de părintele Nóbrega în 1558, ca punând capăt canibalismului și „gurii infernale care a mâncat atâția creștini”. Un alt iezuit, părintele José de Anchieta, care urma să fie numit „Apostolul Braziliei” și făcut sfânt, a descris lupta împotriva tupilor în poemul său De Gestis Meni de Saa, scris în jurul anului 1560. El a scris despre portughezi distrugând sate și câmpuri și despre „faptele eroice” ale soldaților „în imensa pustietate”.

Pentru soldații portughezi, era un război de exterminare și subjugare. Portughezii începuseră să construiască plantații. Bisericile și alții considerau războiul și luarea de sclavi din război ca fiind corecte din punct de vedere moral. Corespondența iezuiților cu regele Portugaliei susținea subjugarea și înrobirea băștinașilor pentru a-i converti și, continua scrisoarea, „Alteța Voastră va obține mult profit pentru că vor exista multe ferme de animale și multe plantații, chiar dacă nu va fi mult aur și argint.” nota7

Programul iezuit era de a-i stabili pe indieni în sate ( aldeias) pe care le conduceau ei înșiși, similar misiunilor spaniole și satelor indienilor forțați. Aici, indienilor li se refuza practica nomadismului, vânătorii și culesului, și puteau absorbi doctrina și moralitatea creștină, învăța o meserie, practica meșteșugurile lor native, învăța să citească și să scrie și erau protejați de sclavie neautorizată. Părintele José de Anchieta a fost principalul arhitect al acestui program.

Iezuiții din Brazilia au intrat în conflict cu coloniștii brazilieni, la fel cum iezuiții din America hispanică au intrat în conflict cu coloniștii spanioli. Coloniștii doreau o sursă de forță de muncă, iar iezuiții doreau să-și protejeze indienii, ceea ce a dus la apeluri ale ambelor părți către regele Portugaliei. Decretul coroanei din 1574 a reflectat o victorie parțială pentru iezuiți, acordându-le control deplin asupra indienilor din satele lor, permițându-le în același timp coloniștilor să-i înrobească pe indienii capturați în războiul „legitim”.

Bandeirantes

Bandeiranților (urmăritorii steagului) li se atribuie extinderea coloniei Portugaliei în interior. Aceștia erau cunoscuți și sub numele de Pauliști. Mulți erau descendenți din mame tupi și tați portughezi. Aceștia erau bărbați care doreau să se îmbogățească rapid. Lucrau ca întreprinzători liberi într-un grup, spre deosebire de expedițiile finanțate de guvernul portughez.

Bandeirantes aveau arme de foc, iar tupi aveau arcuri și săgeți. Bandeirantes își urmăreau strângerea de sclavi deghizându-se în iezuiți, uneori cântând liturghii pentru a-i atrage pe tupi din așezările lor. Dacă ademenirea lor nu funcționa, bandeirantes puteau încercui o așezare și să o incendieze pentru a-i forța să plece. Uneori, bandeirantes efectuau un atac surpriză. O altă tactică a bandeirantes era să pună un trib nativ împotriva unui al doilea trib pentru a-l slăbi și apoi să-i înrobească pe amândoi.

Bandeirantes îi adunau pe cei capturați într-un țarc mare în aer liber până când, poate săptămâni sau luni mai târziu, aveau suficienți bani pentru a justifica o călătorie de întoarcere pe coastă, unde captivii urmau să fie vânduți ca sclavi. Pentru călătoria spre coastă, captivii erau dezbrăcați și legați de un stâlp lung pentru a-i împiedica să încerce să fugă.

Cel puțin unii dintre misionarii iezuiți se considerau adversari ai bandeiranților, dar i-au însoțit, oficiind slujba înaintea unei expediții și slujind muribunzilor sau sufletelor celor uciși.

Bandeirantes erau oameni de la graniță. Plantau și recoltau ogoare pe parcurs. Construiau drumuri și fondau așezări. Furnizau administratorilor coloniali informații utile pentru cartografierea terenurilor, fără a revendica drepturi de proprietate.

Pe măsură ce numărul băștinașilor scădea, bandeirantii au început să caute aur și argint. S-a răspândit, cu oarecare exagerare, vestea despre descoperirile făcute de spanioli. În anii 1660, guvernul portughez a oferit recompense celor care descopereau zăcăminte de aur sau argint în interiorul Braziliei, iar bandeirantii au răspuns.

Sclavi din Africa

Lipsa sclavilor din Brazilia i-a determinat pe coloniști să cumpere mai mulți sclavi din Africa. Portughezii începuseră să cristalizeze zahărul prin fierberea butașilor de trestie de zahăr în butoaie mari. O nouă industrie pentru a face bani punând zahăr pe mesele Europei era în curs de dezvoltare. Până în 1600, colonia avea aproximativ 120 de plantații de zahăr, zahărul și lemnul de vopsit fiind principalele sale exporturi, exporturile de zahăr fiind în jur de 50 de milioane de tone pe an. În colonie existau aproximativ 30.000 de sclavi negri și aproximativ 50.000 de portughezi și jumătate portughezi, și aproximativ 680 de capete de vite. Un secol mai târziu, existau aproximativ 1,5 milioane de capete de vite, exporturile de tutun aveau să crească, populația de albi și metiși avea să fie în jur de 150.000, iar sclavii africani aveau să numere în jur de 150.000. nota8

Surse

Poporul brazilian, de Ribeiro Darcy, University of Florida Press, 2000

Imperiul brazilian: mituri și istorii, ediție revizuită, capitolele 1-3, de Emilia Viotti da Costa, 2000

America Latină: Dezvoltarea civilizației sale, ediția a treia, de Helen Miller Bailey și Abraham P. Nasatir, 1973

$$$

 COMOARA CAVALERILOR TEMPLIERI

Ordinul Cavalerilor Templieri a fost fondat în anul 1118, în Ierusalimul din vremea cruciatilor, de catre cavalerul francez Hugues de Payens împreuna cu alti opt tovarasi de arme. Regele Ierusalimului, Baldwin al II-lea, le-a oferit o zona din preajma complexului de pe Muntele Templului, unde sa îsi stabileasca tabara.

În doar câtiva ani, cavalerii templieri acumulasera putere, bogatie si o faima nemaiîntâlnite în epoca.

Averile nemasurate acumulate rapid de cavalerii templieri, dar si renumele pe care si l-au cladit, a atras furia regelui francez Fillip cel Drept si a papei Clement al V-lea, care în 1307 au pus la cale distrugerea lor.

În ziua în care cavalerii templieri ar fi trebuit arestati din ordinul regelului, un informator i-a avertizat despre ce urma sa se întâmple, astfel ca acestia au scos pe ascuns din Paris o cantitate impresionanta de podoabe din metale pretioase, dar si relicve, documente, artefacte si cunostinte secrete, pe care le-au transportat pe coasta vestica a Frantei (La Rochelle) si le-au încarcat pe un vas trimis apoi în Scotia, scrie Joel Levy în cartea ”Istorii pierdute”.

Nici pâna astazi nu se stie ce s-a întâmplat cu comoara cavalerilor templieri, fapt ce a dat nastere de-a lungul anilor la numeroase legende si povesffti fascinante. 

Una dintre posibile explicatii ar fi ca templierii ar fi descoperit ceva inestimabil în tunelurile de sub Templul lui Solomon din Ierusalim. Conform unor surse istorice, templierii ar fi cerut sa fie încartiruiti în mai multe încaperi subterane cunoscute ca Grajdurile lui Solomon. Cavalerii ar fi facut mai multe sapaturi în tunelurile de sub Munte, unde ar fi descoperit la un moment mai multe documente, artefacte si relicve extrem de importante, ce pot fi ceea ce în epoca a fost numit comoara templierilor, se mentioneaza în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pe baza acesteia, cavalerii templieri si-au început incredibila ascensiune catre putere si prosperitate. Regii Europei de la acea vreme se întreceau în a le oferi templierilor donatii si le cereau sprijinul, iar Papa le-a oferit privilegii extraordinare, scotându-i de sub orice jurisdictie. Sute de tineri s-au oferit drept voluntari pentru a deveni cavaleri templieri si a fi initiati în ritualurile secrete.

Secta gnosticilor

O alta varianta de lucru pentru istorici este aceea ca Templierii ar fi mostenit o imensa comoara de la catari. Catarii (cunoscuti si sub numele de albigenzi) au fost o secta de crestini eretici, care a devenit cunoscuta în sudul Frantei, începând cu secolul al XI-lea, consemneaza Joel Levy în cartea sa.

Credinta lor avea la baza multe elemente gnostice, catarii considerând ca Divinitatea este prezenta în fiecare individ, iar modul de a deveni una cu divinul este prin autocunoastere si autoexplorare. Credinta catarilor venea în directa contradictie cu dogma catolica, conform careia preotii erau necesari ca intermediari între indivizi si Dumnezeu.

Catarii au atras multi adepti prin puritatea si pietatea de care dadeau dovada, iar tentativele Bisericii Catolice de a opri raspândirea lor a culminat cu Cruciada Albigenzilor în 1208, care a fost urmata în 1229 de înfiintarea Inchizitiei.

În urma razboiului care a urmat, catarii au fost exterminati pâna la ultimul în Franta. Exista mai multe legende, conform carora catarii ar fi reusit sa scoata comoara din fortareata Montsegur, aflata sub asediul catolicilor, si au transferat-o Templierilor, se mentioneaza în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Lancea Destinului si Arca Fagaduintei

Printre artefactele care se presupune ca ar fi ajuns în mâinile cavalerilor templieri s-ar numara aschii din Sfânta Cruce, Lancea Destinului (care se presupune ca l-ar fi strapuns pe Isus când era rastignit pe Cruce), Arca Fagaduntei si giulgiul cu care se spune ca ar fi fost acoperit Jacques de Molay, ultimul mare maestru al ordinului.

Exista numeroase ipoteze legate de locul ar fi fost îngropata faimoasa comoara a Templierilor, pornind de la capela Rosslyn din Scotia, America de Nord si pâna la tunelurile din satul francez Rennes-le-Chateau, niciuna însa care sa fie veridica, scrie Joel Levy în cartea sa. Si legenda conform careia templierii ar fi fost extrem de bogati nu sta în picioare, existând dovezi istorice solide, conform carora cavalerii templieri faceau eforturi serioase în 1307 ca sa plateasca cheltuielile pentru întretinerea garnizoanelor, iar multi dintre membrii sai îsi duceau traiul de pe o zi pe alta.

Nici povestile care spun ca Templierii ar fi posedat mari secrete nu sunt mai reale. Verificarile efectuate de istorici au condus la concluzia ca asa zisele cunostinte secrete transmise masonilor sunt doar speculatii, ca si legatura acestora cu Templierii, inventata practic în secolul al VIII-lea, în încercarea de a-si crea un blazon important, se consemneaza în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Una peste alta, majoritatea povestilor si legendelor despre comoara cavalerilor templieri sunt simple inventii. Istoricii admit totusi ca templierii este posibil sa fi avut o alta abordare a crestinismului în urma experientei pe care au avut-o în Rasarit. Asta nu schimba însa faptul ca nu s-a gasit nici macar o singura dovada a bogatiilor pe care le-ar fi posedat Templierii si nici vreo relicva sau artefact care sa le fi conferit puteri magice cavalerilor templieri, concluzioneaza Joel Levy în cartea sa.

$$$

 COMORILE TEMPLULUI ȘI INDIANA JONES

Sulul de Arama de la Qumran – 3Q15

In luna Martie a anului 1952, o grupa de arheologi descopera la Qumran, in pestera numarul 3, un sul gravat pe doua foi de arama, care la origine fusese o singura foaie la dimensiunile de 2.40 × 0.30 m. Intre anii 1955/56, H. W. Baker, de la Universitatea din Manchester din Anglia, reuseste desfacerea acestui sul, care in timpul celor aproape 2000 de ani se sudase din cauza caldurii si fusese extrem de oxidat, pur si simplu coclise. Pentru a desface acest sul a fost nevoie de segmentarea lui in cateva “foi” din acest sul de arama.

Sulul este de origine Eseniana; nu este clar daca este vorba de comorile primului Templu (Solomon – daramat de Asirieni) sau al doilea (Irod – daramat de Romani); importanta lui a fost extrem de mare, luand in considerare ca a fost inscriptionat in arama si nu scris pe piele de animal, autorii crezand ca metalul va fi mult mai rezistent decat manuscrisul obisnuit.

Desi limba vorbita in acel timp in Iudeia era Aramaica (contemporan cu Iisus) , textul este scris in Ebraica, ceea ce denota ca Esenieni probabil nu se foloseau de Aramaica, considerand-o probabil o limba straina. Deoarece Crestinismul timpuriu in primele lui faze, cand toti Apostolii lui Iisus erau evrei, la fel de “nationalisti” si anti-Romani, asemanandu-se extrem de mult cu acestia, ridica posibilitatea ca limba vorbita (cel putin scrisa) de ei a fost Ebraica.

Este absolut clar ca acest sul a fost “scris” (mai bine zis inscriptionat sau gravat) de patru persoane diferite, intr-un fel de CA (consiliu de administratie) antic al comorilor inventariate.

Valoarea comorilor estimata de marele savant francez Dupont-Sommer la aproximativ 4000 de talanţi, care dupa datele pe care le avem din Noul Testament ar fi 1 Talant = 58.9 kg de argint, adica in total 235,600 Kg de argint; daca a fost vorba de talant roman atunci ar fi fost vorba “numai” de 1 Talant = 32.3 kg, adica 192,200 kg de argint. Fiecare talant avea 60 de mina, si fiecare mina avea 60 de shekeli.

Dupa pretul de azi al argintului care ar fi 23.70 USD per ounce – vorbim de aproximativ 163 milioane de dolari. O suma frumusica pe atunci.

Comorile Templului şi adevăratul Indiana Jones†

In legatura cu cele de mai sus vreau sa vi-l prezint pe adevaratul Dr. Jones, cel care a stat la baza creatiei lui George Lucas “Indiana Jones“, interpretata de Indy-1Harison Ford in cele 5 filme. Numele lui este Dr. Vendyl Jones, s-a nascut in Texas acum 79 de ani, el este inca in puteri si continua sa caute Chivotul Legii. L-am cunoscut pe Dr. Jones acum vreo 25 ani si am avut cateva discutii extrem de interesante, desi putin contradictorii. Dr. Jones este un crestin extrem de religios, cu niste idei putin cam “neortodoxe”, care sunt destul de controversate. Prima lui cariera a fost de pastor (preot protestant) Baptist, curentul crestin majoritar in sudul Statelor Unite. Prin 1956 a hotarat ca crestinismul nu poate fi inteles cu adevarat decat daca sunt cunoscute sursele biblice ebraice. A intrat intr-o scoala religioasa ebraica (Yeshiva), unde a reusit sa cunoasca interpretarile ebraice ale bibliei. Aceasta cunoastere, zice el, l-a transformat “intr-un mai bun crestin”.

In 1964 incepe publicarea “sulului de arama” descoperit in pestera no. 3 de langa Qumran (3Q15), in anul 1952. In acest sul sunt inregistrate toate comorile Templului din Ierusalim. Profund impresionat, Vendyl “Indiana” Jones ajunge in Israel, unde isi termina doctoratul si isi incepe activitatea arheologica in compania celor mai mari arheologi biblici ai vremii (Profesorii Kohavi, Anson Rainey si Hillel Geva).

Din 1972 Jones incepe sapaturile proprii in cautarea comorilor templului, inclusiv “Chivotul Legii“, bazandu-se pe acest sul gasit la Qumran, despre care noi vom vorbi in articole urmatoare,. Cu ajutorul a 300 de voluntari Indy-2conduce 8 santiere in situri diferite. Din cauza unor dispute cu pseudo-arheologul Zoe Zias (care este mare mahar, fara a avea nici o competenta in afara pupincurismului), dar si cu marele savant biblic crestin Robert Elliot Friedman, Jones nu mai primeste permis de a sapa in Israel. Dupa o lupta continua cu autoritatile, sprijinit insa de multi oameni de bine (inclusiv, scriitorul randurilor acestea), Dr Jones primeste persmisul de a sapa din nou. In 1988 Dr. Jones face o mare descoperire arheologica, gaseste un recipient care continea material uleios ce servea in Templul de la Ierusalim (Shemen Afarsimon) la unsul Regilor si la slujba Chivotului Legii cand era deschis in ziua sfanta de Yom Kippur. Acest material compus din 8 substante organice diferite a fost analizat de Institutul Weizmann si Univesitatea Bar-Ilan si gasit autentic (din punct de vedere al vechimii).

Din nefericire, Dr. Jones aluneca in misticism (dupa vindecarea miraculoasa de un cancer netratabil) si incepe o perioada de “arheologie escatologica” insotit de preoti si rabini Kabalisti. Aici, dupa umila mea parere, se desparte de stiinta, practicand altfel de lucruri care nu au nici o legatura cu ea.

Dr. Jones ramane o figura importanta in arheologia biblica, indiferent de parerea unor “confrati.” Sper sa ajunga la 100 de ani si sa gaseasca Chivotul Legii. [ n.r. RIP! din nefericire nu s-a putut!]

$$$

 COMPTE DE LAUTREAMONT

Isidore Ducasse, mai cunoscut sub numele de Comte de Lautreamont, a fost un poet și scriitor francez din secolul al XIX-lea, cunoscut mai ales pentru influenta sa operă „Les Chants de Maldoror”. Născut în Montevideo, Uruguay, în 1846, Lautreamont și-a petrecut o mare parte din viață în Franța, unde a studiat dreptul și a scris cea mai faimoasă lucrare a sa.

În ciuda vieții sale scurte, Lautréamont a avut un impact profund asupra peisajului cultural al timpului său. A fost o figură majoră în mișcarea simbolistă în literatură, care a subliniat importanța imaginației și a viselor în procesul creativ. În „Les Chants de Maldoror”, Lautréamont explorează teme precum răul, cruzimea și respingerea normelor sociale, iar scrierile sale au fost comparate cu cele ale lui Edgar Allan Poe, Baudelaire și Rimbaud.

Totuși, viața și opera lui Lautréamont au fost învăluite în mister. A fost un pustnic care rareori interacționa cu publicul, iar despre viața sa personală se știu puține lucruri. De fapt, o mare parte din ceea ce se știe despre Lautréamont provine din propriile sale scrieri, care sunt adesea criptice și dificil de interpretat.

În ciuda obscurității din jurul vieții lui Lautréamont, scrierile sale au avut un impact de durată asupra lumii literaturii. În anii de după moartea sa, opera sa a devenit populară în rândul mișcării suprarealiste, iar el a fost recunoscut pentru influențarea multor alți scriitori și artiști, inclusiv André Breton, Salvador Dali și poetul francez René Char.

Pe lângă impactul său asupra artelor, scrierile lui Lautreamont au fost interpretate și ca o critică a normelor societale și o respingere a valorilor burgheziei. Prin intermediul personajului său Maldoror, el a explorat teme precum cruzimea, răul și respingerea codurilor morale, iar scrierile sale pot fi văzute ca un comentariu la decadența și corupția societății franceze din secolul al XIX-lea.

2) Lucrări principale:

Les Chants de Maldoror (Cântecele lui Maldoror):

Aceasta este o operă poetică lungă și amplă, adesea considerată unul dintre primele texte suprarealiste. Este o colecție de șase poezii care urmăresc personajul Maldoror, o figură demonică ce se opune lui Dumnezeu și umanității. Poeziile sunt un amestec de imagini fantastice, critică socială și reflecții filosofice și sunt remarcabile pentru respingerea moralității convenționale și celebrarea răului și a iraționalului.

Poezii (Poezii):

Aceasta este o colecție de poezii mai scurte și fragmente de proză ale lui Lautreamont. La fel ca „Les Chants de Maldoror”, se caracterizează prin respingerea moralității convenționale și prin îmbrățișarea iraționalului și a absurdului. Poeziile sunt remarcabile pentru imaginile lor izbitoare, utilizarea paradoxului și sensibilitatea lor suprarealistă.

3) Teme principale:

Moarte și distrugere:

Moartea este o temă recurentă în operele lui Lautréamont, iar acesta scrie adesea despre frumusețea și puterea distrugerii. În „Les Chants de Maldoror”, moartea este prezentată ca o forță atotputernică ce poate distruge atât aspectele fizice, cât și cele spirituale ale vieții. Lautréamont celebrează moartea ca o modalitate de a scăpa de constrângerile societății și de a atinge libertatea.

Dragoste:

Lautréamont scrie adesea despre iubire, dar nu în sensul tradițional. El portretizează iubirea ca pe o forță distructivă, capabilă să distrugă atât pe iubit, cât și pe cel iubit. Iubirea este descrisă ca o forță pasională și atotcuprinzătoare, care poate duce la moarte și distrugere.

Frumuseţe:

Frumusețea este o temă centrală în operele lui Lautréamont, iar acesta explorează adesea legătura dintre frumusețe și moarte. Scrie despre frumusețea decăderii și a distrugerii și prezintă moartea ca o formă de frumusețe în sine. Explorarea frumuseții de către Lautréamont este adesea descrisă ca o respingere a idealurilor tradiționale de frumusețe și o celebrare a macabrului și a grotescului.

Decadenţă:

Decadența este o altă temă centrală în operele lui Lautreamont. El portretizează decadența ca pe o respingere a valorilor convenționale și o celebrare a excesului și a indulgenței. Scrie despre decadența societății și decadența individului și o prezintă ca pe o modalitate de a evada din constrângerile moralei convenționale.

Suprarealism:

Operele lui Lautréamont sunt adesea considerate printre cele mai vechi exemple de suprarealism. Utilizarea unor imagini vii și adesea tulburătoare, combinată cu explorarea unor teme neconvenționale, creează o atmosferă suprarealistă și onirică în lucrările sale. Operele lui Lautréamont sunt adesea văzute ca precursoare ale mișcării suprarealiste din secolul al XX-lea.

4) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Lautreamont este înrădăcinată în natura unică și controversată a scrierilor sale. „Les Chants de Maldoror” este o colecție de șase poezii care explorează teme întunecate și absurde, precum cruzimea, decadența și blasfemia. Opera este considerată unul dintre primele exemple de literatură suprarealistă și a contestat normele și valorile tradiționale în portretizarea unei lumi pline de violență, sexualitate și disperare. Imaginile puternice și stilul narativ neconvențional din „Les Chants de Maldoror” au avut un impact profund asupra mișcării suprarealiste și continuă să inspire artiști și scriitori astăzi.

Pe lângă contribuțiile sale la suprarealism, moștenirea lui Lautréamont poate fi observată și în influența pe care a avut-o asupra mișcărilor și artiștilor ulterioare. Temele și ideile explorate în opera sa au fost încorporate în diverse forme de exprimare, inclusiv literatură, muzică și artă vizuală. De exemplu, influența lucrării „Les Chants de Maldoror” poate fi observată în opera mișcării Dada, care a fost influențată de mișcarea suprarealistă, precum și în muzica trupelor punk și rock alternativ, care se bazează adesea pe aceleași teme de rebeliune socială și politică prezente în opera lui Lautréamont.

Un alt aspect al moștenirii lui Lautréamont este impactul său asupra lumii filosofiei. Opera sa, adesea descrisă ca nihilistă, a fost interpretată ca o critică a valorilor și sistemelor secolului al XIX-lea. Acest lucru a dus la discuții continue despre natura existenței umane, rolul moralității și relația dintre artă și realitate. Moștenirea lui Lautréamont poate fi observată și în influența pe care a avut-o asupra diferitelor mișcări filosofice, inclusiv existențialismul și postmodernismul, care continuă să abordeze temele și ideile explorate inițial în opera sa.

Moștenirea contelui de Lautreamont continuă să fie o sursă de inspirație și influență în lumea literaturii, artei și filosofiei. Opera sa, „Les Chants de Maldoror”, rămâne unul dintre cele mai importante exemple de literatură suprarealistă și continuă să inspire artiști, scriitori și gânditori să conteste normele și valorile tradiționale și să exploreze noi căi de exprimare. Prin moștenirea sa, Lautreamont a lăsat un impact de durată asupra peisajului cultural, iar opera sa continuă să fie studiată și celebrată de cei atrași de viziunea sa unică și puternică asupra lumii.

5) Câteva citate:

„La fel de frumoasă ca întâlnirea întâmplătoare dintre o mașină de cusut și o umbrelă pe o masă de operație.”

― Lautréamont

„Adio până la veșnicie, când tu și eu nu ne vom mai găsi împreună.”

― Comte de Lautréamont, Les Chants de Maldoror

„Deși, după anumiți filozofi, este destul de dificil să distingem bufonul de melancolic, viața însăși fiind o dramă comică sau o comedie dramatică.”

― Contele de Lautréamont, Maldoror și lucrările complete

„O, dacă în loc să fie un infern, universul ar fi fost un anus imens!”

― Contele de Lautréamont

„...asocierea a două sau mai multe elemente aparent străine pe un plan străin amândurora este cea mai puternică aprindere a poeziei.”

― Contele de Lautréamont, Maldoror și lucrările complete

„Când cineva vrea să fie faimos, trebuie să se scufunde cu grație în râuri de sânge ale trupurilor explozive.”

― Contele de Lautréamont, Maldoror și Poemul

„Spunem lucruri sănătoase atunci când nu ne străduim să spunem lucruri extraordinare.”

― Contele de Lautréamont, Maldoror și lucrările complete

„De-a lungul vieții mele am văzut, fără nicio excepție, bărbați cu umerii înguști săvârșind nenumărate acte idioate, brutalizându-și semenii și corupind suflete prin orice mijloace. Ei numesc motivul acțiunilor lor: faima.”

― Contele de Lautréamont, Maldoror și lucrările complete

„(…) este măreț să contempli ruinele orașelor; dar este și mai măreț să contempli ruinele ființelor umane!”

― Contele de Lautréamont

„Nici eu, nici cele patru înotătoare ale ursului marin din oceanul boreal n-am reușit să rezolvăm enigma vieții.”

― Lautréamont

$$$

 CONFUCIUS ȘI CONFUCIANISMUL

Kong Fu Zi sau mai exact K’ung Ch’iu, numit de europeni – Confucius, a trait in perioada numita de istoriografia chineza – “Perioada de primăvară şi de toamnă” (Spring and Autumn Period), datata intre secolul al VIII-lea si al V-lea î.Hr care corespunde cu prima parte a dinastiei Zhou. Probabil Confucius a trait intre anii 551 – 479 î.Hr – avînd in vedere ca date biografice legate de Confucius au fost înserate în analele marelui istoric chinez Sima Qian cunoastem destule detalii despre el si familia lui, desi in mare parte au devenit cu timpul legende romanţate.

Descendent al unei familii nobile din comitatul Song, Confucius a ocupat o serie de funcţii oficiale la curtea suveranilor Lu (Shandong), petrece călătorind 13 ani calatorind (începand cu 495 î.Hr), revine apoi în Lu, unde îşi încheie activitatea si viaţa. Confucius este primul chinez care a pus bazele unei concepţii filozofice, sistemice. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filozofic propriu-zis, interesul practic depăşeşind. Confucius considera ca natura ar fi pătrunsă de o esenţă divina-„celestă” – din care s-ar forma natura.

Ipoteza de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure stabilitatea si ordinea într-un stat guvernat de lege şi o societate care poate sa-si asigure o minima dreptate si o impartire onesta a resurselor. Buna înţelegere între oameni şi ordinea în societate se obţin numai prin desăvîrşirea interioară a individului şi prin supunerea lui structurilor statale şi culturale existente.

Realizarea acestui ideal al desăvârşirii se face prin perfecta cunoastere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor ancestrale, prin subordonarea faţă de suveran si instituţiile statului. Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea, curajul – calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală rămâne în ren (bunavointa, omenia, dau daca doriti umanismul format pe bazele principiul iubirii umane).

El a lăsat fără răspuns întrebarea dacă omul este bun sau nu de la natură. Din învăţătura sa s-au desprins diferite linii de găndire şi şcoli filozofice, politice si religioase. In timp confucianismul, devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în timpul celor două dinastii Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.) răspăndindu-se in antichitate şi în ev. mediu în Corea, Indochina, Japonia. Desi prigonit pe timpul comunismului, Confucianismul nu a disparut niciodata din cultura sociala si politica a Chinei.

Opera cea mai influenta a filozofiei din Asia de Est este Lunyu (Lun Yu – Convorbirile lui Confucius – Analects of Confucius). “Convorbirile” conţin cele patru elemente de bază a filozofiei lui Confucius: (1) Omenie, bunavointa, iubirea semenului (仁 ren); (2) Justitie, dreptate (義 yi); (3) Respect pentru batran, filialitate (孝 xiao); (4) Ritual, conduita si respect al normelor sociale (禮 li).

Lunyu si alte lucrari de (despre) Confucius au fost traduse în limbile europene prin intermediul Iezuitilor care au cutreierat în China si au stationat in Macao. Matteo Ricci, calugar iezuit, l-a tradus pe Confucius in Latina pe la mijlocul secolului al XVII-lea (1687). Confucius a avut o influenta masiva asupra “Deismului” european si mai tarziu si cel american, a fost citit cu pasiune si interpretat de majoritatea iluministilor.