$$$

 Crezul din întuneric – mărturia lui Dumitru Bordeianu și sfințenia care a supraviețuit iadului

În adâncul temnițelor comuniste, acolo unde omul era redus la carne lovită și la tăcere forțată, unde minciuna era metodă de stat și lepădarea de Dumnezeu devenise obiectiv de anchetă, s-a ridicat o mărturie care nu a putut fi zdrobită, o credință care nu a putut fi smulsă nici prin foame, nici prin bătăi, nici prin umilință, iar această mărturie poartă numele Dumitru Bordeianu, unul dintre cei care au văzut iadul de la Pitești și Gherla și au supraviețuit nu prin compromis, ci prin Adevăr.

Pentru el, credința nu era un discurs, ci respirația însăși a ființei, pentru că orice gând, orice faptă și orice cuvânt erau raportate la Dumnezeu, Adevărul absolut, iar comunismul nu era doar un sistem politic, ci o forță demonică, o presiune nevăzută care strivea sufletul și încerca, cu o perseverență bolnavă, să rupă omul de Creatorul său, să-l facă să se lepede nu doar de principii, ci de propria conștiință. Tortura nu urmărea doar durerea fizică, ci zdrobirea lăuntrică, anularea demnității, transformarea omului în unealtă împotriva semenului său.

Și totuși, în mijlocul acestei prăbușiri organizate, Dumitru Bordeianu a descoperit ceva ce regimurile nu pot ucide: sfințenia care se naște din suferință asumată. El vorbește despre o coeziune a celor închiși care depășea orice fraternitate omenească, despre oameni care, deși flămânzi, zdrobiți și umiliți, păreau luminoși, ca niște îngeri coborâți în beznă, oameni care nu răspundeau urii cu ură, ci cu o dragoste care dezarma.

Cel care l-a marcat profund a fost Costache Oprișan, un spirit de o complexitate rară, un intelectual rafinat și un suflet arzător, care a primit lovitură după lovitură în locul altora, asumând suferința ca pe o jertfă, cu un eroism tăcut, aproape supraomenesc, iar prin exemplul lui a arătat că adevărata forță nu stă în violență, ci în capacitatea de a iubi până la capăt.

La fel de cutremurătoare este amintirea lui Valeriu Gafencu, supranumit pe drept „Sfântul închisorilor”, un om a cărui privire era suficientă pentru a topi cruzimea torționarilor, un suflet care transforma criminalii în oameni și ura în rușine, un reper de iubire, rugăciune și dăruire totală, a cărui influență a continuat prin cei formați de el, precum Jimboiu, un tânăr care trăia neîncetat rugăciunea inimii și care îndura durerea fără un murmur, ca pe o taină.

În această galerie a sfințeniei martirice se înscriu și alte chipuri luminoase, precum Badea Trifan, care plângea Săptămâna Patimilor ca și cum Hristos ar fi fost răstignit din nou sub ochii lui, sau prințul Alexandru Ghica, trăitor al credinței cu o intensitate rară, alături de mulți alții care, ieșiți din închisori sau trecuți la Domnul, au intrat definitiv în patrimoniul moral al suferinței neamului românesc.

Dumitru Bordeianu, născut la 28 august 1921 și trecut la Domnul la 16 august 2002, autor al cărții „Mărturisiri din mlaștina disperării”, rămâne o voce limpede care ne spune că adevărata față a comunismului nu se găsește în manuale, ci în sângele, lacrimile și credința celor care au refuzat să se lepede de Dumnezeu, chiar și atunci când prețul a fost iadul pe pământ.

Morală:

Istoria nu este scrisă doar de învingători, ci și de cei care au suferit fără să-și piardă sufletul, iar credința trăită până la capăt, chiar în condiții de iad, devine o lumină care judecă orice sistem construit pe minciună și frică.

#DumitruBordeianu

#SfințiiÎnchisorilor

#MemoriaSuferinței

#CredințăNeclintită

#Pitești

#Gherla

#MartiriulRomânesc

#AdevărȘiDemnitate

#IstorieVie

$$$

 Despre iubirea târzie

Alexander Byalko, o legendă vie a clubului „Ce? Unde? Când?”, un om descris adesea drept o enciclopedie ambulantă, și-a pierdut într-o singură clipă tot ceea ce construise într-o viață întreagă: reputația impecabilă, locul său în clubul care îl consacrase și femeia pe care ajunsese să o iubească cu o intensitate pe care nici tinerețea nu i-o dăruise, iar totul a pornit dintr-un fapt considerat de alții de neiertat – la șaizeci de ani, a îndrăznit să se îndrăgostească.

Fizician nuclear, poliglot, autor al zeci de lucrări științifice și figură emblematică a televiziunii intelectuale ruse, Byalko a devenit peste noapte un paria, nu pentru o greșeală profesională, nu pentru o fraudă sau o trădare, ci pentru o iubire trăită deschis, fără rușine și fără calcule, o iubire care avea să-l coste totul.

Povestea începe în 1979, când tânărul și ambițiosul absolvent al Institutului de Inginerie Fizică din Moscova pășea pentru prima dată în clubul „Ce? Unde? Când?”, iar doar un an mai târziu câștiga prima sa „Bufniță”, deschizând drumul unei cariere fulminante într-o lume unde inteligența era spectacol, iar erudiția devenea artă. Byalko nu era doar un jucător strălucit, ci un fenomen: vorbea opt limbi, inclusiv limbi considerate moarte, avea un doctorat în fizică și matematică, aproape patruzeci de lucrări publicate în domeniul fizicii nucleare și al teoriei informației, iar setea lui de cunoaștere l-a dus până la o a doua diplomă, obținută la Institutul de Jurnalism din Moscova.

Din exterior, viața lui părea perfect echilibrată: carieră academică solidă, succes televizat, respect profesional și o familie stabilă, construită în peste treizeci de ani de căsnicie cu Elena, alături de care crescuse doi copii, Dmitri și Maria. Era imaginea clasică a intelectualului împlinit, iar nimic nu părea să prevestească ruptura care urma.

În 2009, în cadrul emisiunii „Businesswoman of Moscow”, Byalko făcea parte din juriu. Printre concurente se afla Agata Almeeva, în vârstă de doar douăzeci și patru de ani, tânără, inteligentă, vie, iar întâlnirea lor a fost acea clipă rară în care rațiunea capitulează fără luptă în fața sentimentului. La șaizeci de ani, Alexander Byalko s-a îndrăgostit ca un adolescent, iar, poate cel mai greu de acceptat pentru cei din jur, iubirea a fost reciprocă.

Diferența de treizeci și șase de ani nu l-a oprit. A ales să fie sincer, chiar dacă sinceritatea avea să-l coste. A divorțat, a lăsat apartamentul fostei soții și copiilor și s-a mutat într-o locuință închiriată, asumându-și singur toate consecințele. Dar ceea ce a urmat nu a fost doar o dramă personală, ci o condamnare publică.

Fosta soție lucra în redacția emisiunii și era apropiată de Natalia Stețenko, văduva lui Vladimir Voroșilov, creatorul legendar al clubului și directorul general al companiei „Igra-TV”. În 2010, după mai bine de douăzeci de ani de carieră strălucitoare, Byalko a fost exclus din club. Motivația oficială a fost vagă, aproape sterilă, dar declarațiile publice au fost necruțătoare, iar judecata nu a fost profesională, ci morală.

Ironia amară a situației era evidentă pentru cei care cunoșteau istoria clubului: însuși Voroșilov își trăise o iubire târzie, fără să fie judecat sau exclus, însă în cazul lui Byalko, regulile s-au schimbat. Standardele au devenit selective, iar pedeapsa – definitivă.

În 2012, Alexander și Agata s-au căsătorit. El avea șaizeci și unu de ani, ea douăzeci și patru. Au fost ani de fericire tăcută, departe de lumina reflectoarelor, marcați de priviri suspicioase și de acuzații de interes material care, în realitate, nu au fost niciodată confirmate. Căsnicia lor a durat nouă ani, ani care aveau să se dovedească prea puțini.

Moartea Agatei, venită prematur și tragic, a închis definitiv cercul acestei iubiri târzii, lăsându-l pe Byalko singur, cu pierderea completă: familia destrămată, cariera televizată încheiată brutal și femeia pentru care sacrificase totul dispărută din viața lui. A rămas doar tăcerea și memoria unei iubiri care nu a cerut voie nimănui.

Povestea lui Alexander Byalko nu este despre scandal, ci despre prețul pe care uneori îl plătesc cei care refuză să trăiască după regulile ipocriziei, despre cruzimea judecății publice și despre faptul că, în anumite lumi, inteligența este admirată doar atâta timp cât nu deranjează ordinea morală convenabilă.

Morală

Iubirea târzie nu este o greșeală, ci un curaj, iar uneori societatea pedepsește nu imoralitatea, ci sinceritatea, pentru că adevărata libertate a unui om sperie mai mult decât orice abatere.

#IubireTârzie #AlexanderByalko #CeUndeCând #CurajulDeASimți #IpocrizieSocială #DestineFrânte #ModelePentruVremuriStrâmbe

$$$

 "La mulți ani! La mulți ani, chiar dacă cel ce numără firele din nisiparniță e nimic — iar Cel care ar fi poruncit roadele n-a lăsat niciun program de lucru. Pământul rodește din inerție, oamenii mănâncă, iar sensul se proclamă retrospectiv, ca orice succes discutabil. Să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că universul e indiferent — și asta e singura lui virtute constantă.", mormăie Shaw indispus.

Pisica lui Schrödinger, ba vie, ba moartă, se apropie, cade, se ridică și torce: „Shaw, de ce ești așa înnegurat? Ce ți-a adus Moșul?”

Shaw răspunde sec, evitând dialogul: „Nu deschid cutii care promit adevăr în schimbul capitulării rațiunii. Iar Moșul… mi-a adus exact ce cer în fiecare an: încă un motiv să nu cred în miracole care cer aplauze.”

Pisica, răsfațată între umbre, șoptește: „Universul nu e indiferent, Shaw. E doar închis vederii tale de cârcotaș talentat. Dacă ai fi deschis cutia, ai fi văzut miracolul. Îndoiala ambalată festiv — cadoul tău.”

Shaw se îndepărtează: „Dacă universul are ceva de spus, să bată la ușă. Până atunci, râd de așteptări.”

Pisica rămâne în prag. Vie. Moartă. Zâmbitoare. Și șoptește, doar pentru sine:

„A bătut. Dar cine deschide, rămâne de văzut.”

La mulți ani, Shaw.

La mulți ani vouă, care nu sunteți dezarmaţi de incertitudinea cutiei!”

***

multi ani întru slava lui Dumnezeu!

31 decembrie 2025, Roman

***

post scriptum

ce gândeşte shaw?

1. Shaw filozoful:

„Oricum moare. Ce mai contează când? Timpul e doar un spectator plictisit, iar noi suntem actorii care cred că joaca contează.”

2. Shaw pesimistul:

„Scroafa e moartă în coteț. Totul se termină în liniște — și nu există aplauze.”

3. Shaw optimistul:

„Are nouă vieți, nemernica! Și fiecare e mai bună decât ce crede că i se cuvine. Se preface, se răzbună, se joacă. Cine râde la urmă, râde mai bine.”

4. Shaw satiristul:

„Oamenii cred că politica e complicată. Nu e. E doar teatrul prost pus în scenă de niște actori și spectatori la fel de proști.”

5. Shaw ironicul festiv:

„Sărbătorile sunt inventate ca să ne amintim cât de previzibili suntem. Dar hai să ne facem iluzii încă un an, că e frumos să râzi de prostia proprie.”

6. Shaw paradoxalul:

„Vrei adevăr? Îl vei găsi doar dacă accepți că ceea ce crezi că știi e probabil greșit. Totul e mai adevărat decât pare și mai fals decât ți-ai imaginat.”

7. Shaw cinicul:

„Dragostea? Un contract social temporar, valid doar cât nu-l semnează incompetența.”

8. Shaw visătorul:

„Dacă aș putea schimba lumea doar cu idei… aș scrie o comedie în care oamenii râd de proprile construcții mentale și totuși se simt mângâiați.”

9. Shaw absurdul:

„Există o cutie. Nu știi ce e în ea. E o pisică? Un univers? Sau doar iluziile tale? Cine întreabă, deja a pierdut.”

10. Shaw paradoxal-creștin:

„Oricât am râde de univers, există un motiv de recunoștință: că, indiferent de cutii și de incertitudini, încă putem spune: La mulți ani, fără să știm dacă cineva a bătut sau nu la ușă.”

$$$

 ALEXANDER BORODIN

Numiţi rapid câţiva oameni de ştiinţă celebri. Einstein vă vine în minte cu siguranţă, apoi poate Newton, Marie Curie, Galileo, Stephen Hawking. Nu este prea greu. Apoi, numiţi câţiva compozitori celebri. Bănuiesc că veţi înşira repede numele lui Mozart, Beethoven şi Brahms.

De asemenea, Ceaikovski, Liszt şi alţi câţiva. Nicio problemă. Dar acum numiţi un om de ştiinţă care a avut, de asemenea, contribuţii majore în domeniul muzicii! Cei mai mulţi oameni nu-şi vor putea aminti de cineva anume, câţiva vor veni cu Alexander Borodin. Cine, vă întrebaţi? Alexander Borodin, chimistul şi câştigătorul premiului Tony, iată cine!

Din păcate Borodin, compozitorul unei mari părţi a muzicii pentru "Kismet", câştigătorul premiului Tony din 1954 pentru cel mai bun spectacol cu acompaniament muzical ("musical") de pe Broadway, nu putea veni să-şi ia premiul. Şi asta pentru că era mort de şaizeci şi şapte ani! Compozitorul/omul de ştiinţă rus a avut o dublă carieră fascinantă, caracterizată prin pendulări între laborator şi pian, succesul izvorând din ambele. Pasionaţii de muzică îl cunosc ca pe un compozitor celebru, fără să aibă cunoştinţă de faptul că el a fost un profesor de chimie foarte apreciat. Chimiştii ştiu despre cercetările sale de laborator, dar este puţin probabil să fie familiarizaţi cu simfoniile sale.

De fapt, Alexandr Borodin nu era un "Borodin." El era un Gedeoneshvilli, după numele tatălui său, un nobil rus. Problema a fost că mama lui Alexandru era servitoarea nobilului şi căsătoria ieşea din discuţie. Aşa cum se practica în acele zile pentru copiii născuţi în afara căsătoriei, un şerb a fost declarat "tatăl copilului" şi numele său acordat nou-născutului. Porfiry Borodin, valetul nobilului, a fost cel ales, iar soţia sa a fost înregistrată ca mama băiatului. Mai târziu, mama reală a lui Alex, care a rămas pentru totdeauna "mătuşa Mimi", s-a căsătorit cu un medic militar pensionar, asigurând băiatului condiţii privilegiate de educaţie. El a învăţat franceza, germana, italiana şi engleza, a stăpânit violoncelul, flautul şi pianul. La vârsta de nouă ani, Alex s-a îndrăgostit fulgerător de tânăra Elena, pentru care a compus prima sa lucrare muzicală.

Dar ştiinţa a capturat, de asemenea, imaginaţia băiatului, în special chimia focurilor de artificii. În scurt timp, apartamentul "mătuşii" s-a umplut cu baloane, pahare, borcane de cristal şi un sortiment de mirosuri chimice. Borodin a iubit chimia şi a vrut să o studieze în mod formal, dar în momentul acela în Rusia subiectul nu era atestat ca o calificare universitară. Era conţinut, însă, ca o parte a programei de la facultăţile de medicină, aşa că, dacă voiai să studiezi chimia, trebuia să te înscrii la o şcoală medicală şi Borodin aşa a făcut. A absolvit în 1858 cu o teză - o cerinţă pentru absolvire – cu titlul "Analogia dintre acidul arsenic şi acidul fosforic în comportamentul chimic şi toxicologic". După susţinerea acelei teze, lui Borodin i s-a acordat titulatura de medic, ceea ce era oarecum un paradox, căci el era predispus la leşin la vederea sângelui! Nu a practicat niciodată medicina, dar, ulterior, aceasta s-a dovedit benefică atât pentru chimie, cât şi pentru muzică.

Se pare că noul absolvent a impresionat guvernul rus suficient de mult încât să-l trimită în Europa timp de patru ani, pentru a absorbi cele mai recente evoluţii din domeniul ştiinţei. La Heidelberg l-a întâlnit pe compatriotul său Dmitri Mendeleev, "Părintele Tabelului Periodic", care a inspirat viitoarele cercetări din chimie. Pe această linie s-a înscris şi Emil Erlenmeyer, chimistul german cunoscut, probabil, cel mai bine pentru vasul conic pe care l-a conceput, o piesă standard de echipamente de laborator. De la Erlenmeyer, Borodin a aflat despre chimia unei familii de compuşi cunoscuţi sub numele de aldehide, iar acest fapt l-a condus la cercetări ce i-au facilitat descoperirea unei reacţii clasice cunoscută sub numele de "condensarea aldol", atribuită deseori în mod incorect chimistului francez Charles-Adolphe Wurtz.

Condensarea aldol are numeroase aplicaţii, inclusiv în sinteza produsului "Lipitor", celebrul medicament ce reduce colesterolul, precum şi în producţia de cinnamaldehidă - compusul care dă aromă de scorţişoară chiflelor şi plăcintei cu mere. După cum explică renumitul istoric al chimiei George Kauffman, Borodin a dezvoltat, de asemenea, metode de combinare a fluorului sau bromului cu compuşi organici, pentru determinarea prezenţei ureei (în urina animalelor) şi pentru analizarea conţinutului ceaiului şi a apelor minerale.

După periplul său european, Borodin s-a întors în Rusia pentru a prelua un post de profesor la universitatea care l-a format, Academia de Medicină. Conform opiniei generale, el a fost un mare profesor, dedicat studenţilor săi, dar muzica rămânea mereu în mintea lui. Între prelegeri era cunoscut că-şi nota câte o melodie uşor de reţinut! Compoziţiile lui Borodin includ simfonii, muzică de cameră, cântece, lucrări de pian şi o operă neterminată, "Cneazul Igor". Melodiile sale extrem de originale au avut adesea o influenţă islamică, aşa cum reiese din Kismet.

Dar Borodin merită încă o cunună de lauri. Într-o zi a audiat concertul unei tinere pianiste rusoaice şi a realizat că aceasta avea o "ureche muzicală absolută." Dragoste instantanee! În scurt timp cei doi s-au căsătorit şi Borodin a devenit un susţinător pasionat al cruciadei soţiei sale pentru drepturile femeilor, în cele din urmă devenind unul dintre fondatorii Şcolii de Medicină pentru Femei din Sankt Petersburg. Iar până în prezent, o proporţie mare a medicilor din Rusia au fost reprezentaţi de către femei.

În mod repetat de-a lungul carierei sale, Borodin şi-a exprimat frustrarea pentru faptul că avea la dispoziţie prea puţin timp. Când se afla în laborator, dorea să compună muzică. Când se aşeza la pian, gândurile îi pluteau în derivă către experimentele sale chimice. Colegii lui muzicieni îl îndemnau să renunţe la ştiinţă, în timp ce mentorul său în chimie, profesorul Nikolai Zinin, îl mustra pentru că pierdea prea mult timp gândindu-se la muzică, spunându-i că "nu poţi vâna doi iepuri în acelaşi timp".

Din păcate, la vârsta de cincizeci şi trei de ani, Alexander Borodin a ieşit cu totul din timp, plecând din lumea asta, probabil aşa cum i-ar fi plăcut, cu acompaniament muzical, înconjurat de colegii săi din domeniul ştiinţei. El organizase un bal de gală în casa lui pentru a sărbători realizările profesorilor de la Academia de Medicină, când, în mijlocul unui dans entuziast, s-a prăbuşit şi a murit. Cine ştie ce ar mai fi realizat Alexander Borodin dacă ar fi trăit până la o vârstă înaintată? Poate că ar fi fost vorba de un alt premiu alături de premiul Tony. Poate un Nobel?

$$$

 CE ESTE INTUIȚIA

Intuiția, în sens psihologic (în special în modelele dual-process, cum ar fi cele ale lui Kahneman și Gigerenzer), este o formă de judecată rapidă și automată bazată pe recunoașterea tiparelor formate prin experiență anterioară.

Nu e o magie a „simțului interior” sau vreo informație trimisă pe cale cuantică dintr-un plan superior. E rezultatul unor procese inconștiente care condensează cunoașterea implicită.

Cunoașterea explicită este aceea pe care o putem pune în cuvinte. Spre exemplu, mi se mai întâmplă să fiu întrebat ce fel de terapie ofer sau ce metodă folosesc. Rămân pe gânduri, pentru că mi se pare complicat răspunsul. Nu lucrez cu o metodă anume, cum ar fi, cognitiv-comportamentală sau terapia prin acceptare și angajament. Lucrez eclectic, da, dar într-o manieră personală în care cunoașterea mea e implicită. Îmi vine dificil să o trec la nivel conștient ca s-o pot explica.

Revenind la oile noastre, intuiția funcționează de minune în următoarele situații:

• pe domenii cu regularități stabile și feedback rapid, cum ar fi șahul, medicina clinică, sportul, psihoterapia;

• când individul a acumulat mii de ore de practică deliberată, deci a întâlnit multe situații similare.

Nenea, nenea, când intuiția dă greș?

• în domenii noi sau ambigue, unde tiparele nu se repetă (de exemplu, investițiile bursiere, politica sau diagnosticul psihologic bazat pe impresii scurte);

• când experiența e distorsionată de biasuri cognitive sau de selecția limitată a exemplelor din trecut, cum e cazul terapeuților care creează o teorie psihologică pe baza unor cazuri din cabinet.

Așadar, intuiția nu e opusă rațiunii, ci mai degrabă un rezumat automat al experienței tale. Funcționează (aproape) ca un algoritm de recunoaștere de patternuri antrenat pe multe date, doar că datele sunt trăirile și observațiile tale.

$$$

 VOM PUTEA COMUNICA CU EVENTUALII EXTRATEREȘTRI ?

Ideea primului contact cu o specie extraterestră a fost explorată intens în literatura și filmul științifico-fantastic. În mod obișnuit, scenariile presupun fie o comunicare instantanee, fie eforturi dificile, dar, în cele din urmă, reușite de a descifra limbajul unei civilizații non-umane. 

Dar este posibil ca o astfel de comunicare să fie, pur și simplu, imposibilă. Biologia, mediul de origine, cultura și modul în care o specie percepe universul ar putea produce forme de limbaj atât de diferite, încât n-ar exista nicio bază comună. 

Chiar și noțiuni aparent universale precum numerele sau legile fizicii ar putea lua forme incompatibile cu ale noastre. 

Aceste întrebări sunt explorate în cartea menționată mai sus, care analizează limitele comunicării interspecii și natura fundamentală a științei.

Cartea abordează subiectul atât din perspectiva științei, cât și a filosofiei fizicii, punând sub semnul întrebării presupunerile noastre despre universalitatea legilor naturii. 

În viziunea autorilor, ceea ce numim „știință” este, în parte, o construcție influențată de percepția noastră biologică și de preferințele culturale. Chiar dacă ne imaginăm că principiile fundamentale ale fizicii sunt valabile peste tot în cosmos, nu există garanții că o civilizație extraterestră le-ar formula în același fel sau că le-ar formula deloc.

Tema devine interesantă atunci când este privită din perspectiva comunicării. Istoria umană oferă exemple care arată cât de dificil este să descifrăm chiar și limbaje create de alte comunități umane cu care împărtășim aceeași biologie. Există limbi antice nedescifrate până astăzi, iar comunicarea cu alte specii de pe Pământ, precum balenele, este departe de a fi înțeleasă. 

Cu egiptenii, singurul motiv pentru care am reușit să descifrăm hieroglifele a fost existența pietrei din Rosetta (Rosetta stone), dar chiar și așa procesul a durat 20 de ani. Cum poate dura 20 de ani atunci când ai exemple și știi ce ar trebui să spună? Răspunsul este că am făcut presupuneri culturale. Am presupus că pictogramele reflectă ideile din imagini. Dacă apare o pasăre, atunci textul trebuie să fie despre păsări. Pur și simplu ne-am înșelat. Probabil acesta este motivul pentru care ne chinuim cu etrusca și cu alte limbi pe care nu le-am reușit niciodată să le descifrăm.

Chiar și faimoasele încercări de comunicare cu civilizații extraterestre, precum discul de aur de pe Voyager sau plăcile Pioneer, ridică probleme fundamentale. Simbolurile sunt întotdeauna arbitrare, iar deschiderea către „un limbaj universal” se lovește de faptul că interpretările depind de contextul cultural. Fără acest context, semnele pot deveni indescifrabile.

Plăcuțele Pioneer sunt o pereche de plăci din aluminiu aurit gravate cu diverse simboluri în cadrul programului spațial Pioneer din 1972 (Pioneer 10) și 1973 (Pioneer 11).

Acestea conțin un mesaj grafic, în eventualitatea că navele Pioneer vor fi interceptate de forme de viață extraterestră. Plăcuțele prezintă nudurile de sex masculin și feminin, împreună cu mai multe simboluri care sunt concepute pentru a furniza informații despre originea navei spațiale.

Pioneer a fost primul obiect pe care oamenii l-au construit pentru a părăsi sistemul solar. Plăcile au fost anexate pe suporții de sprijin ai antenei, într-o poziție care să le ferească de eroziunea prafului stelar. 

Autorii au făcut un experiment informal în care au printat imaginea cu placa Pioneer și le-au arătat-o unor doctoranzi suficient de tineri cât să nu o fi văzut înainte. Niciunul nu a avut cea mai mică idee la ce ar trebui să se refere acele simboluri, deși sunt ființe cu aceeași structură cerebrală, aceeași cultură și doctoranzi în fizică. Cât de simplu ar fi pentru alt tip de ființe? 

O civilizație extraterestră ar putea să nu dispună de concepte similare cu ale noastre nici măcar în matematică. Noțiuni precum număratul, relațiile spațiale sau distincția dintre individ și mediu pot fi modelate radical diferit de biologia și percepția lor senzorială. Citind cartea „Science Without Numbers” by Hartry Field observi că nu avem nevoie de numere, ci te poți focaliza pe relații.  

În plus, este foarte posibil ca extratereștrii să dispună de simțuri complet străine: poate pot „gusta” electronii sau percep direct superpozițiile cuantice, ceea ce le-ar oferi o intuiție imposibil de reprodus de către oameni. Într-un astfel de caz, teoriile lor despre univers ar putea lua o formă de neînțeles pentru noi, iar teoriile noastre li s-ar părea la fel de opace.

Să ne gândim la percepția animalelor, la diversitatea experiențelor lor și la modul în care interacționează cu mediul. Cum este să fii o caracatiță cu o minte distribuită? Cum este să fii o pasăre care simte câmpurile magnetice? Dacă ești un extraterestru și ai percepții foarte diferite, atunci ai putea avea și un limbaj intuitiv diferit pentru a înțelege universul. Ce este un foton? Este o particulă? Este un val? Poate că ne chinuim cu acest concept tocmai pentru că limbajul nostru intuitiv este limitat.

O altă întrebare ridicată este dacă extratereștrii ar avea nevoie de teorii științifice în sensul uman. Poate tehnologia lor ar putea evolua prin încercări succesive, fără o construcție teoretică abstractă. Poate nu ar simți nevoia unui cadru conceptual despre univers, iar ceea ce numim noi „explicație” ar putea să nu aibă niciun corespondent în cultura lor. În acest caz, o eventuală colaborare științifică ar fi dificilă sau imposibilă.

Cartea examinează și modul în care percepția modelează intuiția. Experiențele senzoriale influențează modul în care construim concepte despre realitate. Pentru o specie cu simțuri fundamental diferite, structura naturală a limbajului și a gândirii ar fi, la rândul ei, diferită. Aceasta ar putea produce teorii științifice care pornesc din premise străine pentru oameni. În acest sens, dificultatea comunicării ar reflecta nu doar bariere lingvistice, ci bariere cognitive.

Pentru un extraterestru care poate vedea fotonii în stare de superpoziție, toate acestea ar fi banale. Ei s-ar putea dovedi plictisiți de lucrurile care pe noi ne fascinează, iar dacă le-am explica teoriile noastre, ar putea fi nemulțumiți pentru că, din perspectiva lor, acestea nu se traduc în limbajul lor intuitiv. Chiar dacă am depășit într-o oarecare măsură limitările noastre biologice — putem detecta unde gravitaționale și fotoni în infraroșu — suntem în continuare modelați de acele simțuri biologice originare care structurează experiența și modelele pe care le construim. 

Ce înseamnă să fii om în lume ar putea fi foarte diferit de ceea ce înseamnă să fii extraterestru în lume.

Toate aceste exemple conduc la aceeași concluzie: comunicarea cu o civilizație extraterestră ar depinde decisiv de împărtășirea unui context comun. Fără acesta, mesajele ar putea rămâne pentru totdeauna indecifrabile. Chiar dacă am primi un semnal inteligent, nu am avea niciun criteriu sigur pentru a decide dacă l-am interpretat corect sau dacă ceea ce am obținut este doar o succesiune de simboluri fără sens pentru noi.

În final, întâlnirea cu extratereștrii ar fi nu doar o șansă de a înțelege mai bine universul, ci și o ocazie de a înțelege mai bine limitele propriei noastre cunoașteri. Dacă extratereștrii sunt radical diferiți, nu ar fi un eșec, ci o oportunitate. Confruntarea cu o cultură și o știință complet străine ar scoate la iveală rolul profund al filtrului uman prin care interpretăm realitatea. Ceea ce considerăm universal ar putea fi, în parte, doar o reflectare a minților care l-au conceput. Într-o astfel de întâlnire, am învăța la fel de mult despre noi înșine pe cât am învăța despre cosmos.

$$$

 MAJESTATEA SA MARGARETA

“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” (Nicolae Iorga)

În prima zi de după ziua de mare praznic creștin “Bunavestirea”, Majestatea Sa Margareta, Custode al Coroanei României, își sărbătorește ziua de naștere – 26 martie! Nu este în intenția autorilor prezentului articol de a scrie despre personalitatea Majestății Sale, și nici despre rolul său în Istoria României de după decembrie 1989. Acestea sunt cunoscute marii majorități a românilor!

Nu știm însă dacă românii știu despre dubla descendență mușatină a Custodelui Coroanei României, Majestatea Sa Margareta (Figura 1). Nu dorim să reluăm, în amănunt, ce am scris într-o serie de opt articole, “Regele Mihai și Regina Ana – gene românești”, publicată în revista “Medica Academica” în perioada decembrie 2021-septembrie 2022.

Cu ocazia aniversării zilei de naștere a Majestății Sale, intenționăm să prezentăm în sinteză dubla moștenire genetică mușatină, de la tată, Regele Mihai, cât și de la mamă, Regina Ana, pe care o are în Genom Custodele Coroanei, precum și legăturile sale de rudenie actuale sau din trecutul Europei!

Genele mușatine plecate din Țara Moldovei prin Maria Movilă, una dintre fiicele lui Ieremia Movilă (c. 1555-1606), Domn al Moldovei (1595 – mai 1600 și septembrie 1600 – 1606), s-au constituit în două filiere genealogice, pornite de la nepoatele Voievodului moldav: filiera franceză (Anna Potocka) și filiera germană (Katarzyna Po­tocka). Prin cele două filiere, genele mușatine s-au răspândit la Casele imperiale, regale, princiare sau ducale din Europa continentală, vestică și centrală, exceptând Țările de Jos/ Olanda.

Prin filiera franceză, după Polonia și Franța, genele mușatine au ajuns în Italia, la Parma. De aici, prin Maria Louisa au trecut în Spania, ulterior în Portugalia, prin Joaquina Carlotta, iar în Sigmaringen au fost aduse de Infanta Antonia, reîntorcându-se în România prin prințul, viitor rege, Ferdinand I cel Loial/ Întregitorul, trecând pe mai departe în Genomul fiului, Carol al II-lea, ulterior al nepotului Mihai I, și în cele din urmă al strănepoatei, Principesa Margareta!

Genele mușatine rămase în Parma prin ducele Ferdinand, după 6 generații genealogice, în a 7-a generație succesivă, au ajuns în Casa Regală a României prin Ana de Bourbon-Parma, viitoare regină/ soție a regelui Mihai I și mamă a Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei.

Astfel, Majestatea Sa Margareta este stră-strănepoată de-a lui Vodă Ieremia Movilă, de a 16-a generație, prin tată, respectiv de a 15-a generație, prin mamă. Iar de la fondatorul dinastiei mușatine moldave, Bogdan I/ Bogdan Întemeietorul (î. 1307-1367), Voievod al Maramureșului (1330-1342 și 1355-1359), și Prim Domn al Moldovei (1359-1363/1365-1367), Majestatea Sa Margareta este a 24-a urmașă, prin Regele Mihai, respectiv a 23-a urmașă, prin Regina Ana! (Vezi Anexa I)

Prezentăm, în secvență succesivă, ancestorii mușatini paterni, respectiv materni, ai Custodelui Coroanei Margareta a României, urmași în linie directă, neîntreruptă, de la Ieremia Movilă Vodă!

I. Ancestorii mușatini paterni:

Maria (Amalia) Movilă/ Mohylanka (1691-1638);

Anna Potocka (1608-1695);

Maria Anna Kazanowska (1643-1687);

Anna Jablonowska (1660-1727);

Stanislaw Leszczynski (1677-1766), rege

al Poloniei în două rânduri (1704-1709 și 1733-1736), duce de Lorena și Bar (1737-1766);

Maria Leszczynska (1703-1768), regină a Franței (1725-1768) prin căsătoria cu regele Ludovic al XV-lea (1710-1774; 1715-1774);

Maria Louisa Elisabeta de Franța (1727-

1759), ducesă de Parma (1748-1759), prin căsătoria cu Filip (1720-1765), duce de Parma, Piacenza și Gustala (1748-1765), fiu al lui Filip V/IV (1683-1746), rege al Spaniei (1700 – 15 ianuarie 1724 și 6 septembrie 1724-1746) și rege al Neapole și Sardinia (1700-1714), și al Elisabetei Farnese de Parma (1692-1766), regină consoartă (1714-15 ianuarie 1724 și 6 septembrie 1724-1746), regent al Spaniei (10 august 1759-9 decembrie 1760);

Maria Louisa de Parma (1751-1819), regină a Spaniei (1788-1808) prin căsătoria cu regele Carol al IV-lea (1748-1819; 1788-1808);

Carlota Joaquina (1775-1830), regină a Portugaliei, Braziliei și Algarves (1816-1822) și regină a Portugaliei și Algarves (1822-1826), căsătorită cu Ioan al VI-lea (1767-1826; 1816-1826, 1822-1826), copii: Pedro I/IV și Miguel I;

Pedro I/IV (1798-1834), primul împărat al Braziliei (1822-1831) și rege al Portugaliei (10 martie – 2 mai 1826);

Maria a II-a (1819-1853), regină a Portugaliei (1826-1828 și 1833-1853), căsătorită a doua oară cu Ferdinand II de Saxa-Coburg și Gotha-Kohani (1816-1885), prinț consort (1836-1837), rege (1837-1853), șapte copii, al cincilea copil era Infanta Antonia;

Infanta Antonia de Braganza (1845-1913), căsătorită cu fratele prințului/ regelui Carol I al României (1839-1914; 1866-1881, 1881-1914), Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905), trei copii: Wilhelm August Karl, Ferdinand Viktor Albert și Karl Anton Friederich;

Ferdinand I cel Loial (1865-1927), rege al României (1914-1927), căsătorit în anul 1893 cu Maria de Edinburgh/ regina Maria a României (1875-1938; 1914-1927), cinci copii: Carol II; Elisabeta (1894-1954), regină a grecilor (1922-1924); Mărioara (1900-1961), regină a sârbilor, croaților și slovenilor (1922-1929), și a Iugoslaviei (1929-1934), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916);

Carol al II-lea (1893-1953), rege al României (1930-1940), căsătorit în anul 1921 cu Elena a Greciei și Danemarcei, un copil: Mihai I;

Mihai I (1921-2017), rege al României (1927-1930 și 1940-1947), căsătorit în anul 1948 cu Ana de Bourbon-Parma, cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria;

Margareta (n. 1949), Custode al Coroanei României (2017 -prezent)!

A doua întoarcere în România a moștenirii genetice strămoșești s-a înfăptuit prin Regina Ana (1923-2016), purtătoarea de gene mușatine. Regele Mihai și Ana de Bourbon Parma s-au căsătorit la Atena, la 10 iunie 1948 (Figura 2).

Primele 7 generații ale moștenirii genealogice mușatine, de la Maria (Amalia) Movilă/ Mohylanka, până la Maria Louisa Elisabeta de Franța, inclusiv, sunt identice pentru părinții Majestății Sale Margareta! De la a 8-a generație, filiera franceză continuă diferențiat prin nepoata și nepotul Mariei Leszczynska, Maria Louisa de Parma, viitoare regină a Spaniei, respectiv Ferdinand, viitor duce de Parma! Mai este de amintit o a doua nepoată a Mariei Leszczynska, Isabella Maria de Parma (1741-1763) care, prin căsătoria din 1760 cu arhiducele Iosif, viitorul împărat Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman (1741-1790), a ajuns arhiducesă austriacă și prințesă moștenitoare a Boemiei și Ungariei (1760-1763). Din păcate, în luna a șaptea a celei de-a doua sarcini, arhiducesa Isabella s-a îmbolnăvit de variolă. Fetița, Maria Cristina, născută prematur la 22 noiembrie 1763, a murit în aceeași zi, iar mama și-a dat obștescul sfârșit după 5 zile, la 27 noiembrie. Prima fetiță, arhiducesa Maria Tereza, născută la 20 martie 1762, nu a atins vârsta adolescenței, a murit de pleurezie înainte de a împlini 8 ani, la 23 ianuarie 1770. Ea era prima nepoată, preaiubită, a împărătesei Maria Tereza (1717-1780; 1745-1780)!

Linia genealogică de Bourbon-Parma, directă, spre Ana, viitoare regină a României, o prezentăm în continuare.

II. Ancestorii mușatini materni:

1 – 7. (vezi mai sus);

Ferdinand I (1751-1802), duce de Parma, Piacenza și Gustala (1765-1802);

Ludovic I (1773-1803), rege al Etruriei (1801-1803);

Carol al II-lea/ Ludovic II (1799-1833), rege al Etruriei (1803-1807), duce de Lucca (1824-1847), duce de Parma și Piacenza (1847-1849);

Carol al III-lea (1823-1854), duce de Parma și Piacenza (1849-1854);

Robert I (1848-1907), duce de Parma (1854-1859), ultimul duce de jure al Parmei; ducatul s-a unit cu regatul Italiei la 9 iunie 1859. Ulterior, Robert I a fost șeful Casei de Bourbon-Parma (1859-1907). S-a căsătorit prima dată cu prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii (1849-1882), purtătoare de gene mușatine moștenite de la tată, Ferdinand II (1810-1859), rege al Celor Două Sicilii (1830-1859). Robert I și Maria Pia au avut 12 copii. După decesul primei soții, Robert I s-a recăsătorit cu Infanta Maria Antonia, purtătoare de gene mușatine preluate de la tată, Miguel I, rege al Portugaliei. În a doua căsnicie, Robert I a fost tatăl a încă 12 copii (vezi mai jos);

Rene de Bourbon-Parma (1894-1962), căsătorit cu Margareta, prințesă de Danemarca (1895-1992); au avut patru copii: Giacomo Maria Antonio (1922-1964), Ana Maria Antonia (1923-2016), Michelle Maria Xavier (1926-2018) și Andrea Maria (1928-2011);

Ana de Bourbon-Parma (1923-2016), regină a României (1948-2016), prin căsătoria cu regele Mihai I au avut cinci copii (vezi mai sus);

După cum am scris mai înainte, genele mușatine au fost aduse în Parma prima dată de către fiica Mariei Leszczynska, Maria Louisa Elisabeta de Franța. Tot în Parma, s-au reîntors în buclă gene mușatine ce ajunseseră în Spania, Portugalia, cât și a doua oară venite din Franța, prin Maria Louisa de Spania, Maria Louise d’Artois și Maria Antonia de Portugalia.

Maria Louisa de Spania (1782-1824), fiică a Mariei Louisa de Parma și a regelui Carol al IV-lea, în urma căsătoriei cu regele Ludovic I a devenit regină consoartă a Etruriei (1801-1803), ulterior ducesă de Lucca (1815-1824). Ea a fost mama lui Carol II/ Ludovic I.

Maria Louise d’Artois (1819-1864) era fiica lui Charles Ferdinand d’Artois, duce de Berry (1778-1820), fiu al lui Carol al X-lea (1756-1836), rege al Franței (1824-1830), nepot al Mariei Leszczynska și al lui Ludovic al XV-lea. Ea a devenit ducesă de Parma și Piacenza (1849-1854) prin căsătoria cu ducele Carol al III-lea. După asasinarea ducelui, a asigurat regența (1854-1859) pentru fiul minor, Robert I.

Maria Antonia de Portugalia (1862-1959) a fost fiica regelui Miguel I (1802-1866; 1828-1834), ce era frate cu Pedro I/ IV, împărat al Braziliei și rege al Portugaliei. Maria Antonia a fost a doua soție a ducelui Robert I și mamă a 12 copii: prințesa Maria Adelaide (1885-1959); prințul Sixtus 1886-1934); prințul Xavier (1889-1977), pretendent carlist – Javier I (1936-1977), la tronul Spaniei, șef al Casei de Bourbon-Parma (1974-1977); prințesa Francesca (1890-1978); Zitta (1892-1989), ultima împărăteasă a Austriei și regină a Ungariei (1916-1918); prințul Felix (1893-1970), consort de Luxemburg (1919-1964); prințul Rene (1894-1962); prințesa Maria Antonia (1895-1977); prințesa Isabela (1898-1984); prințul Luigi (1899-1967); prințesa Henrietta (1903-1984) și prințul Gaetano (1905-1958). Mai amintim că Infanta Maria Antonia, fiica cea mică a ex-regelui portughez Miguel I și a prințesei Adelaide Lowenstein-Wertheim-Rosenberg (1831-1866) mai era soră cu prințul Miguel, duce de Braganza (1853-1927), pretendent migualist la tronul Portugaliei (1866-1920), și cu infantele: Maria das Neves (1852-1941), ducesă de San Jaime (1871-1936); Maria Josepha (1857-1943), ducesă bavareză (1874-1909) prin căsătoria cu ducele Karl Theodor (1839-1909), purtător de gene mușatine, filiera germană, medic oftalmolog și frate favorit al împărătesei Elisabeta/ Sisi (1837-1898), împărăteasă a Austriei (1854-1898) și regină a Ungariei (1867-1898), purtătoare de gene mușatine; Adelgundes, contesă de Bardi, ducesă de Guimaraies (1858-1946); Maria Anna (1861-1942), consoartă de Luxemburg (1905-1912) prin căsătoria cu marele duce Wilhelm al IV-lea (1852-1912; 1905-1912); Maria Tereza (1855-1944), a treia soție a arhiducelui austriac, Karl Ludwig (1833-1896), purtător de gene mușatine, cumnată a împăraților purtători de gene mușatine Franz Josef I al Austriei (1830-1916; 1848-1916), Maximilian I al Mexicului (1832-1867; 1864-1867), și mamă vitregă a arhiducelui Franz Ferdinand (1863-1914), purtător de gene mușatine, asasinat la Sarajevo la 28 iunie 1914, “casus beli” pentru Primul Război Mondial!

Este impresionat numărul de veri de rangul I/ primari, de rangul II și rangul III sau chiar de rangul IV ai Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei, atât pe linia genealogică paternă, cât și pe cea maternă. Cercetarea acestora pe cele două linii genealogice, urmată de împărțirea pe grade de rudenie, pe tipul de Case: ducale, princiare, regale sau imperiale, reprezintă o dificultate reală.

Drept urmare, din numărul total – 275 – pe care-l credem subestimat, de veri/ vare, o să-i menționăm pe cei de rangul I, și doar pe cei de notorietate dintre cei de gradele II și III de înrudire.

I. Veri/ vare de rangul I/ primari sunt 13 prinți și prințese de Bourbon Parma: Philip Georg (n. 1949); Lorena (n. 1951); Alain (n. 1955); Ines Marie Margarete (1952-1981); Sybil Marie Josephine (n. 1954); Victoria Maria Pia (1957-2001); Charles Emanuel Joseph (n. 1961); Amelie (n. 1997); Tania Sophie (n. 1961); Astrid (n. 1964) și Axel (n. 1967).

II. Veri/ vare de rangul II sunt în număr de 99, din care îi menționăm pe următorii: Felipe al VI-lea (n. 1968), rege al Spaniei (2014-prezent), purtător de gene mușatine; Henri (n. 1955), mare duce de Luxemburg (2000-prezent), purtător de gene mușatine; Carlos Xavier (n. 1970), șef al Casei de Bourbon-Parma (2010-prezent), purtător de gene mușatine; Karl von Habsburg (n. 1961), șef al Casei imperiale de Habsburg-Lorena (2002-prezent), purtător de gene mușatine; Aimone de Aosta (n. 1967), șef al Casei de Savoia (2021-prezent); Alexandru (n. 1945), șef al Casei Karagheorghevici (1970-prezent), purtător de gene mușatine; Pavlos (n. 1967), șef al Casei regale a grecilor (2023- prezent).

Majestatea Sa Margareta mai este vară de rangul II cu 16 purtători de gene mușatine, moștenite de la bunica Ileana, principesă a României, și de la bunicul Anton (1901-1987), arhiduce de Austria și prinț de Toscana. Așijderea, 10 prinți/ prințese din Casa Karagheorghevici, purtători de gene mușatine, nepoți ai reginei Mărioara/ Maria (1900-1961; 1922-1929, 1929-1934) și ai regelui Alexandru I Karagheorghevici al Iugoslaviei (1888-1934; 1921-1929, 1929-1934), sunt veri de rangul II cu principesa Margareta a României.

III. Veri/ vare de rangul III sunt în număr de 163, din care cităm: Elisabeta a II-a (1926-2022), regină a Marii Britanii și Irlandei de Nord (1952-2022), prin linia genealogică a Alexandrei de Danemarca (1844-1925), consoartă a Marii Britanii și Irlandei, și împărăteasă a Indiei (1901-1910), prin căsătoria cu regele/ împărat Eduard al VII-lea (1841-1910; 1901-1910); Mihai I (1921-2017), rege al României (1927-1930, 1940-1947), prin linia genealogică a lui George al Danemarcei (1845-1913), rege al grecilor (1863-1913); Sofia (n. 1943), consoartă a Spaniei (1975-2014), prin căsătoria cu regele Juan Carlos I (n. 1938; 1975-2014), purtător de gene mușatine; Constantin al II-lea (1940-2023), rege al grecilor (1964-1973); Alexandra (1921-1993), consoartă a Iugoslaviei (1944-1945), prin căsătoria cu regele Petru al II-lea (1923-1970; (1934-1945), purtător de gene mușatine; Margareta a II-a (n. 1940), regină a Danemarcei (1972-2024); Harald al V-lea (n.1937), rege al Norvegiei (1991-prezent); Charles al III-lea (n. 1948), rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2022-prezent), pe linia Philip de Edinburgh (1921-2021), prinț consort britanic (1947-2001), născut prinț de Grecia și Danemarca; Anne Marie Dagmar (n. 1946), regină consoartă a grecilor (1964-1973), prin căsătoria cu regele Constantin al II-lea; Boudoin I (1930-1993), rege al belgienilor (1951-1993), purtător de gene mușatine; Albert al II-lea (n. 1934), rege al belgienilor (1993-1994), purtător de gene mușatine; Simeon al II-lea (n. 1937), țar al Bulgariei (1943-1946), premier bulgar (2001-2005), purtător de gene mușatine; Karl Friederich (n. 1952), șef al Casei Hohenzollern Sigmaringen (2010-prezent), purtător de gene mușatine; Amedeo de Aosta (1943-2021), șef al Casei de Savoia (1983-2021); Georg Frederick Ferdinand (n. 1976), șef al Casei imperiale Hohenzollern-Prusia (1994-prezent); George Mihailovici (n. 1991), “țarevici” al Rusiei.

Există în aceste linii genealogice ale Majestății Sale Margareta câteva paradoxuri ale gradului de înrudire perfect explicabile. Astfel, regele Mihai I este tată al Custodelui Coroanei, iar aceasta îi este și vară de rangul III tatălui ei, prin mamă, Ana de Bourbon Parma, ce era vară de rangul II prin filiera daneză cu Elena a Greciei (1896-1982), soție a regelui Carol al II-lea.

Un alt exemplu: regina Elisabeta a II-a este vară de rangul III cu Majestatea Sa Margareta, fiindu-i nepot de verișoară regele Charles II, pe filiera danezo-engleză, prințul Valdemar și regina Alexandra. Prin filiera danezo-greacă, prințul Valdemar și regele grecilor George I, Majestatea Sa Margareta și regele Charles sunt veri de rangul III, iar regele Mihai și regele Charles erau veri tot de rang III, dar și de rang II, prin bunici, regele Constantin I (1868-1923; 1913-1917, 1920-1922) și prințul Andrei (1882-1944), care erau doi frați dintre cei opt copii ai regelui George I și ai reginei Olga Constantinova (1851-1926; 1867-1913), născută mare ducesă a Rusiei, nepoată a țarului Nicolae I (1796-1855; 1825-1855).

Prin cei doi frați, regele Eduard al VII-lea, tatăl regelui George al V-lea, și prințul Alfred (1844-1900), duce de Saxa Coburgh-Gotha (1893-1900), tatăl reginei Maria a României, regina Elisabeta a II-a și regele Mihai erau veri de rangul III, iar regele Charles al III-lea și Majestatea Sa Margareta sunt veri de rangul IV.

După cum se știe, Elena, mama regelui Mihai, era prințesă de Grecia și Danemarca, soră cu regii George al II-lea, Alexandru și Paul; fiul ei era văr primar cu regina Alexandra a Iugoslaviei, regina Sofia a Spaniei și regele Constantin al II-lea al grecilor. Drept urmare, Majestatea Sa Margareta este vară de rangul II, prin tată, cu prințul Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei, regele Felipe al Spaniei și prințul Pavlos al grecilor. În același timp, pe linie danezo-grecească, Custodele Coroanei este vară de rangul III cu mamele și tatăl verilor ei de rangul II, mai sus enumerați. Verii de rang II, concomitent, au dublu grad de rudenie cu Majestatea Sa Margareta, veri de rang IV prin ultima filieră menționată.

În încheiere, precizăm că o dublă moștenire genetică mușatină o au și surorile Majestății Sale Margareta, principesele: Elena (n. 1950), Sofia (n. 1957), Irina (n. 1964), precum și Irina Walker (n. 1953).

Surse:

Grigore Ureche: Letopisețul Țării Moldovei https://www.bibliotecapemobil.ro>pdf

Miron Costin: Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace – Ediție critică de P.P. Panaitescu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București 1944, https://upload.wikipedia.org!pdf

Ion Neculce: Letopisețul Țării Moldovei, https://gawrylytza.f.res.worldpress.com.pdf

Gorovei, Ștefan, Mușatinii, Editura Albatros, București, 1976

Mohyla, Movilla, dynastia hospodarov moldawiskich, kulturalnie i sepolitycznie zwiazana z Polska, Polska Enciklopedya PWN; http://enciklopedya PWN

Stanislaw Leszcsynsky, kral Polsky – Enciklopedya PWN

Radu de Hohenzollern – Veringen, Ana a României – un război, un exil, o viață, Ed. Humanitas, 2000

Linenberg, Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, 2006

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi, CAROL I, Editura Enciclopedică, 2011

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi, FERDINAND I, Editura Enciclopedică, 2011

Wolbe, Eugen, Ferdinand I, ÎNTEMEIETORUL ROMÂNIEI MARI, Editura Humanitas, 2006

Gauthier, Guy, Missy, Regina României, Editura Humanitas, 2006

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi CAROL al II-lea, Editura Enciclopedică, 2011

Gould, Lee, Arthur, Regina-Mamă Elena a României, Editura Humanitas, 2005

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi, Mihai I, Editura Enciclopedică, 2011

Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou; Credința lăuntrică; Introducere la Rugăciunea lui Isus; Tatăl Nostru, Ediția a treia, Editura Humanitas, 2008

***Movileștii: istorie și spiritu