$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1432: În această zi, a murit Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432); urcat pe tron cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, în timpul domniei sale a consolidat şi a dezvoltat organizarea instituţională a ţării, a sprijinit cultura şi comerţul cu statele din jur, a pus bazele unui sistem de apărare dezvoltat (în 1420, el a respins primul atac turcesc împotriva Moldovei); potrivit „Cronicii” lui Grigore Ureche, Alexandru cel Bun ar fi creatorul dregătoriilor (logofăt, vornic, spătar, vistiernic ş.a.m.d.), întemeietorul Mitropoliei Sucevei şi al Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi.  

Alexandru cel Bun a fost domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu al lui Roman I, Alexandru cel Bun a avut una dintre cele mai lungi domnii, caracterizată printr-o perioadă de linişte şi prosperitate. Alexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura Koriatovici, a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima căsătorie a tatălui său, Alexandru mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de origine grecească, Alexandru. I s-a spus „cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în Letopiseţul lui Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. 

A fost asociat la domnie cu fratele său Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în câteva acte, până la 28 iunie 1411. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua căsătorie, Iliaş, între 2 august 1414 - 20 august 1431.Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui Vladislav Jagello, şi Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la conducerea Moldovei, se numără Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron.Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.

Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre gurile Dunării. Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.

În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru. În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia. Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea. La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei.

Pe plan intern, el a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării. A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor. Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic, spătar, vistiernic etc. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic al ţării. Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea negustorilor din Braşov.

Surse:

Rezachevici, Constantin, „Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova: a. 1324 – 1881”, vol 1, Secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001

Emil Diaconescu, Dumitru Matei, „Alexandru cel Bun 1400-1432”, Editura Militară, Bucureşti, 1979

Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Iorga, Nicolae, În jurul pomenirii lui Alexandru cel Bun, în „Analele Academiei Române”, M.s.i., s. III, t. XIII, 1932.

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1558: La această dată, a murit cronicarul Macarie; a scris în limba slavonă, din porunca lui Petru Rareş (1527-1538, 1542-1546), o „Cronică” a istoriei Moldovei între anii 1504 şi 1551, în continuarea vechiului „Letopiseţ” alcătuit la curtea lui Ştefan cel Mare; a fost egumen al Mănăstirii Neamţ (1523-1531) şi episcop de Roman (din 1531 până la moarte, cu o întrerupere între 1550 şi 1551); a fondat Mănăstirea Râşca (1542) (n. sfârşitul sec. al XV-lea).

Performanțele sale în ale limbii slavone sunt mărturisite de cronici. A ajuns, probabil, prin anul 1523 egumen al Mănăstirii Neamț, unde a întreținut o atmosferă de lucru cărturăresc și a format discipoli. Apoi a devenit egumen al Mănăstirii Bistrița. A fost sfințit ca episcop de Roman, unde a ridicat Catedrala Episcopală din Roman existentă și azi – și Mănăstirea Râşca (unde este şi înmormântat, la aceasta din urmă și-a adus contribuție cu materiale și episcopul). La data de 2 martie 1548, domnitorul Iliaş a II-lea, fiul lui Petru Rareş, beneficiar în cronică al unor culori „închise”, îl dă jos din jilțul episcopal. Celălalt fiu al lui Rareș, Ştefan a VI-lea Rareş (1551-1552), îi va reda demnitatea ecleziastică în iunie 1551, PS Macarie păstorind ca episcop până la moarte. În anul 1556 Macarie a tradus în slavonește și a rânduit pe articole, după alfabetul său, colecția bizantină de legi intitulată „Sintagme sau Nomocanonul lui Matei Vlastareș”. Episcopul Macarie este cunoscut ca fiind autorul unei Cronici în limba slavonă, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la 1541, iar a doua de la 1541 la 1551; figura centrală a Cronicii este Petru Rareş.

Scopul declarat al lui Macarie era de „a duce mai departe șirul povestirii și a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci ca să împlinim domneștile porunci ale strălucitului și pentru dușmanii săi înfricoșatului Petru voievod…” și pentru „a nu lăsa ca faptele întâmplate în Cronica lui Macarie este o cronică literară, în care folosește un stil retoric, cu figuri poetice și cu tendințe vădit moralizatoare și religioase, pentru a glorifica personalitatea lui Petru Rareș, ale cărui calități sunt exagerate. Cronica se termină cu anul 1541 odată cu revenirea pe tron pentru a doua oară a lui Petru Rareș. Istoricul Ioan Bogdan a descoperit și o altă versiune a Cronicii lui Macarie într-un codice miscelaneu din secolul al XVII-lea din Biblioteca Imperială din Petersburg. Cea de-a doua variantă cuprinde a doua domnie a lui Petru Rareș și se termină în anul 1551. Printre evenimentele povestite, sunt de menționat expediția lui Petru Rareș contra voievodului Ardealului, Ştefan Mailat și grija lui pentru biserică, precum și moartea lui.

Surse:

Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1989 - ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/macarie-cronicarul-84466.html

https://zch.ro/personalitatea-saptamanii-cronicarul-macarie/

https://www.scribd.com/doc/263581419/CRONICARI-C%C4%82LUG%C4%82RI

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1897: La această dată, s-a născut medicul Ana Aslan, unul dintre pionierii gerontologiei mondiale; a evidenţiat, în studii şi în practică, importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă (tratamentele cu „Gerovital”). 

Ana Aslan (n. Brăila – d. 20 mai 1988, Bucureşti) a fost medic, inventator, membru titular al Academiei Române din 1974. A evidenţiat importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, apoi a inventat vitamina H3 (Gerovital), care a început să fie produs pe scară largă şi folosit în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state. Împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, ea a inventat Aslavitalul, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual sau tulburările de memorie.

Fiica unor intelectuali de origine armeană, Mărgărit şi Sofia Aslan, urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila şi, după stabilirea familiei la Bucureşti, Şcoala Centrală. În anul 1915 se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul Primului Război Mondial, a participat la îngrijirea soldaţilor din spitalele militare aflate în spatele frontului de la Iaşi. După revenirea la Bucureşti, în anul 1919, a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit facultatea şi a fost numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă şi în alcătuirea tezei de doctorat Cercetări asupra inervaţiei vasomotorii, susţinută în 1924. După perioada de rezidenţiat, în mai multe spitale din Bucureşti (1922 - 1925), a fost medic cardiolog la spitalul CFR (1931 - 1946), şef de lucrări la Clinica Medicală a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic şi şef de secţie la Clinica Universitară a Spitalului Filantropia (1943 - 1947) şi profesor titular de medicină internă la Timişoara (1945 – 1949). A deţinut şi funcţiile de secretar al Academiei Române de Medicină (1947 - 1948), preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Medicale din Timişoara (1947 - 1949), şefa secţiei pentru problemele vârstei a treia la Institutul de Endocrinologie, din 1949 şi, din 1952, director al Institutului de Geriatrie din Bucureşti, primul din lume cu acest profil, înfiinţat de către ea, cu sprijinul doctorului Constantin Ion Parhon, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale. În 1974, a devenit Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, propus ca model, în 1964, de preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

În timpul cât a profesat la Timişoara, a experimentat procaina pe un tânăr reumatic căzut la pat, reuşind să-i amelioreze boala. Observând rezultatele notabile ale experimentului, l-a continuat la un Complex Social al Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, pe bătrâni suferinzi, evidenţiind importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.În 1952, a inventat vitamina H3 (Gerovital), care avea la bază novocaina, un anestezic, folosită în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, ş.a. În 1956, rezultatele cercetărilor sunt prezentate de Ana Aslan la lucrările Congresului European de Gerontologie de la Karlsruhe, unde a fost primită cu oarecare scepticism, şi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.Timp de doi ani a experimentat produsul pe câteva mii de persoane, rezultatele fiind favorabile, procesul îmbătrânirii naturale fiind diminuat cu peste 40% şi, din 1958, GH3 a început să fie produs pe scară largă, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state.

A urmat, în 1961, inventarea Aslavitalului, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, care conţine, pe lângă procaină, şi un factor activator şi antieterogen, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual, tulburările de memorie, ş.a.Lucrări publicate. Distincţii primiteA publicat peste 300 de lucrări, studii, comunicări sau articole: Novocaina - factor eutrofic şi regenerativ în tratamentul preventiv şi curativ al bătrâneţii (1952, în colaborare cu C. I. Parhon), Tratament cu Gerovital H3 în îmbătrânire (1973), Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire (1985) în „Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics”, fondat în 1980, ş.a.

A fost membră a Academiei de Ştiinţe din New York, a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi Igienă Socială, a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile, membră de onoare a Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie, preşedinta Societăţii Române de Gerontologie, consilier în Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Este numită membru titular al Academiei Republicii Socialiste România (1 martie 1974). A primit multe premii şi distincţii: Premiul internaţional şi medalia „Leon Bernard”, acordate de OMS (1952), Ordinul Muncii, Clasa a III-a, România (1958), Distincţia Ştiinţifică, Clasa I, România (1967), Merito della Repubblica, Commander Degree, Italia (1969), Medalia de Aur, Nicaragua (1971), Erou al Muncii Socialiste, România (1971), Crucea de Merit, Clasa I a Ordinului de Merit, Germania (1971), Diploma de Profesor Extraordinar al Primului Curs Internaţional pentru Dezvoltare în Gerontologie şi Geriatrie, Fuengirola, Spania (1971), Profesor Honoris Causa şi Doctor de Onoare al Universităţii Baraganza Paulista, Brazilia (1973), Cavaler al Ordinului «Les Palmes Académiques», Franţa (1974), Ordinul „De Orange Nassau”, Commandor Degree, Olanda (1975), Premiul Internaţional „Dag Hamarskjoeld”, Florenţa (1977) ş.a.

Au folosit produsele inventate de Ana Aslan numeroase celebrităţi, printre care J. F. Kennedy, I. B. Tito, Pablo Neruda, Charlie Chaplin, Salvador Dali, Indira Gandhi, Charles de Gaulle, Nikita Hruşciov, Aristotel Onasis, Marlene Dietrich, ş.a. A tratat mulţi bătrâni fără posibilităţi, la Institut, fără să perceapă taxe de cămin, fapt pentru care i-a fost imputată suma de 1.500.000 de lei, contravaloarea cheltuielilor. După ani de procese, a fost achitată în 1987. A murit la vârsta de 91 de ani la spitalul Elias, din cauza complicaţiilor survenite în urma unei operaţii de cancer la colon. La indicaţiile Elenei Ceauşescu, a fost transportată direct de la morga spitalului la capela Cimitirului Bellu ortodox. Cheltuielile de înmormântare au fost suportate de Academia Română. Activitatea medicală şi cea de cercetător a Anei Aslan, împreună cu şcoala aflată sub conducerea sa, au fost unanim apreciate pe plan internaţional şi recunoscute ca o prioritate românească incontestabilă.

Surse:

Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicţionar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003

https://ana-aslan.ro/biografie/

https://editiadedimineata.ro/ana-aslan-fericirea-este-o-stare-a-sufletului-care-nu-dureaza-exista-numai-momente-de-fericire/

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1928: În această zi, a murit Valeriu Branişte, publicist şi om politic, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), unul dintre fondatorii universităţii româneşti din Cluj (1919), membru de onoare al Academiei Române din 1919 (n. 10 ianuarie 1869, Cincul Mare, judeţul Braşov - d. Lugoj, judeţul Timiş).

Tatăl său, Moise Branişte (1834 - 1891) era cel mai cunoscut stenograf din Transilvania, deputat, judecător, prim-pretor. Tânărul Valeriu a urmat şcoala primară în satul natal, liceul la Braşov, apoi a absolvit gimnaziul la Sibiu şi a urmat Facultatea de Filosofie de la Budapesta şi Viena. În perioada studenţiei a făcut parte din Societatea academică literară „Petru Maior”. Doctoratul în filosofie l-a obţinut în 1891 la Budapesta, cu o teză pe tema „Andrei Mureşanu”. În acelaşi an în este numit profesor la Gimnaziul Superior Ortodox Român din Braşov. A profesat doar doi ani, după care s-a dedicat activităţii politice şi gazetăreşti.

După ce a devenit un nume cunoscut în publicistica şi cercurile politice româneşti, a fost chemat în Banat de Alexandru Mocioni şi un grup de intelectuali bănăţeni, să se ocupe de redactarea unui mare cotidian dedicat românilor bănăţeni, ziarul „Dreptatea” cu sediul la Timişoara. Se ocupă şi de ziarul „Römanische Jahrbücher”. Împreună cu Cornel Diaconovici, face din acest ziar o adevărată armă de luptă pentru drepturile românilor din Ungaria. Nu de puţine ori Valeriu Branişte sfidează codul penal maghiar pentru a susţine cauza naţională. Repercusiunile aveau să se întoarcă împotriva lui: a fost târât prin numeroase procese de presă şi în martie 1895 a fost condamnat pentru „agitaţii” în nu mai puţin de 24 de procese, la 2 ani de închisoare şi 1.300 florini amendă. Apărătorul său a fost Coriolan Brediceanu cu va lega o prietenie puternică. Va sta în închisoarea din Vaţ doar până în iunie 1896, pentru că va fi amnistiat, dar cu condiţia să nu se mai întoarcă la Timişoara. La chemarea unor prieteni, se reîntoarce la Braşov pentru a profesa la liceul din oraş. Dar reîntoarcere sa la Braşov va fi de scurtă durată.

Împins de firea sa de gazetar şi din dorinţa de a propovădui cuvântul românesc acolo unde mai mare era nevoie, pleacă anul următor în Bucovina şi înfiinţează la Cernăuţi gazeta „Patria”, care va apare de trei ori pe săptămână până în 1900. Dar aici tactica sa se schimbă. El nu mai apare în gazetă nici ca director, nici editor sau redactor. În schimb el este cel care o conduce, o redactează propriu-zis, dar sub pseudonim, cu aceeaşi ambiţie gazetărească cu care activase în Banat. El duce o campanie intensă împotriva politicii guvernului de la Viena. Dar acest lucru se sfârşeşte cu închiderea Patriei şi expulzarea lui Branişte din Bucovina. Cu toate acestea el refuză să plece şi se ascunde la moşia lui Iancu Flondor până când va fi rechemat în Banat şi părăseşte, deghizat, Bucovina.

În anul 1900, Valeriu Branişte se reîntoarce în Banat şi de data aceasta se stabileşte în adevărata capitală a românilor bănăţeni: Lugoj. Împreună cu intelectualii din oraş pune bazele ziarului naţional-politic „Drapelul”, care va apare de două ori pe săptămână, până în 1920. Din 1905, concomitent cu „Drapelul”, destinat intelectualilor români, scoate revista „Banatul”, adresată oamenilor simpli.Valeriu Branişte va redacta ziarul „Drapelul” fără întrerupere pentru 18 ani, până în 1918. În februarie al acestui an este din nou aruncat în închisoare, tot din cauza unui proces de presă, acuzat fiind de trădare şi de spinaj în favoarea României. Va sta în închisoarea din Seghedin timp de 7 luni, până aproape de destrămarea monarhiei austro-ungare.

Ajuns aproape de idealul pe care l-a urmărit cu atâta tenacitate de-a lungul vieţii, Valeriu Branişte s-a ocupat intens de organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În 1919 fost numit şef al Resortului (Ministerului) Culte şi Instrucţiuni Publice din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Din această postură el nu profită pentru a se revanşa faţă de minorităţi, ci dimpotrivă se ocupă de asigurarea învăţământului pentru acestea şi pune chiar bazele liceelor evreiesc, german şi maghiar din Timişoara. Înfiinţează mai multe şcoli româneşti secundare în diverse oraşe ardelene. Dar cel mai mare merit este înfiinţarea Universităţii româneşti de la Cluj. În tot acest timp de activitate politică, ziarul „Drapelul” apare sub direcţia lui Mihai Gaşpar. Dar din cauza cenzurii presei instituită de guvernul Averescu în 1920, ziarul se simte complet ofensat şi se autodesfiinţează în semn de protest.

Odată dizolvat Consiliul Dirigent, Branişte se reîntoarce la Lugoj şi se dedică unui trai mai liniştit. Nu mai participă deloc la viaţa politică şi se preocupă mai mult de propria sănătate, fiind foarte bolnav de arteroscleroză. Moare în propria casă la 1 ianuarie 1928. Este înmormântat în cimitirul ortodox din Lugoj. A participat în mod activ la înfiinţarea unor instituţii culturale în Banat şi Transilvania şi la crearea unui fond de teatru român. A scris nenumărate articole de ziar, a constituit o arhivă de documente vechi despre istoria românilor bănăţeni, pe care nu a apucat să o publice. A ţinut peste 200 de conferinţe pe teme naţionale, din care multe au fost publicate în Drapelul. În 1919 a fost răsplătit de cel mai înalt for cultural cu titlu de membru de onoare al Academiei Române.

Opera principală:

Pagini răsleţe, 1910, Lugoj

Amintiri din închisoare. Însemnări contimporane şi autobiografice , postum, 1972 Bucureşti

Oameni, fapte, întîmplări, postum, Cluj-Napoca, 1980

De la Blaj la Alba Iulia, postum, 1980, 2003

Corespondenţă, 4 volume, postum, 1985

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Căliman, Valeria, Omagiu lui Valeriu Branişte, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Braşov, Braşov, 1968

https://radioromaniacultural.ro/valeriu-braniste-un-erou-national-de-georgeta-filitti/

https://www.tribuna.ro/stiri/cultura/valeriu-braniste-1869-1928-publicist-astrist-membru-in-consiliul-dirigent-al-transilvaniei-membru-de-onoare-al-academiei-romane-150-de-ani-de-la-nastere-147817.html

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1934: La această dată, s-a născut actorul Gheorghe Dinică, unul dintre cei mai mari actori români contemporani (d.10 noiembrie 2009). A jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăiele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”. Marele actor s-a născut, de fapt, în zorii zilei de 25.XII.1933 în Giulești; părinţii au decis, însă, să-l declare după Anul Nou, 1 ianuarie1934 fiind data înscrisă pe certificatul de naştere

„Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje”, îşi amintea actorul, pe blogul personal. Îi plăcea viaţa la ţară, unde îşi petrecea vacanţele. Când era elev, mergea în comuna Cochineşti, de lângă Stolnici, în judeţul Argeş, unde se născuse tatăl lui. Acolo, a petrecut vacanţe extraordinare.Când mergeam la ei, mă primeau foarte frumos, cu mare bucurie. Eram singurul băiat din neamul Dinică, asta îi cucerea, spune Dinică în monografia pe care i-a dedicat-o Mia Pădurean.

Când revenea în Bucureşti din vacanţe, a început să meargă la cinematografele de cartier. Vedea, simţea că exista o mare diferenţă între viaţa din centrul Capitalei şi cea din cartierele de periferie. Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mâncam film cu pâine, îşi amintea artistul.În sălile cinematografelor de pe Calea Griviţei s-a născut dorinţa de a deveni actor. Îl amuzau cuplul Stan Laurel – Oliver Hardy, Charlie Chaplin, a urmărit multe filme americane, western, muzicale, cu gangsteri, de dragoste, admirând actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant. Pe lângă filme, îi plăcea să meargă la spectacole de revistă, unde jucau Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu.La 17 ani a început să joace alături de trupe de amatori, care puneau în scenă piese de Moliere, Shakespeare, dar şi dramaturgie românească.Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea, spunea Dinică.

S-a înscris apoi în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti, iar la 22 de ani a fost distribuit în Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, rol pentru care a primit Marele premiu la un concurs pentru interpretare, având şansa să fie văzut de actriţa Dina Cocea, care se afla în public.Nu ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire, i-a spus atunci marea doamnă a teatrului românesc. După aceste cursuri, Dinică a intrat, în 1957, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică cu bursă republicană, la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit Institutul în 1961, an în care a fost distribuit în rolul inspectorului Goole din piesa Inspectorul de poliţie.De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din Bucureşti: Teatrul de Comedie, Teatrul Bulandra, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Teatrul Mic, Teatrul Odeon. Unul dintre cele mai importante roluri din teatru este cel al lui Cadîr (Tache, Ianke şi Cadîr), piesă în care a jucat alături de Marin Moraru şi Radu Beligan.

Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim scris de Titus Popovici.De-a lungul carierei a jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative – gangsteri autohtoni, în seria cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, roluri de parveniţi, Pirgu din Craii de Curtea veche sau Stănică Raţiu în Felix şi Otilia – , motiv pentru care Horaţiu Mălăele l-a supranumit: „cel mai mare rău al cinematografiei româneşti”.Printre cele mai importante roluri ale sale se numără: Savu („Zidul”- 1974, regia Constantin Vaeni), Paraipan („Un comisar acuză” – 1974 şi „Revanşa” – 1978, regia Sergiu Nicolaescu), Diplomatul (Prin cenuşa imperiului – 1975, regia Andrei Blaier), Aurică Fieraru (telenovelele Inimă de ţigan – 2007 şi Regina – 2008, unde a jucat alături de Marin Moraru, Gheorghe Visu, Florina Cercel, Dan Condurache şi Carmen Tănase). Prin rolul Pepe din filmul Filantropica (2002) s-a făcut cunoscut în special publicului tânăr.

Ultimul rol în film a fost cel al lui Grigorie Vulturesco („Aniela” – 2009), un general în rezervă şi erou al României de la începutul secolului XX.A colaborat atât în film, cât şi pe scenă cu mari regizori români, printre numele cele mai importante numărându-se Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Şerban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Şerban, David Esrig. Adesea, criticii de film l-au asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care nu era deloc încântat: Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România, spunea actorul. Totuşi, în anul 2006 a jucat într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade Tinereţe fără tinereţe. Dinică avea talent muzical, iubea romanţele şi cântecele de petrecere, le cânta cu plăcere şi a înregistrat patru albume – Cântece de petrecere (2003), Cântece de petrecere 2 (2003), Romanţe (2004), Parol că te iubesc (2006). Îşi petrecea timpul liber în localuri unde se cânta astfel de muzică împreună cu prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cântăreţul Nelu Ploieşteanu, alături de care a jucat în filmul Ticăloşii.

     Pentru activitatea sa deosebită, Gheorghe Dinică a fost distins cu numeroase premii:

1972: Premiul ACIN pentru „Explozia”, „Felix şi Otilia”, „Bariera”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”

1975: Premiul ACIN pentru „Ilustrate cu flori de câmp”

Premiul UCIN pentru „Casa din vis”

Premiul ACIN pentru „Figuranţii”, „Cuibul de viespi”

Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul („Prin cenuşa imperiului”)

1992: Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal” (regia: Mircea Danieliuc)

1999: Premiul de excelenţă – UNITER

Marele premiu la Paris pentru „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare

2002: Premiul Special UCIN, pentru rolul Print („Filantropica”)

2002: membru de onoare al societăţii Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale, cetăţean de onoare al Bucureştiului

2004: Diploma de interpretare acordat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, pentru „Orient Expres”

2006: Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.

2008: Doctor Honoris Causa, titlu acordat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice. A primit apoi şi Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer. În 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. În faţa lui, la masă, stătea o doamnă distinsă, Gabriela, care i-a atras atenţia şi căreia i-a propus, timid, o întâlnire, la sfârşitul vizitei. „Aveam 60 de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez”, mărturisea Dinică. În 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. Despre relaţia cu soţia sa spunea: „Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt în afară de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat… E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”.

Colegii de scenă spun că Gheorghe Dinică impunea doar prin simpla prezenţă, fără să facă nimic, pur şi simplu făcea ca aerul să vibreze în jurul său. Avea mersul hotărât, replica scurtă, vorbea foarte puţin, dar de cele mai multe ori replicile sale dure erau compensate de privirea caldă. Când intra pe platoul de filmare, ceilalţi rămâneau încremeniţi: actori secundari, figuranţi, echipa tehnică, toţi deveneau uşor inhibaţi de prezenţa lui, spunea Constantin Paraschivescu, în volumul Histrion de cursă lungă, apărut în 2002. Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pândă – iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul, preciza Paraschivescu. Putea fi un cinic şi un dispreţuitor sarcastic, o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine putea fi un om simplu, generos şi simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii lucrurilor, explica Paraschivescu. Dinică a considerat că rolurile negative pe care le-a interpretat l-au ajutat în carieră şi chiar l-au amuzat.Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un făt frumos, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât, declara artistul.

Pe blogul său, el povestea şi despre hotărârile radicale din viaţa sa, ca aceea de a renunţa la ţigări: Fumam foarte mult, dormeam cu ţigara pe piept. M-am lăsat cam de 17-18 ani. Puneam pachetul de ţigări pe masă şi nu mă atingeam de el. De ce să le ascund? Trebuia să am voinţă. Fumam Papastratos. Dacă vezi pachetul şi nu te atingi de el este lecţia cea mai puternică de voinţă. La 10 noiembrie 2009, Gheorghe Dinică a plecat să-şi întâlnească prietenul, Ştefan Iordache, în stele.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gheorghe-dinica-1318/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-gheorghe-dinica-actorul-care-impunea-prin-simpla-prezenta/

http://www.ziare.com/gheorghe-dinica/biografie

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/314-gheorghe-dinica-1934-2009

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1942: În această zi, s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan. Ovidiu Iuliu Moldovan (n. Vișinelu – d. 12 martie 2008, București) a fost un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, teatru radiofonic și televiziune. Ovidiu Iuliu Moldovan a fost unul dintre cei mai mari actori de teatru și de film. Carismatic, cu o voce puternică, expresiv, nu avea cum să treacă neremarcat. Pe scenă, era sublim. În viața privată, era curtat de cele mai frumoase femei. La rândul lui, a avut parte de iubiri răvășitoare, dar se pare că niciuna nu a fost suficient de puternică pentru a-l convinge să renunțe la celibat.

Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în satul Vişinelu, pe atunci în judeţul Cluj, acum în Mureş. De originile lui aminteşte şcoala gimnazială din sat, care îi poartă numele. În adolescenţă, a studiat la Turda, unde a absolvit Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“. Atunci scria versuri „ca tot omul“, le-a păstrat până la maturitate, însă nu şi-a propus să le publice. La acea vârstă era încă apropiat de mama lui, singurul dintre părinţi care a supravieţuit în urma celui de-al doilea război mondial. „Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul dintre cei 40 de români care, împreună cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste“, a spus actorul într-un interviu, după Revoluţie. „Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmaşul de Câmpie, un orăşel aflat pe-atunci în judeţul Cluj.“ După decesul soţului, Marta Moldovan, mama lui, care a lucrat ca învăţătoare, a fugit cu fiul ei la Cluj. „Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia în familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi“, a mai povestit Moldovan. „În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.“ Mama îl vedea medic, el nu se gândea neapărat la ce va studia, ceea ce s-a schimbat peste ani, când Dorina Ghibu-Stanca, vara lui, actriţă la teatrele de la Sibiu şi Cluj, şi soţul ei, Radu Stanca, membru al „Cercului Literar de la Sibiu“, l-au îndrumat spre teatru. S-a întâmplat după ce a făcut doi ani de Filosofie şi după ce a văzut de 20 de ori spectacolul „Domnişoara Nastasia“, o tragicomedie a lui George Mihail Zamfirescu. Studentul perfecţionist, cum îl percepeau colegii de scenă, a terminat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu. Pe scenă a debutat în ’65, la Teatrul Naţional din Timişoara, cu rolul Mio din spectacolul „Pogoară iarna“ al dramaturgului american Maxwell Anderson. La Institut a aflat de la profesori că era necesar ca actorul să fie grijuliu cu expunerea elementelor din viaţa personală „pentru că într-o oglindă de vizavi, care este conştiinţa celorlalţi, ea capătă alte sensuri, pasibile de interpretări neaşteptate“. Un prim spectacol remarcabil de la începutul carierei a fost „Regele Lear“, în care l-a distribuit regizorul Radu Penciulescu. El l-a zărit la Bucureşti, în timpul unei sesiuni a Institutului Internaţional de Teatru, ONG fondat la iniţiativa UNESCO, într-un spectacol al teatrului din Timişoara, unde lucra, şi i-au plăcut tehnicile lui actoriceşti. Aşa a hotărât să îi ofere rolul Oswald, semnificativ, chiar dacă secundar. Era vorba despre anul 1970, când s-a angajat la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). Vremuri în care montau spectacole cu determinare şi fervoare regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie şi David Esrig. 

Punctul culminant a fost în ’79, când l-a conturat pe împăratul Caligula, protagonistul din spectacolul omonim regizat de Horea Popescu pe scena TNB. Una dintre cele mai dificile chestiuni a fost să joace astfel încât să stârnească dispreţul în inimile spectatorilor faţă de personaj. Spectacolul a avut la bază piesa scriitorului şi filozofului Albert Camus despre acest dictator al Romei Antice. Deşi premiera s-a desfăşurat în timpul lui Nicolae Ceauşescu şi mesajul era vădit împotriva totalitarismului, cenzorii nu au blocat proiectul.

Pe când juca în „Caligula“, Moldovan l-a cunoscut pe filosoful Petre Ţuţea. Într-o seară de iarnă, fusese la spectacol cu scriitorul Marcel Petrişor într-o sală unde era la fel de frig ca afară; după aceea, s-au dus o parte dintre actori şi spectatori la restaurantul „Berlin“. Toate restaurantele se închideau după 23.00, iar odată ce i-au anunţat chelnerii că a sosit momentul să plece, au ieşit. Acolo, în ger, Ţuţea le-a ţinut patru ore un discurs lui Ovidiu Iuliu Moldovan şi lui Marcel Petrişor despre filozofia lui Camus. Lui Moldovan nu i-a venit să creadă cât era de vioi, în ciuda bătrâneţii şi a bolii. S-au împrietenit. Cu gândul la clipa morţii, Petre Ţuţea i-a cerut ajutorul lui Petrişor, ca să-şi îndeplinească o dorinţă. Cu toate că tatăl lui fusese preot ortodox pe lângă oraşul Câmpulung, din judeţul Argeş, Ţuţea voia să fie înmormântat la cimitirul greco-catolic de la Blaj. „Marcel mi-a spus, iar eu, fiind «înarmat» cu scrisoarea lui Ţuţea, am luat legătura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia. În vremea aceea încă nu fusese recunoscută Biserica Greco-Catolică“, îşi amintea Ovidiu Moldovan în 2003. „Scrisoarea o am şi-acum. Prin ea, Ţuţea îşi motiva dorinţa de a fi înmormântat la Blaj, în Transilvania, pentru că el, Ţuţea, considera că «Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc!»“. Era înainte de Revoluţie, Ţuţea a mai trăit până 1991, iar în cele din urmă a fost înmormântat în Argeş. 

Moldovan n-a fost doar actor, ci şi interpret de poezie, încă din facultate, când profesorul A. Pop Marţian îl trimitea cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu la recitaluri de versuri de Schiller, Goethe şi Eminescu. De la acel dascăl ei au învăţat despre metrică şi muzicalitate. La 42 de ani, când finalizase deja 40 de filme, Moldovan îi spunea jurnalistei Eva Sîrbu într-un interviu publicat în anii ’90, în volumul „Interviuri uitate“: „Ştiu că am ratat foarte multe roluri, am avut multe eşecuri şi în teatru, şi în film, dar fiecare a lăsat ceva în mine. O umbră. O urmă. O iluzie. O deziluzie. O neîmplinire... “. Chiar dacă a ţinut cel mai tare la Pantelimon şi Horea, în urma peliculei „Actorul şi sălbaticii“, a simţit că a avut un rol deosebit, aplaudat de public, precum şi şansa să lucreze şi să se împrietenească „cu un om extraordinar şi un artist unic“, Toma Caragiu. N-a fost nicicând dezinteresat de profesia lui, oricât de slabe i s-au părut anumite producţii cinematografice – la unele participa fără să ştie că aveau să ajungă sub nivelul aşteptărilor. A muncit la fel de mult pentru toate. „Pe mine, cel puţin, insuccesul mă incită, mă stârneşte, mă obligă să găsesc soluţii nesperate. Dar, evident, este cu mult mai plăcut să te întâlneşti cu roluri sigure, care te duc către un succes sigur.“ Din 1995, de când a murit mama lui, Ovidiu Iuliu Moldovan a făcut paşi înapoi din viaţa publică, nu a mai jucat în filme, ci doar în spectacole de teatru şi recitaluri de poezie. Întotdeauna l-a bucurat să rostească poeme. 

A jucat de-a lungul vremii în 42 de filme, printre acestea, „Profetul, aurul şi ardelenii”, „Artista, dolarii şi ardelenii”, „ Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Castelul din Carpaţi”, „Misterele Bucureştilor”, „Horea”, „Secretul lui Nemesis” sau „Sosesc păsările călătoare”, dar şi în numeroase spectacole de teatru. Moldovan ramâne în memoria spectatorilor de teatru prin inegalabilul său Caligula şi prin rolurile făcute sub bagheta lui Andrei Şerban, fiind unul dintre monştrii sacri ai TNB care au jucat în aproape toate montările realizate de marele regizor român la Naţional în anii ’90.Ovidiu Iuliu Moldovan i-a dat replica Leopoldinei Bălănuţă în „Medeea”, a fost un cuceritor Lopahin în „Livada cu vişini” şi a făcut un excelent rol de compoziţie, jucându-l pe Orsino în „ Noaptea regilor” (după „A douăsprezecea noapte”). În 2008 i-a fost oferit post-mortem Ordinul „ Steaua Romaniei”, în grad de cavaler.În 2004, cu patru ani înainte să se stingă, a obţinut Premiul UNITER pentru întreaga carieră, însă a rămas în continuare solitar. Fratele lui vitreg după mamă, Mircea Moldovan, nici nu a auzit că era bolnav de cancer, credea că avea doar diabet.

Într-o seară de miercuri, pe 12 martie 2008, la 66 de ani, Ovidiu Iuliu Moldovan a încetat din viaţă pe un pat al Spitalului Universitar din Bucureşti, unde fusese internat în urmă cu două zile. Prietenii, colegii şi spectatorii l-au privit pentru ultima dată pe scenă pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, în spectacolul „Trecut-au anii“, cu actorii Valeria Seciu şi Ion Caramitru. Iar cel din urmă rol pentru care a primit aplauze a fost Cioran, din „Celălalt Cioran“, în regia lui Radu Penciulescu. După ce a murit, colegii de breaslă n-au ezitat să îşi transmită regretele când i-au contactat jurnaliştii. „Mi-l aduc aminte tânăr, puternic, jucând în «Regele Lear», cu privirea lui dreaptă, directă, exactă, pe care nu o vom mai regăsi decât în filmele lăsate“, a declarat Vlad Rădescu. Florina Cercel îşi amintea că „a fost de o discreţie desăvârşită“, iar Ion Besoiu, că „era un recitator admirabil şi un mare iubitor de poezie“. Şi Vladimir Stănescu, director tehnic al Teatrului Naţional din Bucureşti, şi-a dorit să spună câteva cuvinte despre el: „Când îşi făcea apariţia, prin simpla lui prezenţă impunea un mare respect“.Ovidiu Iuliu Moldovan a încetat din viaţă pe 12 martie 2008, un an în care cultura română avea să-i mai piardă pe Colea Răutu, Ilarion Ciobanu, Ştefan Iordache sau Dina Cocea.

Surse:

Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului 

https://www.scribd.com/document/412335538/Sirbu-Eva-Actorii-Nostri-Interviuri-Uitate-2-1999

https://www.cinemagia.ro/actori/ovidiu-iuliu-moldovan-2392/

https://adevarul.ro/cultura/teatru/ovidiu-iuliu-moldovan-omul-retras-actorul-indarjit-trauma-copilariei-tatal-ucis-trupele-horthyste-1_5cfb4e54892c0bb0c61e1d28/index.html

http://www.cinemarx.ro/persoane/Ovidiu-Iuliu-Moldovan-79477.html?biografie

http://www.dozadebine.ro/ovidiu-iuliu-moldovan-talent-inconfundabil-al-rostirii-poeziilor-lui-eminescu/

https://www.uniter.ro/artist/ovidiu-iuliu-moldovan/

http://aarc.ro/en/personalitate/view/ovidiu-iuliu-moldovan

$$$

 1 ianuarie - Sf. Ierarh Vasile cel Mare. La mulți ani tuturor celor ce-i poartă numele! Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanţi teologi creştini. Ierarhul este celebrat pentru scrierile sale, rugăciunile pe care le-a lăsat şi pentru viaţa dedicată oamenilor săraci. În tradiţia populară, de Sânvasâi este mare sărbătoare, se merge cu Pluguşorul şi cu Sorcova, iar mielul Vasilică aduce noroc şi bogăţie. Peste 600.000 de români îşi serbează ziua numelui.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare s-a nãscut în anul 330 d.Hr. în Cezareea Capadociei într-o familie nobilã care a dat Bisericii slujitori şi cãrturari renumiţi, câţiva dintre ei fiind trecuţi în rândurile sfinţilor. Bunicul sãu a fost martir pentru Hristos în timpul împãratului roman Diocleţian, sora sa cea mare a fost cea care i-a îndemnat pe fraţi pe calea slujirii Mântuitorului, iar fratele cel mai mic a fost episcop al Sevastiei. Studiile le face la Constantinopol şi la Atena, unde leagã o strânsã prietenie cu Sfântul Grigorie de Nazianz, dupã care se întoarce în Cezareea, unde predã pentru o scurtã vreme Retorica. La îndemnurile surorii sale, a fost botezat în credinţa creştinã, împarte partea sa de avere celor sãraci, dupã care se retrage în anul 358 la o mânãstire din Pont, unde duce o viaţã de ascezã şi rugãciune. Dupã o cãlãtorie la marile mânãstiri şi schituri din Egipt, s-a întors în Pont şi redacteazã prima sa scriere privitoare la viaţa de obşte din mânãstire, numitã „Regulile vieţii monahale”. 

În 364 a fost chemat în Cezareea de episcopul Eusebiu şi a fost hirotonit preot, aducându-şi o contribuție importantã în lupta împotriva ereticilor arieni. Pastoraţia pe care o începe de acum înainte a fost dedicatã îndeosebi celor nevoiaşi, organizând renumitele azile, spitale şi case de reeducare a celor decãzuţi moral, toate grupate sub denumirea de „Vasiliade”. Deosebit de energice au fost şi misiunile sale pe tãrâm spiritual, ca preot şi apoi ca episcop al Cezareei Capadociei, remarcându-se în acţiuni de combatere a unor eretici şi de reconciliere a Bisericilor în timpul unor schisme. Sfântul Vasile cel Mare a murit în anul 379, la numai 49 de ani, ca un adevãrat stâlp al Bisericii din vremea sa, un punct de referinţã în istoria creştinismului universal. Scrierile sale conţin lucrãri de dogmaticã profundã, precum „Contra lui Eunomiu” sau „Despre Sfântul Duh”, lucrãri ascetice, ca „Regulile vieţii monahale”, „Despre judecata lui Dumnezeu”, comentarii, ca „9 Omilii la Hexameron”, numeroase cuvântãri şi epistole. A avut o contribuţie deosebitã la structurarea slujbelor bisericeşti, alcãtuind o Sfântã Liturghie ce-i poartã numele. Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi - sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

Surse:

http://www.condeiulardelean.ro/articol/sfantul-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei-0

http://stiri.tvr.ro/in-prima-zi-din-an-peste-600-000-de-romani-isi-sarbatoresc-onomastica-este-sfantul-vasile-cel-mare_812988.html

https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea de 31 decembrie 1917.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moarte), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care am pornit pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Am descoperit fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva Parohiei Moldoveni 1, din anul 1915, în care aflăm următoarele: a absolvit Seminarul inferior, s-a căsătorit, avea 3 fiice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de același episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari.

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE.... 136 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă (Iași, 31 decembrie 1889).

  Scena morţii lui Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: 

"Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare . Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă - şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

 În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a expediat-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent”.

 La 31 dec.1889, la cateva luni dupa moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, marele povestitor Ion Creanga a trecut la cele vesnice, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române. Era ultima zi a anului 1889.

  „Vremea era urâtă, ploaia şi zăpada îngreuiau mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, alții îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții...". Înmormântarea a avut loc pe 2 ianuarie 1890,, la Cimitirul Eternitatea din Iași, într-un cadru restrâns.

 Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea sa din neam în neam!