$&

 S-a întâmplat în 29 iunie 120: La această dată, o diplomă militară descoperită la castrul Porolissum (azi, satul Moigrad din judeţul Sălaj) menţionează pentru prima dată un guvernator al Daciei Superior, Cn. Minucius Faustinus Sex. Iulius Severus. 

Încă în perioada când se afla în Dacia, Traian organizează provincia: acordă Lex Provinciae, prin care se stabilesc hotarele, conducerea, trupele care vor staţiona aici, impozitele pe care provincia trebuie să le plătească. Emisiunile monetare din anul 112 au legenda DACIA AUGUST[I] PROVINCIA, dovedind că noua cucerire era o provincie imperială. Prin prezenţa în acest teritoriu a legiunilor XIII Gemina, IV Flavia Felix şi probabil I Adiutrix, titulatura guvernatorului provinciei era aceea de legatus Augusti pro praetore (vir consularis), ales dintre foştii consuli, exercitându-şi atribuţiile militare şi juridice în numele împăratului. Cassius Dio în Istoria romană (LII, 23) precizează că durata obişnuită a guvernării unui Legatus Augusti pro praetore într-o provincie era de cel puţin trei ani şi cel mult cinci ani. Puternica armată de ocupaţie rămasă în Dacia după plecarea împăratului era pusă sub comanda generalului Iulius Sabinus (menţionat în diploma din 14 octombrie 109), succedat în anul 108 sau 109 la guvernarea provinciei de D. Terentius Scaurianus. Prin 113 i-a succedat C. Avidius Nigrinus, urmat în 117 de C. Iulius Quadratus Bassus, fost guvernator al Spaniei. Faptul că Traian, plecând în Orient, retrage multe trupe auxiliare şi le transferă în armata provinciei Pannonia poate fi explicat ca urmare a instaurării păcii în noua provincie, probabil şi la hotarele acesteia. Traian acordă o atenţie deosebită Daciei în cadrul politicii imperiale la Dunărea de Jos şi de Mijloc. Situaţia se schimbă brusc după moartea împăratului, prin declanşarea unor puternice mişcări ale sarmaţilor şi populaţiei locale. Revolta sarmaţilor iazigi stabiliţi la vest de Tisa are loc concomitent cu atacuri ale roxolanilor. Atât de grave sunt tulburările încât noul împărat Hadrian este pe punctul de a abandona Dacia. În anul 117, Hadrianus trimite în Moesia trupele aduse din Orient, ca urmare a atacurilor violente îndreptate împotriva Daciei şi Pannoniei Inferior. Situaţia se agravează odată cu moartea naturală a guvernatorului consular al provinciei, C. Iulius Quadratus Bassus. Pentru a reprima revolta iazigilor, în fruntea trupelor este numit generalul Q. Marcius Turbo, acesta având o practică de reprimare a răscoalelor din Egipt şi Cirenaica. Însuşi împăratul este nevoit să se deplaseze în zona aflată în primejdie. Turbo va fi numit praefectus al Pannoniei inferior şi al Daciei; funcţie care se pare că a deţinut-o până la înfrângerea sarmaţilor şi plecarea împăratului la Roma (ipoteză M. Macrea). Pentru ca Turbo să poată prelua conducerea celor două provincii, fusese numit prefect al Egiptului (generalul fiind de rang ecvestru, putea comanda doar trupe auxiliare, dar cu noul titlu preia comanda unei armate formate din legiuni şi trupe auxiliare). Hadrian încheie pace cu regele roxolan, iar până în vara anului 118 iazigii sunt zdrobiţi. După definitivarea reprimării revoltelor, în anul 119 pleacă la Roma. Apărând evidentă necesitatea reorganizării teritoriilor de la nordul Dunării, Hadrian revine la concepţia politică a lui Augustus: „o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. 

Diplomele militare datate la 29 iunie 120 descoperite la Căşei (Cluj), Moigrad (Sălaj) şi Românaşi (Sălaj) sunt primele care dovedesc schimbări în organizarea administrativă a Daciei, ca urmare a evenimentelor menţionate, respectiv existenţa Daciei Superior, cuprinzând probabil cea mai mare parte a Daciei Traiane. În ceea ce priveşte Dacia Inferior, existenţa sa este atestată pentru prima oară de diploma din 22 martie 129 descoperită în anul 1842 în satul Grodjibod (Dolj). Datorită denumirii celor două provincii Superior – Inferior, părerea unanimă a cercetătorilor este că ele au fost create concomitent, probabil prin anii 118- 119. Dacia Superior cuprindea Banatul şi Transilvania, cu excepţia zonei de sudest. Hadrian transferă la Singindunum în Moesia Superior legiunea IV Flavia Felix, în Dacia Superior rămânând doar legiunea XIII Gemina cu centrul la Apulum. După această schimbare, comandantul legiunii XIII Gemina, Legatus Augusti Legionis era în acelaşi timp şi guvernatorul Daciei Superior, având titlul de legatus Augusti pro praetore (vir praetorius), având doar rang pretorian, (ajungea la consulat doar după guvernarea Daciei) deoarece provincia deţinea doar o singură legiune (XIII Gemina), secondat de un Procurator Augusti din ordinul ecvestru, pentru problemele de ordin administrativ-financiar. Dacia Inferior cuprindea Oltenia, colţul de sud-est al Transilvaniei şi fâşia din Muntenia aflată la vest de linia Flămânda-Rucăr şi era condusă de un Procurator Augusti vice praesidis din ordin ecvestru. După unele ipoteze, Daciei Inferior i-ar fi putut aparţine o zonă mai mare a Olteniei: ori întreaga Oltenie apuseană la vest de Jiu, ori partea de sud (zona Drobetei), ori partea de nord-vest. Muntenia şi sudul Moldovei vor fi evacuate de romani, aceştia mulţumindu-se cu supravegherea lor. 

Alte două diplome militare, una descoperită în castrul de la Gherla în anul 1971 şi a doua lângă satul Čovdin (Serbia), ambele datate în vara anului 123 (10 august), indică existenţa unei a treia provincii, Dacia Porolissensis, plasată în nordul Daciei Traiane, în teritoriul aflat la nord de cursul superior al Mureşului, râul Arieş, până la Munţii Meseşului şi râul Someş. Privitor la momentul apariţiei noii provincii există următoarele ipoteze: a) Dacia Porolissensis a apărut din necesitatea de a constitui aparte zona de nord-vest a Daciei Superior în împrejurările datorate războiului cu iazigii din anii 118-119. Cea de a treia provincie a apărut în urma reorganizării în două etape, chiar dacă perioada dintre constituirea lor a fost de scurtă durată(I. Piso, Cluj). După cercetătorul clujean, diploma de la Gherla nu poate proba apariţia provinciei în 119, ci oricând între 119-123. Provincia Dacia Porolissensis a fost constituită către anul 124, momentul vizitei lui Hadrian în Dacia. Dacia Porolissensis a fost creată concomitent cu celelalte două provincii (C. Petolescu, Bucureşti). Asemeni Daciei Inferior era condusă de un procurator Augusti, provenind din ordinul ecvestru (Flavius Italicus) (aveau în subordine doar trupele auxiliare din provinciile ce le guvernau). Dacia Porolissensis îşi va menţine atât numele cât şi aceeaşi întindere teritorială – la nord cursul superior al Mureşului şi de la Arieş până la Munţii Meseşului şi cursul râului Someş – inclusiv în timpul lui Marcus Aurelius. Din 124 este certă existenţa celor trei provincii, Dacia Porolissensis avându-şi reşedinţa la Napoca (cercetătorul clujean N. Gudea nu este de aceeaşi părere, luând în considerare faptul că oraşul Porolissum a dat denumirea întregii provincii). Constituirea Daciei Porolissensis s-a realizat din raţiuni de ordin militar, provincia fiind un puternic bastion întărit al apărării romane, înfipt în mijlocul lumii barbare. Prin prezenţa sa, apărarea Imperiului era mult uşurată şi asigura liniştea în zona Dunării de Mijloc şi de Jos, precum şi la sudul Dunării. De aceea, provincia a avut de la început armata sa proprie, deosebită de cea a Daciei Superior – Exercitus Daciae Porolissensis, alcătuită din trupe auxiliare conduse de un procurator Augusti vice praesidis (ca şi Dacia Inferior). Diploma de la Gherla menţionează două alae şi şase cohorte, ulterior existând două alae şi douăsprezece cohorte şi cel puţin trei numeri; efectivul trupelor staţionate în Dacia ajungând la 13.000 de soldaţi. Scurta perioadă de linişte este întreruptă de conflictele cu dacii liberi din anii 143, 156-157. Îndeosebi cele desfăşurate spre sfârşitul domniei lui Antoninus Pius (156-157) provoacă grele pierderi. Sunt aduse noi trupe în Dacia, se fac masive lăsări la vatră a veteranilor epuizaţi. 

În urma luptelor lui Antoninus Pius cu dacii liberi, noul împărat Marcus Aurelius şi-a asociat la domnie pe fratele său prin adopţie, Lucius Verrus, numindu-l Caesar şi Augustus şi „atunci pentru prima dată Imperiul Roman a început să aibă doi Augusti” (SHA, Vita Marci Aureli, 7). În primii ani de domnie a celor doi Augusti se fac lăsări la vatră din trupele auxiliare, atestate de diplomele militare descoperite, referitoare la armata Daciei Porolissensis (Diplomele D XVIII-XXI în IDR I). În anul 166 se declanşează aşa numitele războaie marcomanice. Barbarii vor iniţia atacuri asupra limes-ului dunărean al Imperiului, fiind afectate treptat toate provinciile limitrofe Dunării. Se consideră că adevărata cauză a războaielor marcomanice a constituit-o începutul migraţiei gotice care a produs mari mişcări de populaţie în toate direcţiile şi o serie de presiuni asupra triburilor barbare aliate romanilor. Noile împrejurări vor determina în Imperiu regrupări de trupe şi alte schimbări. 

Surse:

Preda, Constantin (coord.) - Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României vol.1, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1994 

https://www.researchgate.net/publication/216613432_Din_istoria_militara_a_Daciei_Porolissensis_trupele_auxiliare

https://litere.uvt.ro/litere-old/vechi/documente_pdf/cursuri/bejan/dacia%20felix.pdf

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dacia_Superior

http://www.scivajournal.ro/pdf/sciva%202003-2005/23%20CCPet olescu.pdf

**

 S-a întâmplat în 29 iunie 1521: La această dată, a fost redactat primul text în limba română, cu caractere slavone (primul text care s-a păstrat) - „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung" către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului. 

Scrisoarea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi şi a fost redactată cel mai probabil în 29 sau 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slavon al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate.         

Astfel, la Câmpulung-Muscel, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea. 

Iată ce-i scria Neacșu judelui Braşovului:„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”).

I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

 I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit.Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”)

Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească.Autorul ei este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu jud ele Braşovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti. Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – ştim că era judele primul magistrat, Burgermeister-ul cetăţii Braşovului. 

Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl şi pomenea în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Împăratul despre care Scrisoarea informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul ori Legislatorul, cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii militare şi politice. În vremea Scrisorii… pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet, fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508, instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc. „Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la numai trei luni de la evenimentele la care ne referim.

Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului se observă precizia şi laconismul expresiei. Slavonismul „I pak” ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din afirmaţia că: „că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern „idem”, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul. Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, „dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”.

 Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte șapte limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.”

Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost re-descoperită şi pusă în valoare de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului, după ce fusese, în fapt, descoperită de arhivistul braşovean Friedrich Stenner la 1894. În oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Surse:

Arhivele Naționale ale României - Brașov, Fond Primăria orașului Brașov, Colecția de documente Stenner, Seria 1 - Slavo-română, Nr. 472  – Arhiva Medievală a României.

Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981

http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/scrisoare.htm

https://identitatea.ro/o-epistola-veche-de-cinci-secole-scrisoarea-lui-neacsu-din-campulung-cel-mai-vechi-document-scris-limba-romana-ce-rezistat-pana-azi/

https://foaienationala.ro/scrisoarea-lui-neacu-din-cmpulung-1521-primul-text-limba-romn.html

https://muzeulcampulung.ro/sectia-istorie/scrisoarea-lui-neacsu

http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/default.htm

&&

 S-a întâmplat în 29 iunie 1521: La această dată, a fost redactat primul text în limba română, cu caractere slavone (primul text care s-a păstrat) - „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung" către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului. 

Scrisoarea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi şi a fost redactată cel mai probabil în 29 sau 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slavon al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate.         

Astfel, la Câmpulung-Muscel, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea. 

Iată ce-i scria Neacșu judelui Braşovului:„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”).

I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

 I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit.Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”)

Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească.Autorul ei este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu jud ele Braşovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti. Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – ştim că era judele primul magistrat, Burgermeister-ul cetăţii Braşovului. 

Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl şi pomenea în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Împăratul despre care Scrisoarea informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul ori Legislatorul, cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii militare şi politice. În vremea Scrisorii… pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet, fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508, instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc. „Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la numai trei luni de la evenimentele la care ne referim.

Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului se observă precizia şi laconismul expresiei. Slavonismul „I pak” ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din afirmaţia că: „că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern „idem”, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul. Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, „dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”.

 Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte șapte limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.”

Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost re-descoperită şi pusă în valoare de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului, după ce fusese, în fapt, descoperită de arhivistul braşovean Friedrich Stenner la 1894. În oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Surse:

Arhivele Naționale ale României - Brașov, Fond Primăria orașului Brașov, Colecția de documente Stenner, Seria 1 - Slavo-română, Nr. 472  – Arhiva Medievală a României.

Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981

http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/scrisoare.htm

https://identitatea.ro/o-epistola-veche-de-cinci-secole-scrisoarea-lui-neacsu-din-campulung-cel-mai-vechi-document-scris-limba-romana-ce-rezistat-pana-azi/

https://foaienationala.ro/scrisoarea-lui-neacu-din-cmpulung-1521-primul-text-limba-romn.html

https://muzeulcampulung.ro/sectia-istorie/scrisoarea-lui-neacsu

http://www.cimec.ro/Isto rie/neacsu/rom/default.htm

&&

 S-a întâmplat în 29 iunie1819: La această dată, s-a născut Nicolae Bălcescu, istoric şi scriitor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Muntenia. Nicolae Bălcescu (n. Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852, Palermo, Italia) a fost istoric, scriitor, om politic, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească. Exponent al generaţiei paşoptiste, Bălcescu s-a numărat printre fondatorii societăţii secrete „Frăţia” şi „Societăţii studenţilor români” de la Paris, prin intermediul cărora a promovat ideile liberale moderne de organizare a statului. Opera sa, „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”, publicată postum, este una dintre operele ilustrative pentru ideologia naţională a secolului al XIX-lea prin conturarea mitului unităţii naţionale înfăptuite de voievoul Mihai Viteazul.

Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie înstărită, fiind fiul cel mare al pitarului Barbu Bălcescu şi al Zincăi Petrescu. A mai avut un frate, Barbu Bălcescu. Rămâne orfan de tată de la vârsta de cinci ani. În 1826, mama sa îl dă în grija unui arhimandrit grec, de unde deprinde primele cunoştinţe de limba română şi greacă. Pasionat de istorie încă de mic copil, începând cu 1832 Bălcescu se înscrie la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, perioadă în care leagă o bună prietenie cu Ion Ghica. Printre profesorii săi se numără Florin Aaron şi Ion Heliade Rădulescu. De asemenea, în casa părintească, bănăţeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filosofie.

După absolvirea studiilor liceale cu „distincţiune” (1838), adolescentul Nicolae Bălcescu optează pentru o carieră militară şi se înscrie în categoria cadeţilor din miliţie. Aici a iniţiat un curs pentru gradele militare inferioare, însă activitatea i-a fost interzisă de autorităţi. Atras de ideile politice liberale promovate de colonelul Ion Câmpineanu şi Heliade Rădulescu în cadrul Societăţii Filarmonice (1833 - 1837), Bălcescu participă alături de mentorii săi la o conjuraţie împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, condusă de marele boier Dimitrie Filipescu.Iniţiativa a fost dejucată de autorităţi, iar protagoniştii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. 

Bălcescu a fost depus într-o chilie de la Mănăstirea Mărgineni, suferind o detenţie severă. Aici contractează o boală de plămâni care îi va fi fatală în numai câţiva ani. După instalarea lui Gheorghe Bibescu pe tronul Munteniei, Bălcescu este amnistiat şi eliberat din detenţie pe 21 februarie 1843. În toamna aceluiaşi an, împreună cu Christian Tell şi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu fondează Societatea „Frăţia”, sub lozinca „Dreptate, Frăţie”, cu scopul de a iniţia o mişcare care să reformeze din temelii Principatele Române.Printre membrii mişcării s-au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Ion I. Negulici şi alţii. După acest moment, Bălcescu se dedică studiului istoriei naţionale, debutând în 1844 cu lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum”. Cercetează numeroase lăcaşuri de cult şi hrisoave de pe toate teritoriile locuite de români, iar în 1845 înfiinţează împreună cu August Treboniu Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”, unde publică manuscrise, cronici şi letopiseţe de o mare însemnătate ştiinţifică. 

De asemenea, în lucrările sale, Bălcescu nu ezită să abordeze şi unele teme politice sensibile pentru autorităţi, precum cea a ţăranilor iobagi. Din această cauză, aflându-se în primejdie să fie arestat, Bălcescu se refugiază la Paris.În capitala Franţei, Bălcescu se dedică studiului în biblioteci, lucrând la capodopera sa „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”. În paralel cu acestă activitate, el pledează pentru cauza naţională a românilor. Bălcescu a reuşit să strângă în jurul său pe majoritatea tinerilor români aflaţi la Paris, în aceste momente conturându-se viitoarea generaţie paşoptistă: Ion Ghica, Dumitru Brătianu, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Constantin Daniel Rosenthal, Dimitrie Bolintineanu, şi alţii. În acest context, în anul 1846, în cartierul latin din Paris, se pun bazele „Societăţii studenţilor români”. Preşedinte al organizaţiei este ales Ion Ghica, iar secretar devine C. A. Rosetti.

În februarie 1848, izbucneşte la Paris revolta ce va impulsiona dezlănţuirea avântului revoluţionar în majoritatea statelor europene.Tinerii români aflaţi la Paris se alătură poetului Alphonse Lamartine în mişcarea de răsturnare a regimului condus de regele Ludovic Filip. După calmarea evenimentelor în Franţa, un comitet revoluţionar alcătuit încă din aprilie adoptă planul pentru declanşarea revoltei în Ţara Românească. Locul este ales de Bălcescu la Islaz, o comună de la Dunăre din judeţul Romanaţi. Motivul a fost acela că atât ispravnicul judeţului, Gheorghe Magheru, cât şi comandantul companiei de dorobanţi care avea sub pază portul şi frontiera, căpitanul Nicolae Pleşoianu, era de partea revoluţionarilor.Aşadar, acesta era singurul loc unde autorităţile erau membre ale conjuraţiei.

Preotul satului, Radu Şapcă (popa Şapcă), a fost însărcinat să îi strângă pe săteni şi a organiza o adunare deoarece, spre deosebire de revoluţionari, preotul locului putea comunica cu ţăranii pe înţelesul lor. Pe 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu dă citire unei proclamaţii la Islaz, care va constitui programul mişcării revoluţionare din Ţara Românească. Aceasta prevedea independenţa administrativă şi legislativă a poporului român, egalitatea drepturilor politice, emanciparea clăcaşilor, care se fac proprietari prin despăgubire, adunare generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor, domn responsabil ales pe cinci ani ş.a. Proclamaţia a fost totuşi un program moderat, revoluţionarii încercând să facă un compromis între modelul clasic al unei revoluţii şi cerinţele lor adaptate realităţii sociale din Muntenia, în principal de teama unei intervenţii ruseşti în forţă. Încă din primele rânduri, revoluţionarii au încercat să sublinieze că mişcarea nu este îndreptată împotriva suzeranităţii otomane, ci doreau păstrarea autonomiei. În viziunea lor, Rusia încălcase autonomia prin Regulamentele Organice şi actul adiţional. De asemenea, mişcarea era îndreptată împotriva domnului, simbol al influenţei ruseşti în Principate.

Evenimentele au luat amploare, iar pe 11 iunie, ştiind că nu are sprijinul armatei şi sub presiunea mulţimii care scanda în faţa palatului, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează proclamaţia. A doua zi, consulul ţarist la Bucureşti protestează împotriva noului regim care desfiinţa Regulamentul Organic. În aceste condiţii, Bibescu a luat decizia abdicării şi a fugit la Braşov, iar pe 13 iunie s-a format guvernul revoluţionar provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit. Nicolae Bălcescu se număra printre secretarii guvernului. Primele măsuri au fost adoptarea drapelului naţional tricolor, ca expresie a suveranităţii de stat, având înscris deviza Dreptate-Frăţie!, înfiinţarea Gărzii Naţionale, Comisiei Proprietăţii, care să reglementeze raporturile dintre clăcaşi şi proprietari, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a robiei, libertatea cuvântului şi a tiparului. De asemenea, au fost trimişi agenţi diplomatici pe lângă cancelariile occidentale pentru a obţine sprijin extern.

Sfârşitul mişcării a apărut odată cu neînţelegerile survenite în Comisia Proprietăţii.Toţii revoluţionarii munteni erau boieri, iar unii nu au fost de acord cu împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, mişcarea nu a avut sprijinul maselor, ceea ce a demonstrat că realitatea românească nu s-a potrivit cu doctrina pe care paşoptiştii şi-au însuşit-o în timpul studiilor din Occident. După numeroase tratative cu otomanii, trupele sultanului trec Dunărea la Giurgiu, iar reprezentantul Porţii, Soliman Paşa, este întâmpinat cu fericire şi flori. Explicaţia este că prezenţa turcilor la Bucureşti putea împiedica o intervenţie în forţă a ruşilor. Soliman cere dizolvarea guvernului şi formarea unei locotenenţe domneşti în frunte cu Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae Golescu. Imperiul Ţarist nu a fost de acord cu această soluţie.

Din mai multe surse existente, deşi neconcludente, s-ar spune că ruşii de la Bucureşti ar fi premeditat cumva conflictul de pe Dealul Spirii între trupele otomane şi unităţi române pentru a avea un pretext de a interveni în forţă în Muntenia... Două zile mai târziu, trupele ţariste trec Milcovul, iar până la sfârşitul lunii mişcarea revoluţionară este înfrântă. Majoritatea conducătorilor paşoptişti sunt nevoiţi să se autoexileze, deoarece autorităţile ruso-otomane încep întocmirea de dosare penale finalizate cu condamnări la ani grei de temniţă pentru militanţii revoluţiei.

Nicolae Bălcescu a fugit în Transilvania pentru a urmări de la faţa locului desfăşurarea evenimentelor. Până la sfârşitul anului, Bălcescu mai călătoreşte la Constantinopole, iar în primăvara anului 1849 merge la Debreţin pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar. Într-un moment favorabil revoluţiei maghiare, Nicolae Bălcescu încearcă să negocieze cu Lajos Kossuth un proiect de pacificare la Seghedin (2 iulie), însă acesta nu renunţă la ideea unirii Ardealului cu Ungaria. O dublă intervenţie ruso-austriacă înfrânge definitiv mişcarea maghiară, astfel că Transilvania îşi recăpăta vechea autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic.

După acest moment, Bălcescu se stabileşte la Paris unde îşi continuă activitatea ştiinţifică. Între timp, starea sănătăţii sale se deteriorează continuu şi în primăvara anului 1852 porneşte spre Constantinopole, de unde se îmbarcă spre Galaţi pentru a pătrunde în Ţara Românească, în speranţa că îşi va mai putea revedea pământul natal, însă autorităţile nu îi dau voie să debarce, astfel încât se întoarce la Constantinopole. Aici, medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, deoarece clima era mult mai blândă. În cele din urmă ajunge la Palermo, de unde a trecut la cele veşnice pe 29 noiembrie 1852, la vârsta de 33 de ani.

Opere:

Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum, 1844

Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, 1845

Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, 1846

Drepturile românilor către Înalta Poartă, 1848

Despre împroprietărirea ţăranilor, 1850

Mersul revoluţiei în istoria românilor, 1850

Reforma socială a românilor, 1850

Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, 1851

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, 1878, publicat postum de Alexandru Odobescu

Surse:

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

http://memorialulbalcescu.ro/nicolae-balcescu/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-balcescu-sufletul-revolutiei-de-la-1848

https://biblacad.ro/UPC-Balcescu.html

https://radioromaniacultural.ro/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-nicolae-balcescu-rol-fruntas-in-declansarea-revolutiei-muntene/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/misterul-cadavrului-nicolae-balcescu-osemintele-marelui-revolutionar-fost-aruncate-intr-o-groapa-comuna-1_5672c22 e7d919ed50e52c4bf/index.html

$$

 S-a întâmplat în 29 iunie1900: În această zi, s-a născut Antoine de Saint-Exupéry, romancier, eseist şi reporter francez. Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane) a fost romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii „Le Petit Prince“(„Micul Prinţ“, 1943), una din cele mai răspândite cărţi din lume, tradusă în circa 110 limbi.

Antoine de Saint-Exupéry s-a născut în Lyon. În 1910 intră în colegiul din Mans şi îşi continuă studiile la Fribourg (Elveţia). În 1921 intră în aviaţia franceză şi, în 1926, devine pilot de linie al unei companii particulare. La începutul celui de al doilea război mondial se înrolează în aviaţia militară franceză şi, după armistiţiul din 1940, părăseşte Franţa şi se stabileşte la New York. În toamna anului 1942, odată cu debarcarea trupelor aliate în Africa de nord, Saint-Exupéry părăseşte America şi îşi reia activitatea de pilot de război.După o perioadă de instructaj în Statele Unite ale Americii, participă, începând din 1943, la mai multe misiuni în Africa, Sardinia şi Corsica. În timpul unui zbor de recunoaştere deasupra Mării Mediterane la 31 iulie 1944, avionul său este doborât şi Antoine de Saint-Exupéry este considerat de atunci dispărut.

În 1998 s-au găsit în Marea Mediterană o brățară gravată cu numele său și bucăți din avionul Lightning P38, cu care decolase din Corsica. În octombrie 2003, din largul mării, în dreptul Marsiliei au fost scoase la suprafață fragmente ale avionului, care au putut să fie identificate fără dubiu ca aparținând avionului cu care zburase Saint-Exupéry.

Primele sale romane, „Courrier Sud“ („Curierul de Sud“, 1929) și „Vol de nuit“ („Zbor de noapte“, distins în 1931 cu Premiul Femina), ilustrează experiența sa de aviator și se remarcă prin descrierea unor situații periculoase (risc de prăbușire, singurătatea la mare înălțime etc.). Operele ulterioare, „Terre des Hommes“ („Pământul oamenilor“, premiat în 1939 de Academia Franceză cu Marele Premiu al Romanului) și „Pilote de guerre“ („Pilot de război“, 1942), redau filosofia de viață împregnată de umanism a lui Antoine de Saint-Exupéry. Povestirea modernă „Le Petit Prince“(„Micul prinț“, 1943), având deviza: „Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“, s-a bucurat în epoca de după război de o mare popularitate. Un mic locuitor al unei planete minuscule pornește într-o lungă călătorie prin lume, să caute adevăratul sens al vieții. În cursul peregrinărilor sale, ajunge să-și dea seama că pentru a fi fericit „ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită“ iar ceea ce conferă un sens existenței sunt relațiile dintre oameni, care implică și responsabilitatea fiecăruia pentru soarta celorlalți.

Notițele sale, făcute cu ocazia misiunilor de luptă din timpul războiului, au fost reunite și publicate postum sub titlul „La Citadelle“ („Citadela“, 1948). Alte opere ale lui Antoine de Saint-Exupéry sunt: „Lettre à un otage“ („Scrisori către un ostatec“, 1943), „Un sens à la vie“ („Să dai un sens vieții“, postum 1956). Toți biografii săi arată că aviatorul și scriitorul Saint-Exupéry era pasionat și de știință. Aprofunda teoria cuantică, principiile entropiei. Citea filosofie, cu sentimentul că este învecinată cu știința. În 2008, editura Gallimard a editat Lettre a l'inconnue, publicată în România la editura RAO în anul 2009, în traducerea Ilenei Cantuniari.

Surse:

https://www.linternaute.fr/biographie/litterature/1775114-antoine-de-saint-exupery-biographie-courte-dates-citations/

https://www.britannica.com/biography/Antoine-de-Saint-Exupery

https://www.biography.com/writer/antoine-de-saint-exupery

http://mihaela-miculprint.blogspot.com/2011/02/date-biografice.html

https://www.poezie.ro/index.php/author/0002184/Antoine_de_Sai sa nt-Exupery

&&&

 S-a întâmplat în 29 iunie 2003: În această zi, a plecat în eternitate Katharine Hepburn, actriţă americană. Katharine Hepburn (n. 12 mai 1907, Hartford, Connecticut Connecticut, Statele Unite ale Americii - d. Old Saybrook, Connecticut) a fost o actriță americană de teatru, televiziune, voce și film, laureată a patru premii Oscar, record încă nedepășit. Katharine Hepburn este privită în general ca una dintre marile figuri ale istoriei filmului. Institutul American de Film a clasat-o pe locul I într-un top al celor mai mari actori de film ai secolului al XX-lea.

Katharine Hepburn a jucat în nouă filme alături de actorul american Spencer Tracy, cu care a format un cuplu nemuritor pe ecran, dar cu care nu s-a putut căsători niciodată, Tracy fiind deja căsătorit. În același timp, Tracy era, pe de o parte devotat catolicismului, deci teoretic opus divorțului, dar mai ales dintr-un puternic sentiment de vină referitor la fiul său născut surd. Hepburn a fost una dintre puținele actrițe care a refuzat să dea interviuri sau să apară la diferite petreceri mondene din vremea sa. S-a remarcat prin talentul actoricesc, frumusețe și dicția specială, cu clare influențe de New England.Hepburn rămâne până în prezent singura actriță care a câștigat de-a lungul întregii vieți patru premii Oscar la această categorie, la care se adaugă premiile Globul de Aur, Premiile Emmy sau César. A fost nominalizată de douăsprezece ori la același premiu, cel al Academiei Americane.

Katharine Hepburn a fost o femeie remarcabilă cu multe realizări și contradicții năucitoare – dură și inflexibilă, iubitoare și terorizantă. A fost capul de afiș al timpului său, femeia erei moderne. Nimic n-a ajutat-o să scoată mai bine acest lucru în evidență decât garderoba ei formată din pantaloni bărbătești și taioare. Forța ei a fost ceea ce publicul a văzut. „Mulți oameni își petrec viața încercând să pară vulnerabili”, spunea Stanley Kramer, care a regizat „Ghici cine vine la cină?”. „Kate era vulnerabilă, dar putea să fac față acestui lucru.” Totuși, marea enigmă a vieții ei a stat în faptul că în ciuda imaginii sale emancipate pe care a oferit-o publicului, a fost timp de trei decenii subjugată într-o relație cu Spencer Tracy.

Ambițoasa Kate a ajuns la Hollywood pe data de 4 iulie 1932 cu binecuvântarea credinciosului ei soț, Ogden. După primul ei film, „A Bill of Divorcement”, care avusese premiera în același an, Hollywood Reporter a afirmat: „În noaptea asta a apărut un nou star la orizont, iar numele ei este Katharine Hepburn”. Avea o limbă ascuțită și tăioasă. „Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă îndoiesc de mine”, scria ea. În 1934 câștiga primul ei Oscar pentru „Morning Glory” și dădea box-office-ul peste cap cu „Little Woman”. Putea fi dură sau tandră, sexi sau rigidă ca o fată bătrÂnă, rebelă sau pierdută în gânduri, toate astea laolaltă erau Kate, fata care și-a făcut loc printre vedete precum Cary Grant și Humphrey Bogart, eclipsându-i. „Nu asculta de nimeni ”, se plângea Bogart în timpul filmărilor de la „Regina africană” și „tot repeta cât este ea de superioară”. Kate a avut dreptate în privința asta.Nu iei de 4 ori Oscarul crezându-te inferior.

Mariajul ei cu Luddy a căzut victimă faimei lui Kate. Au divorțat amiabil în 1934, la un an și mai bine după ce ea începuse deja o relație cu agentul său Leland Hayward. „Eram fericiți, fericiți, fericiți”, a mărturisit ea, cu toate astea Kate a refuzat propunerea lui de a o lua de soție. El s-a răzbunat logodindu-se cu actrița Margaret Sullavan în 1936.  Aflând vestea dintr-o telegramă, Kate a izbucnit în lacrimi. Mai târziu, Hepburn s-a îndrăgostit de regizorul John Ford, care i-a spus o dată „ești o fată nemaipomenită, dar dacă ai învăța să-ți ții gura și capul plecat, ai fi o soție destul de bună”. Ford a fost unul dintre puținii oameni care au înțeles-o. Și deși afecțiunea lor a crescut o dată cu filmele pe care le-au făcut împreună, relația lor de iubire s-a încheiat.

Pe celebrul și bogatul aviator Howard Hughes, o figură interesantă a Hollywoodului din acea vreme, căruia îi spunea „Măria Sa, Hughes”, l-a cunoscut în timpul filmărilor la Sylvia Scarlett. Hughes îi făcea la vremea aceea curte cu avionul, iar Kate nu l-a luat în serios, considerându-l un fanfaron. Dar milionarul nu s-a lăsat până n-a convins-o să se mute împreună în luxoasa lui vilă din Los Angeles. A urmărit-o peste tot până când ea a cedat. Dar după 3 ani de relație, ambițiile lor personale au fost mai presus decât dragostea.Pe la sfârșitul anilor 30, Kate a renunțat de tot la gândul de a avea o viață domestică. „Vreau să fiu o vedetă și nu vrea să-l fac pe soțul meu, oricare ar fi acesta, să fie victima acestui vis”, declara ea.

Viața romantică a lui Kate se stabilizează în 1941 atunci când îl cunoaște pe co-starul cu care avea să joace în „Femeia anului” (Woman of the Year).„Mi-e teamă că sunt un pic prea înaltă pentru tine”, i-a spus ea lui Spencer Tracy cu cel mai luminos zâmbet al ei „Nu-ți face griji, drăguță, i-a răspuns producătorul filmului, o să te strunească el.” Și a făcut-o. Tracy, câștigătorul a două Oscaruri, era considerat unul dintre cei mai mari actori al acelor vremuri. Era o persoană foarte dificilă care spunea despre talentul său că „este singurul lucru bun pe care-l deține”. Căsătoria lui cu Louise Tracy, deși era doar de fațadă, era una destul de respectată la Hollywood. În plus, fiind un om profund religios, credea că surzenia fiului său John era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din acest motiv bea foarte mult ca să-și anestezieze vina. „A trăi nu era deloc ușor pentru Spence”, avea să spună Kate. A avut grijă de Spencer atunci când rămânea inconștient după bețiile lui și a stat la picioarele lui atunci când îi spunea tot felul de istorii. El a umilit-o în public, mai ales atunci când se îmbăta. Și totuși ea i-a fost mereu alături, chiar și în spatele camerelor de filmat când le spunea regizorilor: „Nu e minunat?Cum face asta? Este atât de autentic.”

În cei 27 de ani pe care i-au petrecut împreună nu și-au oficializat deloc relația. „El era căsătorit cu dna Tracy, iar eu nu eram interesată să mă mărit”, a mărturisit Kate, „și nu mi s-a părut potrivit să mă afișez cu el prin tot orașul.” La câțiva ani după moartea lui Tracy (pe 10 iunie 1967, în urma unui atac de cord), Kate a scris în memoriile ei că nu-și aduce aminte ca el să-i fi spus vreodată c-o iubește, cu toate astea, anii petrecuți împreună au fost „absolut minunați”. „El era acolo – eu eram a lui.Mi-am dorit să fie fericit, să se simtă în siguranță, confortabil. Îmi plăcea să îl aștept, să-l ascult, să-l hrănesc, să-i vorbesc, să muncesc pentru el.”

În 1990, Kate a călătorit la Washington pentru a primi un premiu pentru întreaga ei activitate. Când Hepburn a luat trofeul într-un ropot de aplauze, ea a șoptit în microfon: „Mulțumesc, Spence”. În ultimii ei ani de viață a mărturisit că nu are nici un regret cu privire la viața ei. „Am trăit într-o libertate perfectă. Am trăit ca un bărbat. Nu aș schimba nimic din ce-am făcut.” Totuși a spus foarte clar și că pentru o viață de om asta a fost destul. Pentru una de femeie încă și mai și. Iar când cineva a întrebat-o dacă și-ar dori să trăiască la nesfârșit, a răspuns: „Nu, mulțumesc. Nu mi-e teamă de moarte. Cred că o să am doar un somn mai lung”. Pe 29 iunie 2003, după ani de forță și vigoare, înconjurată de familie, a adormit pentru totdeauna la ferma ei cea dragă din Fenwick.

Surse:

https://www.biography.com/actor/katharine-hepburn

https://www.cinemagia.ro/actori/katharine-hepburn-6770/

https://www.britannica.com/biography/Katharine-Hepburn

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/katharine-hepburn-feminitatea-in-linii-masculine

http://procinema.protv.ro/stiri/povestea-emotionanta-care-nascut-cei-mai-celebri-amanti-din-istoria-filmului-de-ce-spencer-tracy-nu-si.html

https://okmagazine.ro/azi-ar-fi-fost-ziua-ei-katharine-hepburn/a18267424

http://revistatango.ro/katharine-hepburn-intre-libertatea-spiritului-si-robia-iubirii-954

https://www.mala-hierba.com/katharine-hepburn-actrita-t turor-timpurilor/

$$$

 S-a întâmplat în 29 iunie…

- Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

- Ziua Internaţională a Dunării, sărbătorită pentru prima dată în 2004, la propunerea ţărilor riverane; la 29.VI.1994 a fost semnată, la Sofia, Convenţia de protecţie a Dunării, de către toate ţările din bazinul fluviului

- Ziua Personalului din sistemul administraţiei penitenciare, proclamată conform articolului 77 din Legea 293 din 28 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor (în baza protocolului încheiat, la 20.X.1993, între Ministerul Justiţiei şi Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a decis reluarea activităţii religioase în penitenciarele din ţară, capelele deschise în incinta închisorilor având hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel) 

- 120: O diplomă militară descoperită la Porolissum (azi, satul Moigrad din judeţul Sălaj) menţionează pentru prima dată un guvernator al Daciei Superior, Cn. Minucius Faustinus Sex. Iulius Severus

- 1400: Începutul domniei lui Alexandru cel Bun în Moldova (până 1 ianuarie 1432); Alexandru cel Bun a consolidat statul pe plan extern şi intern, a aplanat conflictul cu Patriarhia din Constantinopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401), a înfiinţat episcopiile din Roman şi Rădăuţi şi a clădit mânăstirile Moldoviţa şi Bistriţa

- 1521: La această dată a fost redactat primul text în limba română, cu caractere slavone, care s-a păstrat - Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului; a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi, şi a fost redactată cel mai probabil în 29 - 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-Muscel).

- 1602: Prin Convenţia de la Cluj, principele Sigismund Bathory cedează Transilvania împăratului Rudolf al II-lea (al Boemiei şi al Ungariei) de la care primeşte alte posesiuni şi un venit de 50.000 florini anual 

- 1694: Corsarul francez Jean Bart este înnobilat  

- 1713: Petru I al Rusiei vizitează Moldova şi face cunoştinţă cu domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir

- 1798: S-a născut poetul italian Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai importanti poeţi ai secolului XIX. Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi, Conte (n. Recanati - d. 14 iunie 1837, Napoli) este considerat, alături de Dante, cel mai mare poet italian, precum şi unul dintre cei mai mari gânditori ai acestei ţări.

- 1798:  S-a născut Willibald Alexis, scriitor german. Georg Wilhelm Heinrich Häring, cunoscut sub pseudonimul Willibald Alexis (n. Breslau - d. 16 decembrie1871, Arnstadt), a fost un prozator german, iniţiatorul romanului istoric de mari proporţii în cadrul literaturii germane.

- 1819 : S-a născut Nicolae Bălcescu, istoric şi scriitor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Muntenia; a editat, împreună cu August Treboniu Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”; a murit la Palermo (Italia), la 29.11.1852

- 1855: A apărut, la Londra, primul număr al publicaţiei The Daily Telegraph; a fost primul ziar din Marea Britanie disponibil pe Internet 

- 1857: S-a născut compozitorul Iacob Mureşianu (m. 1917)

- 1858:S-a născut inginerul american George Washington Goethals, colonel în US Army, constructorul Canalului Panama (m. 21.01.1928)

 1861: A murit poeta engleză Elizabeth (Barrett) Browning (n. 1806)

- 1866: Parlamentul României adoptă prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate a acelor timpuri.

- 1868: S-a născut astronomul american George Ellery Hale; unul dintre fondatorii astronomiei solare moderne; a inventat (1891) spectroheliograful şi a construit (1897) primul telescop-turn din lume; a descoperit existenţa câmpului magnetic al Soarelui (1908) şi a emis o teorie cu privire la originea petelor solare (m. 1938)

- 1873: S-a născut arhitectul Petre Antonescu; a proiectat, printre altele, unul dintre pavilioanele României la Expoziţia Internaţională de la Paris şi Palatul Kretzulescu din Bucureşti (astăzi sediul CEPES - Centrul European pentru Învăţământ Superior al UNESCO); membru al Academiei Române (m. 1965).

- 1882: S-a născut, la Vlaho-Clisura, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei/FYROM, Marcu Beza, scriitor şi diplomat; s-a impus mai ales prin descoperirea unor valori ale civilizaţiei spirituale române medievale în ţările Orientului Apropiat; membru corespondent al Academiei Române din 1923 (m. 1949) 

- 1884: S-a născut compozitorul rus Boris Asafiev (m. 1949)

-1886: S-a născut Robert Schuman, om politic francez. A propus, in 1950, un plan (Planul Schuman), care a condus la crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, una dintre etapele constituirii Pietei Comune. Este considerat drept unul dintre “parintii” Europei unite (m. 4.09.1963).Ca omagiu pentru contribuţia sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la Bucureşti, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău. 

- 1890: A murit chimistul britanic Alexander Parkes; în 1862 a prezentat la Marea Expoziţie Internaţională de la Londra un material durabil denumit "parkesine" (produs din celuloză), de fapt primul material plastic confecţionat de om (n. 1813)

- 1891: S-a născut Petre Andrei, sociolog, filosof şi om politic; membru post-mortem al Academiei Române, din ianuarie 1991 (m. 1940).Petre Andrei s-a născut pe 29 iunie 1891 în oraşul Brăila şi, după finalizarea liceului, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Iaşi, pe care o încheie în 1913 cu „Magna cum laude”. Se specializează la Universitatea din Berlin, unde urmează un curs de logică şi istoria filosofiei, care îl va ajuta să întocmească lucrarea de doctorat.Deşi scutit de serviciul militar, participă ca voluntar la Primul Război Mondial, în care se distinge prin acte de bravură, fiind decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” şi „Crucea de război”.Imediat după război, obţine doctoratul cu teza „Filosofia valorii”. Devine profesor în învăţământul liceal, iar din 1922 este profesor la Catedra de sociologie a Universităţii din Iaşi. Ca profesor, se numără printre cei care se opun introducerii politicii în Universitate, fiind, de altfel, de-a lungul întregii sale vieţi, un adversar extremismului, atât fascist, cât şi bolşevic.Intră în politică în Partidul Naţional-Ţărănesc, alături de numeroase personalităţi ale culturii şi ştiinţei, iar între 1928 şi 1933 este deputat, calitate în care se remarcă prin activitatea parlamentară bogată, talentul oratoric şi iniţiativele legislative. Este numit subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor (1930–1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1932–1933) şi ministru al Educaţiei Naţionale (1938–1940), în această din urmă calitate iniţiind, printre altele, o lege de organizare a învăţământului superior.În 1991 a fost ales post mortem membru al Academiei Române.Decedat la doar 49 de ani, Petre Andrei a reuşit să realizeze 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii şi articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferinţe şi cuvântări, 3 rapoarte la legi şi peste 75 de discursuri şi intervenţii parlamentare. Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului ştiinţelor sociologice din România.

- 1898: S-a născut pianista franceză Yvonne Lefebure (m. 1986)

- 1900: S-a născut (la Charlottenburg, Germania) sculptorul Mac Constantinescu (pe numele său adevărat Mihail Filip); artist cu vocaţie pluridisciplinară, s-a afirmat, concomitent, în grafică, artă decorativă, scenografie şi ilustraţie de carte ("Divina Comedie", tradusă de Alexandru Marcu în 1933); a publicat, mai ales între anii 1930 şi 1940, cronici de artă, articole teoretice şi note de călătorie (m. 1979) 

- 1900: S-a născut Antoine de Saint-Exupéry (Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry), romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist; cunoscut în special datorită povestirii „Le Petit Prince" („Micul Prinţ", 1943), una din cele mai răspândite cărţi din lume, tradusă în circa 110 limbi (romanele „Zbor de noapte”, „Pământ al oamenilor”) (m. 1944).

- 1900: A fost aprobat, de către guvernul suedez, Statutul Fundaţiei Premiului Nobel 

- 1904: A murit George Ionescu-Sion (Gheorghe Ionescu), istoric si publicist roman, vicepresedinte al Ateneului Roman, autor al lucrării „Istoria Bucureştilor” (1899), membru corespondent al Academiei Romane

- 1908: S-a născut John Hench, „tatăl” lui Mickey Mouse.Unul dintre cele mai iubite personaje de desene animate este haiosul Mickey Mouse. Mulţi cred că „tatăl” lui este celebrul Walt Disney, însă acesta a avut doar ideea. Creatorul, cel care l-a realizat de fapt pe şoricelul Mickey, este John Hench, un desenator american care a lucrat pentru compania Disney nu mai puţin de 65 de ani. John Hench s-a născut la data de 29 iunie 1908, în statul american Iowa, şi a murit la 5 februarie 2008. Şi-a început cariera ca scenarist, dar a trecut repede în lumea desenelor animate.A lucrat astfel la realizarea efectelor speciale, dar a fost şi regizor al numeroase pelicule.

- 1914: S-a născut Rafael Kubelik, compozitor şi dirijor elveţian de origine cehă (m. 1996)

- 1915: S-a născut Ruth Warrick, actriţă de film americană (m. 2005) 

- 1921:A avut loc, la Bucureşti, premiera filmului „ Ecaterina Teodoroiu”, prima încercare de evocare a războiului din 1916-1918, cu Marietta Rareş în rolul principal 

- 1929: S-a născut preotul profesor Dumitru Popescu; studii de teologie dogmatică şi simbolică; fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; Sf. Sinod al BOR i-a acordat titlul de decan onorific pentru întreaga sa activitate profesională şi administrativă; membru de onoare al Academiei Române din 2001 (m. 2010)

- 1929: S-a născut Oriana Fallaci, ziaristă şi scriitoare italiană; renumită pentru corespondenţele sale de război (din Vietnam, Orientul Mijlociu sau America de Sud), ca şi pentru interviurile realizate cu o serie de personalităţi ale secolului al XX-lea (m. 2006)

- 1929: S-a născut chitaristul francez de origine egipteană Alexandre Lagoya (m. 1994)

- 1930: S-a nascut dramaturgul polonez Slawomir Mrozek .Slavomir Mrozek (n.1930, Borzecin - Cracovia), scriitor si regizor polonez, considerat un alt Eugen Ionescu, s-a impus ca dramaturg şi autor de proză satirică. Dramaturgia lui de avangardă, in maniera grotesc-absurdă, se joacă pe toate scenele mari ale lumii. Cunoscut in Romania ca autor al pieselor de mare succes: „Tango”, „Emigranţii”, „In largul mării”. La Polirom au aparut „Povestiri.1990-1993” (2001) si „Croitorul şi alte piese” (2002).

- 1940: A murit Paul Klee, artist plastic elveţian. Paul Klee (n. 18 decembrie 1879 în Münchenbuchsee lângă Berna, Elveţia - d. Muralto) a fost un pictor, desenator şi teoretician german al artei de origine elveţiană .A fost membru al grupărilor avangardiste germane, profesor la Bauhaus, a îmbinat tendinţele moderne în artă într–un desen sintetic, cu linii cromatice îndrăzneţe.Subiectele lui Klee acoperă o plajă infinită, mergând de la motive figurative (personaje, peisaje terestre, acvatice şi celeste) la forme geometrice sobre şi polimorfe (săgeţi, cruci, stele, puncte) şi la scrisori (pictograme, hieroglife).Lui Paul Klee ii placeau povestirile scriitorului german Hoffmann (1766 - 1822). Tabloul Poveste a la Hoffman este bazat pe subiectul Ulciorului de aur (1814), relatare care imbina fictiunea cu viata cotidiana din Dresden. Povestirea prezinta intamplarile tanarului Anselmus si eforturile sale de a intra in Atlantis, raiul poeziei. Copacul din care Anselmus a auzit voci adresandu-i-se este aici reprezentat in stanga. Constructia in forma de sticla, din dreapta, este chiar cea in care Anselmus a fost inchis. Referintele povestirii la timp sunt cele doua ceasuri, iar recipientul din centru poate fi simbol pentru ulciorul de aur.Zentrum Paul Klee este un muzeu dedicat artistului Paul Klee (18 dec. 1879 – 29 iun. 1940), cu sediul in Berna, Elvetia si proiectat de arhitectul italian Renzo Piano.Dispune de aproximativ 40 la suta din opera pictoriala a lui Paul Klee. Livia Klee-Meyer, nora lui Paul Klee, a donat o mostenire de aproape 690 de lucrari orasului si cantonului Berna in vara anului 1997. Lucrarile suplimentare si documentele donate si imprumutate de catre familie si Fundatia Paul Klee si alte 200 imprumuturi din colectii particulare au contribuit la crearea unei colectii vaste de lucrari ale artistului.Decizia de a construi muzeul in site-ul Schöngrün la periferia estica a orasului a fost luata in 1998, si renumitul arhitect italian Renzo Piano a fost contactat in acelasi an. Un proiect preliminar a fost elaborat in anul 2000.Clădirea a fost finalizată in 2005.Are forma a trei unduiri amestecate in peisaj.

- 1941: A murit compozitorul şi pianistul polonez Ignacy (Jan) Paderewski (n. 1860)

- 1948: S-a născut dirijorul bulgar Emil Ceakarov (m. 1991)

- 1949: Apartheidul intră în aplicare în Africa de Sud. Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic şi economic rasist impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX.Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheidul desemnează politica de separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Apartheidul a fost frecvent pus în practică în istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african. Istoria apartheidului acoperă perioada cuprinsă între anii 1948, când a fost creat, până în 1990-1994, când s-au organizat primele alegeri libere. Apartheidul este tema centrală în jurul căreia s-a petrecut istoria Africii de Sud în perioada de după Al Doilea Război Mondial. 

-1954: S-a născut dirijorul italian Marcello Viotti (m. 2005)

- 1966: Primele raiduri americane în Vietnam

- 1984: Marea Adunare Naţională a R.S.R. a adoptat „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei"; aplicarea "programului" a afectat serios, în anii imediat următori, starea de sănătate a locuitorilor României

-1987:A murit fizicianul Victor Mercea; cercetări în diverse domenii ale fizicii moleculare, precum şi în mecanica fluidelor; cercetări fundamentale în domeniul separării apei grele; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (n. 1924) Studiile superioare le-a urmat la Facultatea de Electrotehnică din Timişoara. A fost profesor universitar la Cluj-Napoca.A elaborat lucrări în domeniile fizicii moleculare şi mecanicii fluidelor. A avut contribuţii la producerea apei grele, înregistrând mai multe brevete de invenţii.Membru al Societăţii Americane Nucleare.

 - 1990: A apărut ziarul „Economistul", publicaţie editată de Asociaţia Generală a Economiştilor din România (AGER)

- 1990: A murit scriitorul american Irving Wallace (n. 1916)

- 1992: A murit dirijorul italian Mario Rossi (n. 1902) 

- 1995: Navele spaţiale Atlantis (SUA) şi Mir (Rusia) s-au unit, formând astfel cel mai mare satelit artificial care a orbitat vreodată în jurul Pământului 

 1995: A murit actriţa de film americană Lana Turner (n. 1921). 

- 2000: A murit Vittorio Gassman, actor şi regizor italian de film (n. 1922)

- 2000: A murit pictorul Vasile Crişan; a lucrat ilustraţie de carte, panouri decorative, pictură murală (n. 1926)

- 2002: A murit actriţa de film şi cântăreaţa americană Rosemary Clooney (n. 1928) 

- 2003: A murit Katharine Hepburn, actriţă americană. Katharine Hepburn (n. 12 mai 1907, Hartford Connecticut, S.U.A.- d. Old Saybrook Connecticut) a fost o actriţă americană de teatru, televiziune şi film, laureată a patru premii Oscar. Hepburn este privită în general ca una dintre marile figuri ale istoriei filmului. Institutul American de Film a clasat-o pe locul I într-un top al celor mai mari actori de film ai secolului al XX-lea.

- 2004: In Parcul Herăstrău din Capitală a fost dezvelit bustul scriitorului Lev Tolstoi, operă a sculptorului Alexandru Hanc 

- 2009: A murit Magdalena Boiangiu, jurnalistă şi critic teatral;  a lucrat ca redactor la Radiodifuziunea Română (n. 1939)

$$$

 La multi ani,

ISABELLE ADJANI!

Născută pe 27 iunie 1955 la Paris (Gennevilliers), dintr-un tată algerian kabyl și o mamă germană bavareză, a crescut vorbind germană și a început actoria de la 12 ani în teatre de amatori. La 14 ani debuta în film, iar la 17 ani devenea una dintre cele mai tinere membre ale Comédie-Française.

A explodat internațional cu Povestea lui Adèle H. (1975, Truffaut), rol care i-a adus o nominalizare la Oscar la doar 20 de ani – cea mai tânără la acea vreme. Apoi au urmat performanțe legendare în Possession (1981), L’Été meurtrier, Camille Claudel (pe care l-a și produs), La Reine Margot și multe altele. Deține recordul absolut cu cinci premii César pentru cea mai bună actriță, două nominalizări la Oscar, trofeul Cannes și Silver Bear la Berlin.

Dincolo de rolurile tragice, intense și complexe care i-au adus faima, Isabelle este o femeie discretă, pasionată de artă, cu o viață personală marcată de relații cu Bruno Nuytten și Daniel Day-Lewis, și doi copii. A cântat, a rămas fidelă alegerilor ei artistice curajoase și a păstrat o aură de mister și profunzime.

Copilăria marcată de tensiuni familiale și identitate mixtă i-a adus probleme psihosomatice (eczeme, sensibilitate extremă). Rolul din Possession a lăsat-o epuizată psihic – i-a luat ani să se refacă. A fost părăsită de Daniel Day-Lewis în timp ce era însărcinată cu al doilea fiu. A îndurat zvonuri crude (inclusiv că ar avea SIDA și ar fi murit), atacuri la persoană și presiunea faimei. Prin toate acestea, a transformat rănile în forță artistică, cu ajutorul psihanalizei și al unei discreții de fier

O artistă completă, cu un talent incandescent și o forță interioară impresionantă.

La mulți ani, Isabelle! Sănătate, bucurie și continuare cu aceeași lumină. 🌹

CULTURA CURIOZ ITATI GANDURI

$$$

 MEMORIE  CULTURALĂ - FLORIN  CONDURATEANU

Florin Condurățeanu s-a născut la data de 12 martie 1950, Bucurați si a fost unul dintre cei mai populari și carismatici jurnaliști din România, cunoscut publicului larg în special pentru emisiunile de televiziune dedicate sănătății și pentru celebra sa replică de rămas-bun: “Vă pup pe suflet!”. Acesta a încetat din viață la data de 28 iunie 2021, la vârsta de 71 de ani, în urma unui stop cardio-respirator.

A debutat în jurnalismul de text, lucrând mulți ani ca ziarist de top la publicații importante precum Flacăra și Jurnalul Național.

A devenit o figură emblematică pe micile ecrane, realizând și moderând talk-show-uri pe teme medicale la posturi precum OTV, Antena 2, Tele7 abc și Antena 3 CNN. @S-a remarcat prin stilul său cald, empatic și extrem de dinamic de a intervieva medicii și de a explica pe înțelesul tuturor problemele de sănătate.

Pe lângă domeniul medical, a fost un fin cunoscător și cronicar al fenomenului sportiv, fiind un susținător declarat al echipei de fotbal Rapid Bucuresti.

Florin Condurățeanu a fost din altă lume. 

Într-o lume care și-a pierdut ritmul inimii în goana algoritmilor, Florin Condurățeanu rămâne un personaj de carne, sânge și vocație. Un om cu timbru rar, care nu căuta neapărat adevărul absolut, ci căldura între oameni. Venea dintr-o familie de medici și, poate tocmai de aceea, a purtat în el, până în ultima zi, disponibilitatea ca formă de destin. N-aveai timp să-ți rostești necazul până la capăt, că el deja îți punea un diagnostic empatic, apoi suna un doctor, un profesor, un “maestru” din lumea halatelor albe. Pentru el, relația cu oamenii nu era despre obligație, ci despre datoria caldă a apropierii.

Țuțu a trăit în presă așa cum alții trăiesc în mănăstire: cu vocație, cu ritual și cu iubire. A fost un monah al gazetăriei populare, dar în sensul nobil, adânc și aproape medieval al cuvântului. În preajma lui, jurnalismul nu era un instrument de demascare, ci o mână întinsă, un braț pus pe umărul celui care avea nevoie.

Relația lui cu Adrian Păunescu a fost o formă rară de fraternitate culturală. Nu s-a vorbit destul despre cât de adâncă a fost această legătură. Cenaclul Flacăra i-a fost lui Condurățeanu ceea ce o redacție este unui scriitor ratat: o șansă de a trăi printre spirite, de a călători printre versuri și stadioane, printre metafore și peluze. Pentru că iubea fotbalul, dar nu doar scorul sau tabela, ci eroismul din duelurile de pe gazon, suflul colectiv al tribunei.

Florin nu a fost doar un jurnalist, ci și un părinte pentru o generație. Pe lângă ce a scris, a crescut caractere. A știut când să împingă discret un nume în față și când să-l tragă înapoi, cu un gest de ocrotire părintească. A lucrat în jungla lui Voiculescu dar Varanul l-a protejat pentru că Țuțu nu avea nici polemici și nici răutăți iar inima lui o împărțea cu românii. 

Din mâna lui s-au ridicat, printre alții, Marius Tucă și Dan Diaconescu-ultimul avea să transforme talk-showul într-o formă de mitologie de sufragerie. Cu toții i-au fost, într-un fel sau altul, fii ai unei prese care știa să iubească.

Puțină lume știe că Țuțu nu își închidea niciodată telefonul. Poate pentru că a considerat că tăcerea este o trădare a aproapelui. Rămâne în amintirea noastră nu ca un mare analist politic sau ca un critic necruțător – pentru că n-a fost niciodată așa. Rămâne ca omul care știa unde doare și cui să-i spui, omul care știa să pună mâna pe spate în loc să strige de pe margine.

Într-o Românie tot mai grăbită să uite oamenii buni, Florin Condurățeanu a rămas până la final un simptom al omeniei. Și poate chiar asta l-a făcut să plece discret, într-o zi de vară ca asta, fără să ne lase o concluzie. Trupul neînsuflețit a fost depus la Casa Presei Libere, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul Bellu din București.

În memoria sa, stilul și esența textelor sale au rămas imortalizate în volumul biografic “Vă pup pe suflet”.

Dumnezeu să îl odihnească! 🙏

Citate Florin Condurateanu:

“Întotdeauna am simțit că am aplecarea spre scriitură, spre vorbire caldă și apropiată cu oamenii.”

“Măi dragule, mai aveți nevoie de ceva?”

“Vă pup pe suflet!” 

“Fata lui tata are emoţii ca generalul la penalty-uri.”

“Nu plânge, Maică Ro mânie, că mi-am dat viaţa…”

&&&

 Femeia care a salvat echipajul Apollo 13 în timp ce era în travaliu. Povestea extraordinară a lui Judith Love Cohen

Dacă toată lumea ți-ar spune că locul tău nu este acolo unde visezi să ajungi, ai renunța sau ai merge mai departe? Povestea lui Judith Love Cohen demonstrează că uneori o singură decizie poate schimba nu doar propria viață, ci și destinul altor oameni aflați la sute de mii de kilometri depărtare.

În anul 1952, Judith Love Cohen avea doar nouăsprezece ani când un consilier școlar i-a spus că o fată respectabilă ar trebui să urmeze o școală de bune maniere, să învețe cum să organizeze o casă și să își găsească un soț potrivit. În acea perioadă, foarte puțini își imaginau că o femeie ar putea deveni inginer, iar domeniul aerospațial era considerat aproape exclusiv rezervat bărbaților.

Dar Judith nu și-a lăsat viitorul decis de prejudecățile societății.

În loc să accepte ceea ce i se spunea că este „potrivit” pentru o femeie, s-a înscris la facultatea de inginerie, hotărâtă să demonstreze că inteligența, disciplina și pasiunea nu au gen.

Anii de studiu nu au fost deloc ușori. În multe dintre cursuri era singura femeie din sală. De fiecare dată când ridica mâna pentru a răspunde la întrebările profesorilor, colegii izbucneau în râs, convinși că nu avea ce căuta acolo. Judith nu răspundea niciodată cu aceeași monedă. Ridica mâna și mai sus, învăța și mai mult și îi lăsa pe ceilalți să vorbească.

Mai târziu s-a transferat la University of Southern California, unde și-a obținut atât diploma de licență, cât și masteratul în inginerie. Din aproape opt sute de absolvenți ai promoției sale, doar opt erau femei, într-o perioadă în care femeile reprezentau aproximativ 0,05% dintre inginerii din Statele Unite.

Rezultatele ei excepționale au atras atenția companiei aerospațiale TRW, unul dintre principalii colaboratori ai NASA. Acolo i-a fost încredințată una dintre cele mai importante responsabilități ale programului Apollo: dezvoltarea sistemului de ghidare pentru situațiile de urgență ale modulului lunar.

Acest sistem nu era folosit în condiții normale. Era ultima soluție, rezervată exclusiv momentelor în care toate celelalte sisteme cedau. Dacă astronauții ajungeau să îl folosească, însemna că viața lor era în pericol.

Judith înțelegea foarte bine responsabilitatea pe care o purta. O singură eroare de calcul putea însemna pierderea unui echipaj întreg.

În vara anului 1969, când întregul glob urmărea cu emoție misiunile Apollo, Judith era însărcinată în luna a noua cu cel de-al patrulea copil și continua să lucreze zilnic. Colegii îi spuneau că ar trebui să plece acasă și să se odihnească, însă ea refuza. Ultimele calcule ale sistemului nu erau încă finalizate, iar pentru Judith fiecare detaliu conta.

În dimineața în care au început contracțiile, și-a adunat toate documentele, planșele și calculele și a mers la serviciu. Când durerile au devenit imposibil de ignorat, a acceptat să fie dusă la spital, însă și-a luat cu ea toate dosarele.

Personalul medical a rămas uimit văzând-o cum, între contracții, continua să rezolve ecuații și să verifice formule matematice. Când una dintre asistente i-a spus că este în travaliu, Judith a răspuns cu umor că ea este ocupată cu matematica.

Chiar acolo, pe patul de spital, a descoperit ultima problemă din sistemul de ghidare și a găsit soluția. Abia după ce și-a terminat calculele a adus pe lume un băiețel pe nume Thomas Jacob Black.

Ani mai târziu, lumea avea să îl cunoască drept Jack Black, unul dintre cei mai apreciați actori și muzicieni ai generației sale.

A doua zi după naștere, Judith și-a sunat șeful și i-a spus cu o naturalețe impresionantă că rezolvase problema sistemului de ghidare. Abia la sfârșitul conversației a adăugat că, între timp, se născuse și copilul.

Puțini și-ar fi imaginat atunci cât de important avea să fie acel sistem.

În aprilie 1970, misiunea Apollo 13 a fost zguduită de o explozie care a avariat grav nava spațială la peste 300.000 de kilometri de Pământ. Astronauții Jim Lovell, Jack Swigert și Fred Haise s-au trezit într-o situație critică, iar sistemele principale nu mai puteau fi folosite în siguranță.

În acele momente dramatice, echipajul s-a bazat pe sistemul de rezervă la care Judith Love Cohen lucrase cu atâta grijă.

Acesta a funcționat exact așa cum fusese proiectat și a contribuit la efectuarea manevrelor esențiale care au făcut posibilă întoarcerea în siguranță a astronauților pe Pământ. Jim Lovell avea să recunoască ulterior importanța acelui sistem în salvarea echipajului.

După programul Apollo, Judith și-a continuat cariera în industria aerospațială, participând la dezvoltarea unor sisteme pentru sateliți și pentru Telescopul Spațial Hubble. În același timp, a scris cărți pentru copii și a încurajat generații întregi de fete să creadă că își pot urma visurile, indiferent de prejudecățile vremii.

Judith Love Cohen nu a schimbat doar istoria explorării spațiale. A schimbat și modul în care lumea privește femeile în știință, demonstrând că talentul, inteligența și perseverența nu țin cont de gen, ci doar de curajul de a merge înainte atunci când toți ceilalți îți spun că nu poți.

#JudithLoveCohen #NASA #Apollo13 #FemeiÎnȘtiință #Istorie #Inginerie #JackBlack #PoveștiAdevărate #Curaj #ExplorareSpațială #STEM #FemeiC areAuSchimbatLumea

Sursă Asmarandi Alexandra

$$$

 În școlile din Japonia, prânzul nu este privit doar ca o simplă pauză de masă, ci ca o parte importantă din educația copiilor. Elevii primesc, de obicei, aceeași mâncare, pregătită proaspăt și echilibrat, cu ingrediente locale și porții gândite pentru vârsta lor. Masa devine astfel un moment în care copiii învață nu doar să se hrănească, ci și să respecte mâncarea, oamenii și comunitatea.

În multe școli japoneze, prânzul este servit într-un mod foarte organizat. Copiii nu aleargă spre automate și nu aleg produse la întâmplare, ci participă la un ritual simplu și ordonat. Unii elevi ajută la distribuirea porțiilor, poartă halate sau șorțuri, împart farfuriile și se asigură că fiecare coleg primește masa. Așa învață responsabilitatea prin gesturi mici, repetate zi de zi.

Meniurile sunt gândite pentru a fi cât mai echilibrate. O masă poate include orez, supă, pește, legume, fructe, lapte sau alte alimente simple, hrănitoare și potrivite pentru creștere. Ideea nu este ca prânzul să fie spectaculos, ci sănătos, curat și variat. Copiii se obișnuiesc de mici cu gusturi naturale și cu porții corecte, fără excese inutile.

Partea frumoasă este că prânzul îi învață și recunoștința. Înainte sau după masă, elevii pot rosti formule de mulțumire, arătând respect pentru cei care au cultivat, gătit și servit mâncarea. Astfel, o farfurie nu mai este doar ceva consumat rapid, ci rezultatul muncii multor oameni. Copiii înțeleg că hrana merită apreciată, nu risipită.

Acest sistem ajută și la formarea unei relații mai bune cu mâncarea. Când toți copiii mănâncă împreună aceeași masă, diferențele sociale se simt mai puțin, iar prânzul devine un moment de comunitate. Nu contează cine are pachet mai scump sau cine cumpără ceva mai atractiv; toți împart aceeași experiență, în același ritm, la aceeași masă.

De aceea, prânzul școlar din Japonia este mai mult decât o simplă tradiție practică. Este o lecție despre disciplină, sănătate, respect și grijă pentru ceilalți. Într-o masă servită la școală se ascunde o idee profundă: educația nu se face doar prin manuale, ci și prin felul în care copiii învață să mănânce, să mulțumească și să nu uite valoarea lucrurilor simple.

Curiozități  și Mistere

$$$

 La mulți ani, Leo! 

  ~ 24 iunie 1987~

Azi, Lionel Messi cel mai mare fotbalist din istorie, împlinește 39 de ani.

Începuturile

S-a născut într-o familie muncitorească din Rosario, Argentina. La 5 ani juca fotbal antrenat de propriul tată.   Și-a primit numele după Lionel Richie — cântărețul preferat al mamei sale.  

La 10 ani i s-a diagnosticat un deficit de hormon de creștere. Barcelona i-a acoperit tratamentul costisitor ca parte din transferul său în Spania.  

Contractul pe șervețel

Primul contract cu Barcelona a fost semnat pe un șervețel. În 2024, acel șervețel s-a vândut la licitație pentru aproape 1 milion de dolari.  

Cariera în cifre

916 goluri, 8 Baloane de Aur, 414 pase decisive — cel mai mare număr din istoria fotbalului, 46 de trofee câștigate în total.  

La Mondialul 2026, a marcat primul hat-trick al carierei la o Cupă Mondială și a devenit cel mai bun marcator din istoria turneului — 18 goluri, record absolut.  

Curiozități 

● Când arată cu degetul spre cer după un gol, îi aduce omagiu bunicii sale.  

● Postarea cu Cupa Mondială 2022 — cea mai apreciată din istoria Instagram, cu peste 74 de milioane de like-uri, depășind recordul unui... ou.  

● Debutul internațional s-a terminat cu roșu, la un minut după ce a intrat pe teren.  

La 39 de ani, Lionel Messi joacă încă la cel mai înalt nivel, la un Campionat Mondial, bătând recorduri pe care le credea de neatins. O poveste care nu s-a terminat.

RESPECT!

CU LTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Memorie Artistică

AIMÉE IACOBESCU

Aimée Iacobescu (nume complet Gabriela-Aimée Iacobescu) s-a născut pe 23 iunie 1946 în satul Unguriu, județul Buzău (în acte figura 1 iulie), ca fiică a colonelului farmacist și medic militar Constantin Iacobescu și a Stelei (născută Mihai Dumitru), absolventă de desen și scenografie. A venit pe lume împreună cu fratele ei geamăn, Dorel, care a devenit și el actor.

A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din București și, în 1968, secția de Actorie a IATC-ului (astăzi UNATC). Debutul pe scenă l-a făcut încă din liceu, remarcată de regizorul Sică Alexandrescu, care i-a dat un rol la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București, instituție căreia i-a rămas fidelă timp de patru decenii.

Pe marele ecran a debutat în anii '60 și a devenit iconică în rolul Domniței Ralu din seria Haiducii, alături de apariții memorabile în filme precum Zestrea domniței Ralu, Săptămâna nebunilor sau Osânda (rolul Magdei, preferatul ei, sub regia lui Sergiu Nicolaescu). A colaborat cu regizori ca Dinu Cocea și a jucat în peste 15 producții cinematografice și TV. În 2004 a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.

Viața personală a rămas discretă. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. A iubit o singură dată profund, dar relația nu s-a concretizat. A fost o femeie independentă, dedicată carierei, descrisă adesea ca o „divă de porțelan” – elegantă, rezervată, dar cu o forță interioară remarcabilă. Tatăl ei, medic militar, o avertiza încă din tinerețe că „vei muri de foame cu meseria asta de actriță”, un avertisment care s-a dovedit premonitoriu la finalul vieții.

După retragere, Aimée Iacobescu a trăit o perioadă extrem de dificilă. Diagnosticată cu cancer la sân, a dus o luptă lungă și costisitoare cu boala. Pensia și indemnizația de actor nu acopereau tratamentele, așa că a cerut ajutor UNITER-ului încă din 2013 pentru indemnizația de merit. Răspunsul primit – să mai aștepte câțiva ani – a fost perceput ca jignitor, mai ales având recomandări de la personalități de marcă. Singură și umilită, a vorbit deschis despre teama de a „muri de foame cu meseria asta”. A murit pe 27 martie 2018, la 71 de ani, la Spitalul Elias din București, chiar de Ziua Mondială a Teatrului, și a fost înmormântată la Cimitirul Ghencea.

Aimée Iacobescu rămâne o figură emblematică a cinematografiei românești – talentată, frumoasă și dedicată, a cărei ultimă parte a vieții a evidențiat contrastul dur dintre gloria artistică și vulnerabilitatea umană. O poveste fascinantă, dar și tristă, despre o artistă care a dat mult publicului, dar a primit prea puțin înapoi la final.Respect!

CULTURA CURIO ZITATI GANDURI

&&&

 Miliardarul care voia să moară falit a reușit de fapt. A donat 8 miliarde de dolari în secret, în timp ce lumea l-a ignorat.

Chuck Feeney avea 50 de ani când a decis să nu mai dețină nimic.

Era anul 1982. Feeney era deja unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. Fusese co-fondator al Duty Free Shoppers, imperiul magazinelor din aeroporturi care vindeau lux călătorilor. Avea case în New York, Londra, Paris și o flotă de mașini de lux.

Apoi, într-o dimineață, și-a transferat întreaga participație la companie - miliarde de dolari - către fundația sa, Atlantic Philanthropies.

În secret.

Fără comunicat de presă. Fără nume pe clădiri. A inclus chiar și o clauză în contract: dacă cineva dezvăluia că era donatorul, finanțarea se oprea.

Chuck Feeney s-a născut în timpul Marii Depresiuni, într-un cartier muncitoresc din New Jersey. Mama sa era asistentă medicală care își ajuta vecinii fără să ceară nimic. Tatăl său era agent de asigurări. Feeney a învățat devreme valoarea banilor: dădea zăpada și vindea felicitări din ușă în ușă.

După ce a terminat Armata și a terminat facultatea, a avut o viziune: să vândă băuturi alcoolice și țigări duty-free soldaților americani din Europa. De acolo s-a născut Duty Free. Succesul a fost copleșitor. Banii veneau mai repede decât îi putea cheltui.

Toată lumea îi spunea:

„Economisește-i. Devino cel mai bogat dintre toți.”

„Pune-ți numele peste tot.”

„Bucură-te de lux; l-ai meritat.”

Nu a ascultat.

Iată ce știa Feeney, dar alți miliardari nu știau: a da bani când ești mort este lipsit de sens. Trebuie să-i dai cât ești în viață pentru a vedea impactul și a corecta greșelile. El numea asta „A da în viață”.

Timp de 15 ani, a călătorit prin lume la clasa economică, cu un ceas Casio de 15 dolari la încheietura mâinii și documentele într-o pungă de plastic. A finanțat pacea în Irlanda de Nord, a modernizat sistemul de sănătate din Vietnam și a donat aproape un miliard de dolari Universității Cornell.

Dar nimeni nu știa că era el.

Adevărul a ieșit la iveală abia în 1997, în timpul unei vânzări de companii. Lumea a fost șocată. Bill Gates și Warren Buffett l-au numit eroul lor și inspirația pentru Giving Pledge.

Feeney nu s-a oprit până la ultimul bănuț. În 2020, la 89 de ani, și-a închis oficial fundația. Își atinsese obiectivul: donase totul. 8 miliarde de dolari.

Astăzi, Chuck Feeney locuiește cu soția sa într-un apartament modest închiriat în San Francisco. Nu deține mașină. Nu deține o vilă. Este singurul miliardar din istorie care a devenit intenționat „fost miliardar”.

Totul pentru că un om de afaceri din New Jersey a înțeles că nu banii îți dau valoare, ci modul în care îi folosești. A transformat acumularea în generozitate și anonimatul în putere revoluționară.

Ce acumulezi de teamă că nu vei avea niciodată suficient? Ce impact ai putea avea astăzi în loc să aștepți un mâine negarantat?

Feeney a construit un imperiu global doar pentru a-l renunța. Și-a asumat riscuri în afaceri și le-a folosit pentru a vindeca boli și a construi școli. A dovedit că a muri bogat este un eșec, în timp ce a muri falit după ce ai schimbat lumea este succesul suprem.

Nu mai aștepta până când vei avea „destul” ca să începi să fii generos. Începe să gândești ca Chuck Feeney. Găsește-ți cauza. Muncește din greu. Rămâi umil.

Pentru că adevărata bogăție nu este ceea ce păstrezi în bancă, ci ceea ce lași în  inimile altora.

Nu renunța.  

Romondonews24

$$$

 La mulți ani, 

TANIA FILIP! 

-24 iunie 1959-

Azi împlinește 67 de ani una dintre cele mai elegante și complete artiste ale scenei românești.

Începuturile

Înainte de a fi actriță, Tania Filip a studiat pianul la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti" și a frecventat cursurile de balet la Palatul Pionierilor — o formare artistică completă, rară chiar și pentru lumea teatrului.  

A absolvit IATC-ul în 1982, în clasa marilor profesori Amza Pellea și Ion Cojar.  La doar 19 ani debuta pe scena Teatrului Național București — cu rolul Leana din Hagi Tudose — și câștiga imediat Premiul pentru debut.

Cariera

A jucat pe scenele Teatrului de Stat din Oradea, Teatrului Național din Craiova și Teatrului Nottara din București.  

Pe marele ecran, a făcut parte din seria iubită a „Ardelenilor" — Profetul, aurul și ardelenii, Artista, dolarii și ardelenii, Pruncul, petrolul și ardelenii — și a jucat în filme precum Întunecare și Grăbește-te încet.  

🎓 În 1993 a obținut o bursă Fulbright și a studiat la unele dintre cele mai prestigioase instituții de teatru din lume — Lee Strasberg Theatre Institute, Actors Studio și Stella Adler Conservatory, toate în New York.  

📚 A publicat volumul Perenitatea lui Stanislavski (2002), lucrare de referință în pedagogia teatrală românească, iar teza sa de doctorat a fost distinsă cu magna cum laude.  

🏆 Spectacolul de teatru TV Visul unei nopți de iarnă, în care a jucat, a câștigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru TV în 2017.  

🌍 A participat la turnee artistice pe trei continente — SUA, Venezuela, Marea Britanie, Germania, Franța, Irlanda, Canada și Belgia.  

Pianistă, balerină, actriță, doctoriță în arte și profesoară universitară — Tania Filip este dovada că arta adevărată nu se rezumă niciodată la un singur rol.

Respect!

CULTURA  CURIOZITATI GANDURI

$$$

 La multi ani, 

DOREL VISAN!

~Un om care a trăit viața cu toată forța și înțelepciunea ei~

Născut pe 25 iunie 1937 în satul Tăușeni, Cluj, a pornit ca profesor de educație fizică la țară, a jucat teatru de amatori și a ajuns să absolve IATC-ul în 1965. Apoi a devenit stâlpul Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj, unde a interpretat zeci de roluri mari – de la clasici ca Shakespeare și Molière, până la personaje românești memorabile.

Pe ecran l-am văzut în filme ca Iacob, Senatorul melcilor, Prea târziu, Occident sau Despre oameni și melci – cu o prezență solidă, autentică, de om al pământului care știe ce înseamnă destinul, umilința și demnitatea. A fost nominalizat la premiile europene și a primit Ordinul Serviciul Credincios.

Dincolo de scenă, e poet (a publicat volume de versuri), apicultor pasionat, gospodar la țară, bucătar priceput și un adept al echilibrului interior. Vorbește despre bioenergie, masaje terapeutice și puterea naturii ca pe niște lucruri simple, firești – secretele lui pentru a rămâne vital și clar la minte chiar și la 89 de ani. Iubește vinul bun, viața la sat și familia.

Un ardelean adevărat: direct, profund, cu umor și o înțelepciune câștigată din experiență. Un om care nu s-a prefăcut niciodată.

Dorel Vișan a fost căsătorit cu MARIA VIȘAN, iar relația cu soția sa a fost una profundă și discretă. Din păcate, soția sa a decedat, iar actorul a vorbit cu reținere, dar și cu durere sinceră despre acest moment. Pierderea ei a lăsat un gol profund, dar și o amintire de neșters

Are un singur fiu, ADRIAN VIȘAN, care a ales o altă cale – medicina.

La mulți ani, Maestre! Sănătate și bucurie multă în continuare. 

RESPECT!

CULTURA CUR IOZITATI GANDURI

&&&

 Când președintele Statelor Unite o atacă public, ea răspunde cu un gol în finala Cupei Mondiale. Dar lupta abia începe...

Pe un teren de fotbal ud de ploaie, în Le Havre, Franța, o femeie cu părul roz spune o frază care va zgudui America. "Nu am de gând să calc în Casa Albă."

În acel moment, Megan Rapinoe nu știe încă ce furtună va declanșa. Nu știe că președintele Statelor Unite va scrie despre ea pe Twitter de mai multe ori. Nu știe că Fox News va difuza segmente întregi cerând eliminarea ei din echipă. Nu știe că fanii își vor arde tricourile cu numărul 15 în parcări, postând videoclipurile pe internet. Nu știe că va primi amenințări cu moartea.

Dar știe un lucru: nu va tăcea.

Megan s-a născut în 1985, într-un orășel conservator din California. La cinci ani, mingea era deja prelungirea piciorului ei. La șaisprezece ani, într-o comunitate rurală unde diversitatea era un cuvânt străin, ea și-a asumat public orientarea sexuală. A pierdut prieteni. S-a confruntat cu discriminare. A continuat să joace.

Pentru că fotbalul era singurul loc unde lumea avea sens.

A ajuns la Universitatea din Portland, a condus echipa către campionatul NCAA, iar în 2006, la doar 21 de ani, a fost convocată la Echipa Națională a Statelor Unite. Până în 2011, era deja campioană mondială. În 2012, aur olimpic. Rapidă, talentată, decisivă în momentele cheie.

Dar și incomodă. Pentru că Megan Rapinoe nu știe să tacă.

În 2016, a îngenuncheat în timpul imnului național, alăturându-i-se lui Colin Kaepernick într-un gest de protest împotriva injustiției rasiale. Federația a schimbat regulile, făcând obligatorie poziția în picioare. Ea s-a conformat. Dar nu a tăcut.

Pentru că, în timp ce bărbații din echipa națională primeau salarii uriașe pentru performanțe modeste, femeile câștigau totul - Cupe Mondiale, medalii olimpice, audiențe record - și erau plătite mai puțin. Mult mai puțin.

În 2016, cinci jucătoare au depus o plângere pentru discriminare salarială. Federația a răspuns că femeile nu merită salarii egale. Le-au numit lacome.

În 2019, întreaga echipă a dat în judecată federația. Megan a devenit fața acestei lupte.

Apoi a venit Cupa Mondială din Franța. Iunie 2019. Megan a marcat împotriva Spaniei, împotriva Franței, împotriva Angliei. Fiecare sărbătoare era mai măreață, mai sfidătoare - brațele larg deschise, capul pe spate, privirea pierdută în cer. Știa că președintele o urmărea. Și continua să marcheze.

Pe 7 iulie 2019, în finala împotriva Olandei, în minutul șaizeci, mingea a ajuns la punctul cu var. Megan a luat o adâncă respirație. A privit poarta. A simțit greutatea a șase ani de lupte, a amenințărilor, a tricourilor arse, a comentariilor care spuneau că este o rușine pentru țara ei.

A lovit mingea.

Gol.

SUA a câștigat cu 2-0. Megan a primit Gheata de Aur pentru cel mai bun marcator și Balonul de Aur pentru cea mai bună jucătoare a turneului - la 34 de ani, cea mai în vârstă jucătoare care a câștigat vreodată ambele premii.

Parada din New York a adunat un milion de oameni care îi scandau numele. Reporterii au întrebat-o: "Acum veți merge la Casa Albă?" Megan a râs și a spus: "Rămân la ceea ce am spus."

Atacurile au continuat luni de zile. A fost numită neamericană, divizatoare, o distragere a atenției. Sponsorii au părăsit-o. Amenințările au continuat. Dar ceva se întâmpla în același timp: fete tinere îi purtau tricoul, părinții își numeau fiicele Megan, iar vocea ei devenea un ecou în întreaga lume.

Și apoi, în februarie 2022, după șase ani de luptă prin procese și bătălii publice, Federația Americană de Fotbal a cedat. 24 de milioane de dolari în restanțe salariale. Salarii egale. Tratament egal. Bonusuri egale.

Dar aceasta nu este doar o poveste despre fotbal. Este povestea unei femei care a refuzat să tacă. Care a fost numită dușman al națiunii pentru că și-a spus părerea, dar care a continuat să joace, să marcheze și să lupte. Care a demonstrat că poți fi cel mai bun din lume și totuși ți se spune să taci - și că poți alege să nu asculți.

Megan Rapinoe s-a retras în 2023, la 38 de ani, cu două Cupe Mondiale, aur olimpic, Balon de Aur și Medalia Prezidențială pentru Libertate. Tricoul pe care fanii l-au ars în parcări se află acum în Sala Națională a Famei Fotbalului.

Dar ceea ce a lăsat în urmă nu sunt doar trofee. Este o moștenire de curaj.

Pentru că ea a arătat lumii că adevărata măreție nu se măsoară doar în goluri marcate, ci în capacitatea de a inspira schimbare. Că atunci când ți se spune să taci și să joci, poți alege să vorbești și să lupți. Și că uneori, cel mai puternic răspuns la ură nu este furia, ci un gol în finala Cupei Mondiale.

Și totuși, această poveste este departe de a se fi încheiat. Pentru că lupta pentru egalitate continuă, iar exemplul ei trăiește în fiecare fată care își leagă ghetele și visează să devină campioană. În fiecare voce care refuză să fie redusă la tăcere. În fiecare om care înțelege că a fi excelent înseamnă mai mult decât a câștiga - înseamnă a lupt a pentru ceea ce este drept.

Ecouri din trecut