$$$

 În dimineața de 7 februarie 1985, în apartamentul de două camere de la etajul 4 al blocului C3 din cartierul Titan, Maria Ionescu, o femeie de 38 de ani care lucra contabilă la Fabrica de Confecții București, stătea în bucătărie și număra pentru a patra oară feliile de pâine rămase pentru săptămâna asta.

Nouăsprezece felii. Familia are patru membri - ea, soțul Gheorghe, fiul Mihai (14 ani), fiica Elena (9 ani). Până vineri când primește noua cartelă de pâine: 6 zile × 4 persoane × 3 mese = 72 de felii necesare. Are 19.

Matematica era simplă și brutală. Trebuia să împartă 19 felii la 72 de porții. Soluția: felii tăiate subțire, muiate în zeamă ca să pară mai mult, copiii primesc câte două felii pe zi (dimineață și seară), adulții câte una.

"Mami, pot să iau și a doua felie acum?" întrebă Elena venind în bucătărie.

Maria zâmbește. "Nu dragă, una dimineață, una seară. Așa ne ținem sănătoși." Minte. Dar ce altceva poate spune unei fetițe de 9 ani? Că nu are pâine suficientă să o hrănească? Că rația oficială de 300 de grame pe zi per persoană durează doar dacă tăiești felia la 2 milimetri grosime?

La ora 06:00, Maria pleacă la coadă. Nu la fabrică - programul începe la 08:00. La coadă pentru lapte la Alimentara de pe strada Doamna Ghica. Coada se formează de la 04:30. Ea ajunge la poziția 47. Magazinul deschide la 07:00. Are 120 de litri de lapte pentru tot cartierul - aproximativ 2.000 de familii.

Poziția 47 înseamnă șansă 60% să primească laptele. Stă în frig, februarie la minus 8 grade, și așteaptă. Nu vorbește cu nimeni. La cozi nu se vorbește. Fiecare e ocupat cu propriul calcul: "Câți sunt înaintea mea? Câți litri au adus? Reușesc?"

La 07:15, magazinerul anunță: "S-a terminat laptele. Vă rugăm să vă dispersați."

Maria era la poziția 47. Au avut lapte pentru primii 38. Pleacă cu mâinile goale. Mâine va veni la 04:00. Poate reușește.

În drum către fabrică, trece pe la Piața Titan. Poate găsește cartofi. Nu găsește. Găsește varză - 5 lei kilogramul, salariul ei e 1.800 lei pe lună, cheltuie deja 400 lei pe cartelele oficiale de alimente, chiria e 180 lei, curentul 90 lei, încălzirea 120 lei când funcționează. Rămân 1.010 lei pentru tot restul - îmbrăcăminte, medicamente, transport, și mâncare suplimentară când găsești.

Cumpără 3 kg varză. 15 lei. O să facă supă pentru trei zile.

La fabrică, colegele vorbesc în șoaptă. "Azi se aduce carne la Alimentara Nord. La ora 15:00. Câte 500 de grame per persoană cu cartela." Maria verifică cartela - mai are cupoane pentru 2 kg carne luna asta. Sunt pe 7 februarie. Încă 21 de zile până la cartela nouă. Dacă folosește cupoanele azi, rămâne fără carne trei săptămâni.

Dar dacă nu merge azi și nu aduc carne iar timp de o săptămână? Atunci pierde ocazia complet.

Decide: merge la carne astăzi. Folosește jumătate din cupoane. Risc calculat.

La ora 14:30, cere voie să plece mai devreme. "Copilul e bolnav, trebuie să îl duc la doctor." Minte, dar toată lumea minte astfel. Șeful știe. Îi dă drumul.

La Alimentara Nord, coada deja formată. Poziția 83. Sunt 200 de kilograme de carne - pui înghetat din import Ungaria. La 500 de grame per persoană, înseamnă 400 de porții. Poziția 83 e sigură.

Așteaptă două ore și jumătate. La ora 17:15 primește punga - 480 de grame pui înghetat (nu 500, dar nu protestează), 12 lei. Prinde autobuzul 101 înapoi spre Titan. Ajunge acasă la 18:00.

Copiii au venit de la școală. Mihai a făcut focul în sobă - au raționalizare căldură, centralele termice pornite doar 4 ore pe zi, 06:00-08:00 și 18:00-20:00. Între timp, sobă pe lemne dacă ai lemne. Au primit voucher pentru 100 kg lemne pe lună. Au consumat deja 65 kg și e abia 7 februarie.

Elena face temele la lumina lămpii cu gaz. Curentul e raționalizat - opriri programate 16:00-19:00 în zonele rezidențiale. Televiziunea funcționează doar 19:00-22:00, două ore programare, rest ecran negru.

Gheorghe, soțul, vine acasă la 19:30. Lucrează maistru la Uzina Mecanică Titan. "Am reușit ceva." Scoate din geantă un borcan de murături și două ouă. "De la cantină, au rămas de ieri." Nu spune că a plătit administratorului cantinei 20 de lei pentru borcanul care "a rămas". Toată lumea știe cum funcționează. Alimentele oficiale dispar miraculos. Repar pe piața neagră la triplu preț.

Maria face cina: supă de varză cu un cartof, două linguri de fasole (au 2 kg fasole stocată pentru iarnă, trebuie să țină până aprilie), ouăle fierte împărțite la patru (câte jumătate per persoană). Pâinea: câte o felie subțire per persoană.

Mihai se uită la farfurie. Nu spune nimic. Maria vede. "Nu îți e foame?"

"Ba da, dar n-am chef de varză azi." Minte. E flămând. Dar a văzut cât de puțin e. Nu cere mai mult.

După cină, Gheorghe spune: "Nu mai mănânc, chiar mi-a ajuns." Lasă jumătatea de ou neatinsă. "Elena, vrei tu?" Fetița refuză politicos. Știe că tata nu a mâncat suficient. Dar dacă refuză, el nu o va mânca. Așa că zice "mulțumesc tati, dar sunt sătulă." Gheorghe împachetează jumătatea de ou, o pune la frigider pentru mâine.

Maria știe. Și Gheorghe știe că ea știe. Dar nu vorbesc despre asta. Foamea nu se discută în familie. Se duce în tăcere.

Seara, în pat, Gheorghe șoptește: "Mâine dimineață nu mai iau micul dejun. Să aibă copiii mai mult."

Maria: "Cum să mergi la uzină fără să mănânci? Lucrezi fizic 8 ore."

Gheorghe: "Am mâncat destul azi seara. Îmi ajunge." Minte. Nu îi ajunge. Dar ce poate face?

În camera cealaltă, Mihai și Elena dorm în același pat - economie la căldură, un pat e mai cald decât două. Mihai doarme cu burta goală. Nu plânge. Are 14 ani și a învățat deja că plânsul nu aduce mâncare.

Dimineața următoare, 8 februarie, Maria se trezește la 03:45. Azi merge la lapte la 04:00. Poziția 15. Reușește - 2 litri de lapte. Victorie mică. Copiii vor avea lapte trei zile.

Așa funcționează matematica supraviețuirii în România anilor '80:

- Salariu: 1.800 lei

- Cheltuieli fixe obligatorii (chirie, utilități, cartelă alimente): 790 lei

- Rămân: 1.010 lei pentru tot restul

- Dar tot restul înseamnă: îmbrăcăminte (pantofii lui Mihai sunt sparți, noi costă 180 lei), medicamente (Elena are amigdalită, antibiotice 45 lei), transport (abonament autobuz 30 lei), și mâncare suplimentară când găsești

Problema nu e că nu ai bani. E că nu există mâncare să cumperi. Magazinele sunt goale. Rafturile goale. Cartelele îți dau dreptul să cumperi, dar dacă nu aduc marfă, dreptul e hârtie fără valoare.

În martie 1985, la școală, Elena leșină în timpul orei de sport. Profesoara o duce la cabinet. Medicul școlii întreabă: "Ce-ai mâncat azi dimineață?"

Elena: "Pâine cu bulion."

"Și ieri?"

"Supă de varză și fasole."

"Și alaltăieri?"

"Supă de cartofi."

Medicul scrie în caiet: "Malnutriție ușoară. Recomandare: dietă bogată în proteine, fructe, legume."

Elena duce biletul acasă. Maria îl citește și râde amar. "Dietă bogată în proteine? De unde?" Biletul merge la gunoi.

În aprilie 1985, Gheorghe e depistat cu ulcer gastric. Doctorul: "Mâncați regulat, evitați stresul, dietă blândă - lapte, orez, carne fiartă."

Gheorghe: "Doctor, unde găsesc lapte, orez, carne fiartă în magazin?"

Doctorul tace. Știe răspunsul. Prescrie pastile. Gheorghe le cumpără cu 60 lei - banii pe care îi păstra pentru pantofii lui Mihai.

În iunie 1985, Mihai termină clasa a VII-a. Profesor diriginte îi spune Mariei: "Băiatul e foarte inteligent dar nu se concentrează. Adoarme la ore. E obosit constant. Are probleme acasă?"

Maria: "Nu domnule profesor, totul e bine." Minte. Mihai adoarme pentru că are 14 ani, creșterea necesită calorii, primește 1.200 calorii pe zi când ar trebui să primească 2.500. Corpul compensează prin somn.

În octombrie 1985, Maria cântărește 51 kg la 1.65 metri înălțime. În 1980 cântărea 63 kg. A pierdut 12 kg în cinci ani. Nu e dietă. E malnutriție cronică.

Gheorghe: 68 kg la 1.75 metri. În 1980: 79 kg.

Mihai: 45 kg la 1.58 metri, 14 ani. Ar trebui să fie 52-55 kg pentru înălțimea și vârsta. Developare întârziată.

Elena: 24 kg la 1.28 metri, 9 ani. În limite normale dar la limita inferioară.

Statisticile nu mint: Între 1980-1989, înălțimea medie a copiilor români scade cu 2.3 cm față de generația anterioară. Greutatea medie scade cu 3.8 kg. Incidența rahitismului crește cu 340%. Anemia feriprivă crește cu 280%.

Nu e foamete ca în Bengal 1943 sau Ucraina 1932. Nu sunt cadavre pe străzi. Dar e malnutriție cronică sistemică - o întreagă populație subnutrită timp de 9 ani.

În decembrie 1989, când Revoluția izbucnește, familia Ionescu are în casă:

- 7 felii de pâine

- 1.2 kg cartofi

- 800 grame varză

- 300 grame fasole

- 150 grame ulei

- 0 carne

- 0 lapte

- 0 ouă

Pe 25 decembrie 1989, când Ceaușescu e executat, Maria Ionescu vede la televizor dar nu simte bucurie. Simte epuizare. Nouă ani de foame nu dispar într-o zi.

În ianuarie 1990, când magazinele încep să se umple - importuri de ajutor umanitar, liberalizare piață - Maria intră în Alimentara Titan și vede rafturile pline. Pâine nelimitată. Lapte nelimitată. Carne la alegere.

Stă în fața raftului și plânge. Vânzătoarea întreabă: "Vă simțiți bine?"

Maria: "Da. Doar... sunt atâtea."

Cumpără 10 pâini. Nu pentru că are nevoie. Ci pentru că poate. Acasă, le pune în dulap. Gheorghe: "De ce ai cumpărat 10 pâini? Se strică."

Maria: "Știu. Dar vreau să fie acolo. Să văd că sunt."

Timp de trei luni după revoluție, familia Ionescu cumpără mai multă mâncare decât poate consuma. Nu din lăcomie. Din frică. Frică că va dispărea din nou. Frică că rafturile se vor goli. Frică că matematica 19 felii pentru 72 de porții va reveni.

Frică care nu dispare niciodată complet.

Astăzi, în 2024, Maria Ionescu are 77 de ani. Locuiește în același apartament din Titan. Gheorghe a murit în 2018. Mihai e inginer, locuiește în Germania. Elena e profesoară, locuiește în Brașov.

Maria încă nu aruncă pâinea. Pâinea uscată merge la frigăruieri. Pâinea mucegăită - tăiată partea proastă, restul consumată. Când vine Elena în vizită și vede, protestează: "Mamă, de ce mănânci pâine mucegăită? Ai bani, cumpără proaspătă!"

Maria: "Nu e mucegăită toată, doar puțin pe margine. Restul e bună."

Nu e despre bani. E despre memorie.

În februarie 1985, când număra 19 felii pentru 72 de porții, Maria Ionescu a învățat ceva ce nu se uită: foamea nu vine cu zgomot. Vine în tăcere. Vine în calcule. Vine în decizii. Câte felii per copil? Cine mănâncă mai puțin ca să aibă alții mai mult? Cum faci supa să pară mai multă?

Foamea din România anilor '80 nu a fost catastrofă. A fost durată. Nu săptămâni ci ani. Nu moarte ci malnutriție. Nu țipete ci tăcere.

Și tăcerea aia - tăcerea mamelor care tăiau pâinea subțire, a taților care spuneau "nu îmi e foame", a copiilor care nu cereau a doua felie - tăcerea aia rămâne.

Pentru că cei care au trăit anii aceia știu: foamea nu e despre stomac gol. E despre matematică crudă, despre alegeri imposibile, despre demnitatea de a nu țipa când ți-e foame pentru că țipătul nu aduce pâine.

Foamea din România nu a  început cu țipete.

A început cu liniște.

Și în liniște a durat nouă ani.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.