$$$

 DORINȚA

1) Dorința la Platon:

Dorința este un concept explorat și dezbătut de filozofi timp de secole. La nivelul său cel mai elementar, dorința se referă la un sentiment puternic de dorință sau dorință ca ceva să se întâmple. Cu toate acestea, natura și implicațiile dorinței sunt mult mai complexe decât sugerează această definiție simplă.

Dorința este o temă centrală în filosofia lui Platon și joacă un rol crucial în teoria sa despre natura umană și moralitate. În Republica, Platon susține că sufletul uman este împărțit în trei părți: rațiunea, spiritul și dorința. Cea mai înaltă și mai importantă parte a sufletului este rațiunea, care este responsabilă pentru furnizarea de înțelepciune și îndrumare. Spiritul, pe de altă parte, este responsabil pentru emoțiile și pasiunile noastre, în timp ce dorința este cea mai joasă și mai fundamentală parte a sufletului, responsabilă pentru poftele și poftele noastre.

Conform lui Platon, dorința poate fi împărțită în două tipuri: primul tip de dorință este dorința rațională, care este dorința pentru bunuri care sunt bune în sine, cum ar fi înțelepciunea, dreptatea și virtutea. Al doilea tip de dorință este dorința irațională, care este dorința pentru bunuri care nu sunt bune în sine, cum ar fi banii, puterea și plăcerea. Platon susține că dorința irațională este dăunătoare sufletului, deoarece ne îndepărtează de bine și ne îndreaptă spre rău.

Una dintre principalele modalități prin care dorința provoacă rău este prin fenomenul de „thumos”, sau spiritul de spirit. Thumos este o stare de spirit în care ne atașăm de un anumit obiect al dorinței și suntem dispuși să luptăm pentru el, chiar dacă nu este bine pentru noi. Atunci când dorințele noastre devin excesive, ele pot duce la thumos și la o ruptură a armoniei dintre diferitele părți ale sufletului. Acest lucru, la rândul său, duce la o serie de consecințe negative, inclusiv conflict, nedreptate și violență.

Platon susține, de asemenea, că dorința irațională poate cauza rău prin îndepărtarea noastră de adevăr. El consideră că adevărul și binele sunt strâns legate și că urmărirea adevărului necesită cultivarea unei dorințe raționale pentru bine. Dacă dorințele noastre sunt dominate de iraționalitate, nu vom putea vedea adevărul și vom fi induși în eroare de credințe false și concepții greșite.

În ciuda pericolelor pe care le prezintă dorința, Platon nu susține că ar trebui să încercăm să eradicăm complet dorința. În schimb, el susține că ar trebui să încercăm să ne controlăm și să ne reglementăm dorințele astfel încât acestea să nu interfereze cu căutarea binelui. Acest lucru necesită să cultivăm autodisciplina și autocontrolul și să rezistăm tentației de a urmări bunuri care nu sunt cu adevărat bune.

2) Dorința la Aristotel:

Dorința este un concept central în filosofia lui Aristotel. În viziunea sa, dorința este un aspect esențial al naturii umane și este forța motrice din spatele oricărei acțiuni umane. Potrivit lui Aristotel, dorința este sursa oricărei motivații și este ceea ce îi motivează pe oameni să își urmeze obiectivele și aspirațiile. În acest sens, dorința este văzută ca un aspect fundamental al psihologiei umane și un element cheie al ceea ce ne face umani.

Aristotel considera dorințele fie naturale, fie iraționale. Dorințele naturale sunt înnăscute naturii umane și esențiale pentru supraviețuire și prosperitate, cum ar fi foamea, setea și nevoia de adăpost și siguranță. Pe de altă parte, dorințele iraționale nu sunt esențiale pentru supraviețuire și nu au o bază rațională, cum ar fi lăcomia, pofta și dorința de putere și faimă.

Aristotel credea că dorințele naturale ar trebui urmărite, iar cele iraționale ar trebui evitate. Dorințele naturale sunt necesare pentru supraviețuire și bunăstare, în timp ce dorințele iraționale pot duce la comportamente dăunătoare sau lipsite de etică. El credea că utilizarea gândirii raționale și a autoreflecției îi poate ajuta pe indivizi să diferențieze între dorințele naturale și cele iraționale și să își alinieze dorințele cu ceea ce este virtuos și bun.

Aristotel credea, de asemenea, că dorința nu este doar o stare psihologică, ci și o stare etică. Aceasta înseamnă că dorințele noastre au implicații etice și că acțiunile noastre sunt modelate de lucrurile pe care ni le dorim. De exemplu, dacă dorim să fim virtuoși, vom acționa în mod virtuos, iar dacă dorim să fim egoiști, vom acționa în mod egoist. Aristotel credea că acțiunile noastre sunt o reflectare a dorințelor noastre și că, controlându-ne dorințele, ne putem controla acțiunile.

Un alt aspect important al viziunii lui Aristotel asupra dorinței este că aceasta este orientată spre un scop. Cu alte cuvinte, dorințele noastre nu sunt doar sentimente de a dori sau de a dori ceva, ci sunt, de asemenea, orientate către un scop sau un obiectiv specific. Aristotel credea că dorințele noastre nu sunt doar întâmplătoare sau arbitrare, ci sunt întemeiate pe o înțelegere mai profundă a ceea ce este cu adevărat bun și valoros. Aceasta înseamnă că dorințele noastre nu sunt doar expresii ale preferințelor noastre personale, ci sunt și expresii ale valorilor și credințelor noastre.

3) Dorința în Sfântul Augustin:

Sfântul Augustin, influentul filosof și episcop creștin timpuriu, avea o înțelegere complexă a dorinței și a rolului acesteia în viața umană. Pentru Augustin, dorința este un aspect central al experienței umane, deoarece îi determină pe indivizi să urmărească ceea ce cred că le va aduce fericire și împlinire. Cu toate acestea, el a recunoscut și că dorința poate fi o sursă de conflict și suferință, mai ales atunci când dorințele sunt direcționate greșit sau nestăpânite.

În viziunea lui Augustin, toate dorințele umane pot fi atribuite dorinței de Dumnezeu, care este sursa supremă a fericirii și împlinirii. El credea că toate ființele umane sunt create cu o înclinație naturală către Dumnezeu și că această dorință înnăscută de Dumnezeu este cea care dă sens și scop vieții. Cu toate acestea, această dorință de Dumnezeu poate fi distorsionată sau coruptă de păcat, care îi face pe indivizi să urmărească bunuri false sau lumești în loc de Dumnezeu.

Augustin credea că cheia pentru a depăși această corupție a dorinței este să ne întoarcem către Dumnezeu și să căutăm îndrumarea și harul Său. El susținea că, experimentând dragostea și harul lui Dumnezeu, indivizii pot dezvolta o dragoste mai mare pentru Dumnezeu și o apreciere mai profundă pentru adevăratul bine al vieții. Prin acest proces de creștere spirituală, indivizii pot ajunge să înțeleagă diferența dintre dorințele adevărate și cele false și pot începe să-și ordoneze dorințele într-un mod care duce la adevărata fericire și împlinire.

4) Dorința în Ghazali:

Imamul Ghazali, un proeminent filosof și teolog musulman din secolul al XI-lea, a avut o perspectivă unică asupra conceptului de dorință. El credea că toate dorințele umane, fie ele fizice sau spirituale, provin din dorința înnăscută a sufletului pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sufletul este în mod inerent însetat de conexiune și împlinire divină.

Conform lui Ghazali, sufletul poate fi îndrumat greșit în căutarea împlinirii și poate începe să o caute prin dorințe lumești, cum ar fi bogăția, puterea și plăcerile senzuale. Aceste dorințe pot fi dăunătoare sufletului și îl pot distrage de la adevăratul său scop. Ghazali credea că singura modalitate de a atinge adevărata satisfacție și împlinire este prin redirecționarea dorințelor către Dumnezeu.

Ghazali a subliniat importanța autodisciplinei și a autocontrolului în îndrumarea dorințelor către scopul lor corect. El credea că prin purificarea dorințelor și practicarea exercițiilor spirituale, cum ar fi rugăciunea și contemplarea, sufletul poate ajunge să experimenteze scopul suprem al dorinței sale: unirea cu Dumnezeu.

Spre deosebire de alte tradiții filosofice, Ghazali considera dorința nu ca pe o forță negativă, ci ca pe un aspect necesar al experienței umane. El credea că este posibil să canalizezi dorințele într-un mod care duce la creștere spirituală și că dorințele pot fi valorificate ca un instrument pentru atingerea apropierii de Dumnezeu.

5) Dorința în Sfântul Toma de Aquino:

Sfântul Toma de Aquino, un teolog și filosof catolic din secolul al XIII-lea, credea că dorința, sau înclinația de a căuta ceva, este un aspect fundamental al naturii umane. Potrivit lui Aquino, dorința este înrădăcinată în tendințele naturale înnăscute ale sufletului și este îndreptată spre obținerea unui bine, fie real, fie imaginar.

Aquinas a distins între trei tipuri de dorință: dorința senzuală a corpului, dorința concupiscibilă a apetitului sensibil și dorința rațională a voinței. Dorința senzuală este legată de aspectele materiale și fizice ale vieții, cum ar fi mâncarea, băutura și sexul. Dorința concupiscibilă este legată de emoții și se referă la iubire, ură și bucurie. Dorința rațională este cea mai înaltă și mai perfectă formă de dorință și este rezultatul capacității minții de a înțelege adevărul despre un bine.

Pentru Aquinas, scopul și scopul suprem al dorinței umane este atingerea fericirii, pe care a definit-o ca fiind binele suprem pe care îl caută toți oamenii. El credea că această fericire se găsește în contemplarea lui Dumnezeu și în atingerea uniunii cu El. Pentru a atinge acest scop, este necesar să trăim o viață de virtute, care include cultivarea virtuților morale și evitarea păcatului.

Aquinas credea, de asemenea, că pot exista dorințe dezordonate, care apar dintr-o înțelegere distorsionată a binelui și o lipsă de control asupra pasiunilor. Astfel de dorințe dezordonate duc la acțiuni rele și pot îndepărta pe cineva de calea spre fericire. Pentru a combate aceste dorințe dezordonate, este necesar să cultivăm virtuțile teologice ale credinței, speranței și carității și să trăim o viață de contemplare și rugăciune.

6) Dorința la Descartes:

René Descartes, părintele filosofiei moderne, a avut o perspectivă unică asupra dorinței în sistemul său filosofic. Descartes credea că dorința este un aspect esențial al naturii umane și că joacă un rol crucial în ghidarea comportamentului uman.

Conform lui Descartes, dorința este sursa motivației pentru orice acțiune umană. El credea că dorințele sunt responsabile pentru determinarea indivizilor să urmărească anumite scopuri și obiective și că acestea reprezintă fundamentul capacității noastre de a lua decizii și de a acționa în lume. Descartes susținea că dorințele noastre sunt înrădăcinate în natura noastră înnăscută și că reflectă tendințele și înclinațiile noastre înnăscute.

Descartes credea că dorințele noastre nu sunt întotdeauna în conformitate cu rațiunea și că uneori ne pot duce pe cale greșită. El susținea că cel mai important aspect al vieții umane este cultivarea capacității de a distinge între dorințele bune și cele rele. Descartes credea că acest lucru se poate realiza prin utilizarea rațiunii, care i-ar ajuta pe indivizi să identifice și să elimine dorințele dăunătoare sau care nu sunt în conformitate cu adevăratele lor interese.

Pe lângă rolul pe care dorința îl joacă în ghidarea acțiunii umane, Descartes credea, de asemenea, că dorința este un aspect esențial al experienței noastre psihologice interioare. El susținea că dorințele noastre sunt adânc înrădăcinate în emoțiile noastre și că acestea ne pot modela gândurile și percepțiile în moduri profunde. El credea că este posibil să cultivăm dorințe care sunt în concordanță cu rațiunea și că acest lucru i-ar ajuta pe indivizi să trăiască o viață mai virtuoasă și mai împlinită.

7) Dorința la Kant:

Immanuel Kant, filosoful german, avea o înțelegere complexă a dorinței și a locului acesteia în viața etică și morală a indivizilor. Potrivit lui Kant, dorința era văzută ca un aspect important al vieții umane, care poate fie să ajute, fie să împiedice progresul moral al unei persoane.

Kant credea că există două tipuri de dorințe: dorința patologică și dorința practică. Dorințele patologice sunt cele bazate exclusiv pe plăcerea sau bucuria personală, cum ar fi dorința de bunuri materiale, lux sau satisfacție sexuală. Aceste dorințe sunt considerate iraționale și nu pot fi niciodată satisfăcute, ducând la un ciclu constant de dorințe și nemulțumiri. Pe de altă parte, dorințele practice sunt cele bazate pe rațiune și sunt necesare pentru supraviețuirea și prosperitatea umană. Aceste dorințe includ lucruri precum dorința de hrană, îmbrăcăminte și adăpost.

Pentru Kant, comportamentul moral este determinat de rațiunea practică și de capacitatea de a acționa în conformitate cu legile morale universale. Ideea de lege morală se bazează pe noțiunea de datorie, care este cerința de a acționa în conformitate cu principiile morale, indiferent de dorințele sau înclinațiile personale. În acest sens, Kant considera că dorința ar trebui să fie subordonată rațiunii și că indivizii ar trebui să se străduiască să acționeze în conformitate cu legile morale, chiar dacă dorințele lor intră în conflict cu aceste legi.

Mai mult, Kant credea că dezvoltarea și progresul moral se realizează printr-un proces de autoreflecție și autoreglare. Indivizii trebuie să își evalueze continuu dorințele și acțiunile pentru a determina dacă acestea sunt în conformitate cu principiile morale universale. În acest sens, capacitatea de a controla și regla propriile dorințe este crucială pentru progresul moral și dezvoltarea unui caracter virtuos.

8) Dorința la Kierkegaar:

Dorința este un concept complex și multifațetat, care a fost explorat și analizat de mulți filosofi, inclusiv de Søren Kierkegaard. Kierkegaard a fost un filosof danez care a trăit în secolul al XIX-lea și este considerat una dintre figurile fondatoare ale existențialismului. În operele sale, Kierkegaard reflectă asupra naturii dorinței umane și a modului în care aceasta ne modelează experiența asupra lumii.

Kierkegaard credea că dorința este în centrul existenței noastre și că ne împinge să căutăm sens și împlinire. El susținea că dorințele noastre sunt sursa pasiunii și energiei noastre și că ne dau un sentiment de scop și direcție în viață. Cu toate acestea, Kierkegaard a recunoscut, de asemenea, că dorințele noastre ne pot duce pe calea cea dreaptă și că uneori ne pot determina să urmărim scopuri și obiecte care nu sunt cu adevărat împlinitoare.

Părerile lui Kierkegaard despre dorință sunt înrădăcinate în înțelegerea sa asupra psihologiei umane și a naturii conștiinței umane. El credea că dorințele noastre sunt adesea influențate de forțe inconștiente și că acestea nu sunt întotdeauna raționale sau bine înțelese. Acest lucru ne poate duce la sentimente de îndoială, confuzie și frustrare, care ne pot împiedica să găsim adevărata împlinire și fericire.

Kierkegaard a susținut că cheia depășirii acestor provocări este să devenim conștienți de dorințele noastre și să înțelegem motivațiile lor subiacente. El credea că, procedând astfel, putem dobândi o înțelegere mai profundă a noastră înșine și a locului nostru în lume și că putem găsi o cale către adevărata împlinire. El i-a încurajat pe indivizi să își îmbrățișeze dorințele, să își pună la îndoială motivațiile și să caute o înțelegere mai profundă a lumii și a locului lor în cadrul ei.

9) Dorința la Heidegger:

Martin Heidegger a fost un filosof german care a trăit între 1889 și 1976. Este cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale despre ontologie, sau studiul ființei, și pentru contribuția sa la existențialism. În filosofia sa, Heidegger are o perspectivă unică asupra dorinței, care poate fi înțeleasă prin conceptele sale de autenticitate și inautenticitate.

Pentru Heidegger, dorința nu este un concept singular, ci mai degrabă o experiență complexă și dinamică. Dorința este o manifestare a faptului că suntem în lume și apare din întâlnirea dintre sinele nostru individual și lumea din jurul nostru. Această întâlnire poate fi fie autentică, fie neautentică.

Pentru Heidegger, autenticitatea se referă la starea de a fi fidel sinelui și propriei înțelegeri a lumii. Dorința autentică izvorăște din experiența noastră individuală a lumii și este înrădăcinată în a fi-în-lume unic. Este o expresie a individualității noastre și a conexiunii noastre cu lumea din jurul nostru.

În schimb, dorința inautentică provine din alienarea noastră de lume și de noi înșine. Dorința inautentică este caracterizată de o lipsă de înțelegere a lumii și de o deconectare de la propria individualitate. Este determinată de o căutare a siguranței, confortului și plăcerii, mai degrabă decât de o conexiune autentică cu lumea și cu noi înșine.

Pentru Heidegger, dorința inautentică este o manifestare a decăderii umanității, pe care o descrie ca o condiție de a fi prins în cotidian și pierdut în căutarea plăcerii, confortului și siguranței. Această stare de decădere ne conduce la o obsesie pentru obiectele externe, pe care le urmărim în încercarea de a ne satisface dorințele.

Heidegger susține că, pentru a depăși dorința neautentică și a atinge autenticitatea, trebuie să cultivăm o înțelegere a propriei noastre individualități și a locului nostru în lume. Acest lucru ne cere să reflectăm asupra propriilor experiențe și să ne angajăm într-un proces de autodescoperire. Prin acest proces, putem ajunge la o înțelegere mai profundă a lumii și a noastră înșine și putem cultiva o relație mai autentică cu lumea și cu noi înșine.

10) Dorința la Sartre:

Jean-Paul Sartre, un filosof și scriitor francez din secolul al XX-lea, a avut o înțelegere unică a dorinței. Sartre credea că dorința este un aspect fundamental al existenței umane, care ne modelează identitatea și ne motivează acțiunile. În viziunea sa, dorința nu este doar o motivație sau un sentiment, ci o manifestare a libertății noastre și a căutării noastre de sens.

Pentru Sartre, ființele umane sunt fundamental libere, iar dorința este o modalitate de a exprima această libertate. Dorim pentru că nu suntem compleți și căutăm o modalitate de a ne împlini. Dorințele noastre sunt modelate de experiențele noastre trecute, de credințele și valorile noastre și de contextul nostru social și cultural, dar sunt modelate și de libertatea noastră de a alege și de a ne crea pe noi înșine.

Sartre credea, de asemenea, că dorința este o formă de transcendență, adică depășește circumstanțele noastre imediate și ne conectează la ceva mai mare decât noi înșine. Dorința este o modalitate de a ajunge la lume, de a crea noi posibilități și noi moduri de a fi. Cu toate acestea, această transcendență poate duce și la dezamăgire, frustrare și chiar disperare, atunci când dorințele noastre nu sunt îndeplinite.

Pentru Sartre, dorința nu se referă doar la ceea ce ne dorim, ci și la ceea ce nu ne dorim. El credea că dorințele noastre sunt înrădăcinate în lipsurile noastre și că încercăm în mod constant să umplem această lipsă. Acest lucru duce la un ciclu constant de dorință, frustrare și iar dorință.

Sartre credea, de asemenea, că dorința nu este niciodată statică, ci mereu în flux. Dorințele noastre se schimbă în timp, reflectând creșterea și dezvoltarea noastră ca indivizi și circumstanțele în schimbare. Mai mult, dorința nu este ceva ce poate fi pe deplin satisfăcut, ci indică întotdeauna ceva dincolo de ea însăși.