&&&

 Imaginează-ți că privești Coloana Infinitului într-o dimineață liniștită. O structură care pare să urce dincolo de cer, dincolo de timp, dincolo de om. Acum imaginează-ți că una dintre persoanele fără de care această capodoperă nu ar fi existat aproape deloc… a murit aproape uitată de toți.

Poate că una dintre cele mai ciudate și dureroase realități ale istoriei este faptul că lumea își amintește adesea geniul vizibil… dar uită oamenii care au ținut acel geniu în viață atunci când totul părea imposibil.

Astăzi, milioane de oameni asociază Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu exclusiv cu Constantin Brâncuși. Și pe bună dreptate: artistic, opera lui a schimbat definitiv sculptura modernă mondială. Dar foarte puțini cunosc numele Aretiei Tătărescu — femeia care a făcut posibilă logistic, administrativ și uman realizarea întregului proiect.

Și poate că aici începe partea profund psihologică a poveștii. Pentru că omul vede de obicei rezultatul final:

- monumentul,

- gloria,

- opera,

- fotografia,

- numele celebru.

Dar rareori vede:

- nopțile nedormite,

- negocierile,

- presiunea,

- oamenii care rezolvă imposibilul din umbră,

- sacrificiile tăcute care țin în viață un vis.

În 1936, România încă purta trauma Primului Război Mondial. Aretia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, a simțit că memoria soldaților morți nu poate fi redusă la un simplu monument banal. Și aici apare ceva foarte rar pentru acea perioadă: o femeie care gândește strategic, cultural și aproape vizionar pentru România interbelică.

Ea îl contactează direct pe Brâncuși, deja celebru internațional, perfecționist și extrem de dificil în relația cu autoritățile. Îl convinge să revină în țară. Merge personal cu el pe teren. Discută amplasamentele. Acceptă ideea aproape nebunească a unei axe simbolice care urma să traverseze întregul oraș Târgu-Jiu:

- Masa Tăcerii,

- Poarta Sărutului,

- Coloana Infinitului.

Tehnic vorbind, proiectul devenea enorm pentru România anilor ’30:

- exproprieri,

- mutarea unor construcții,

- aprobări administrative,

- obținerea materialelor,

- transport feroviar,

- coordonarea muncitorilor,

- finanțare continuă,

- conflicte birocratice și politice.

Și poate că oamenii nu realizează suficient un lucru:

geniul artistic fără infrastructură, organizare și susținere umană poate rămâne uneori doar o idee.

Aretia transforma Liga Femeilor Gorjene într-un mecanism real de finanțare și organizare. Strângea donații. Negocia cu autoritățile. Găsea soluții când bugetele explodau. Calma conflictele dintre administrație și artist. Semna documente, aproba cheltuieli și muta efectiv lucrurile din loc pentru ca viziunea lui Brâncuși să existe fizic.

Psihologic, există oameni care au nevoie de lumină pentru a funcționa. Și există oameni care acceptă să construiască în umbră ceva ce poate nici nu va purta vreodată numele lor. Poate că aici se află una dintre cele mai profunde forme de maturitate umană și spirituală:

să contribui la ceva mai mare decât tine fără garanția recunoașterii.

Și poate că tocmai asta face povestea Aretiei atât de tulburătoare. Pentru că după venirea regimului comunist, tot ceea ce reprezentase lumea interbelică începea să fie șters. Soțul ei ajunge la Sighet. Ea este marginalizată. Numele îi dispare aproape complet din discursul public. În timp ce Brâncuși devenea recuperat cultural și transformat în simbol național, femeia care ținuse efectiv proiectul în viață ajungea aproape invizibilă.

Iar aici apare poate una dintre cele mai grele întrebări psihologice:

câți oameni au construit lucruri uriașe în istorie fără să mai fie vreodată pomeniți?

Poate că fiecare familie are un astfel de om.

Poate că fiecare generație are oameni care țin totul în echilibru fără să fie văzuți:

- mame,

- tați,

- profesori,

- oameni care sacrifică liniștit ani întregi pentru ceilalți.

Și poate că exact acești oameni țin lumea funcțională mai mult decât realizează societatea.

Aretia Tătărescu a murit în 1968 aproape uitată. Dar poate că partea spirituală a unei opere nu stă doar în artistul care o semnează… ci și în oamenii care au pus suflet, energie și ani din viață pentru ca acea operă să poată exista în lumea reală.

Iar poate că adevărata formă de recunoștință nu este doar să admirăm monumentele… ci să învățăm să vedem și oamenii  invizibili care au făcut posibilă existența lor.

Catargiu Marian