MENTALITATEA DE TURMĂ
Mentalitatea de turmă sau spiritul gregar este un fenomen care influenţează major comportamentul uman, cu efecte uneori inimaginabile şi care se referă la tendinţa de abandonare a dorinţelor şi a intereselor personale, de ştergere a personalităţii individuale, în favoarea grupului, a colectivităţii. Inclusiv liderul unei colectivităţi este parte integrantă a acesteia şi acţionează în aceeaşi direcţie.
În cele mai multe cazuri, mentalitatea de turmă se instalează involuntar, omul având înclinarea/ predispoziţia de a urma mulţimile, de a se supune voinţei generale, fără să se oprească, fără să se gândească şi fără a-şi da seama ce face. Este vorba de instinctul caracteristic regnului animal de a se mişca şi de a acţiona în grup, pentru că astfel se creează impresia de securitate, de partajare a responsabilităţilor, de mai multe şanse pentru supravieţuire sau pentru reuşită,
Mentalitatea de turmă şi psihologia mulţimilor
“Comportamentul de turmă” este un termen care s-a aplicat iniţial şi a fost studiat în lumea animală. Cercetările moderne din domeniul psihologiei sociale, al economiei, sociologiei etc. au preluat conceptul şi l-au utilizat pentru a explica diverse manifestări umane.
În 1895, Gustave le Bon, medic, antropolog, psiholog şi sociolog francez, într-o carte celebră – “Psihologia mulţimilor” – observa că oamenii, atunci când se reunesc, când au conştiinţa clară a faptului că aparţin unui grup, nu mai gândesc şi nu mai reacţionează ca atunci când sunt singuri. Individualitatea (conştientă) dispare, ideile, sentimentele, acţiunile membrilor unei comunităţi încep să se îndrepte spre aceeaşi direcţie.
Mulţimea/ grupul/ colectivitatea este o entitate provizorie, formată din elemente eterogene, care, pentru un timp, s-au reunit, aşa cum celulele care formează un corp viu formează, prin reunirea lor, o fiinţă distinctă, cu caracteristici diferite de cele ale fiecărei celule luate separat.
Din momentul în care individul are sentimentul apartenenţei la un grup, spune Gustave le Bon, el dobândeşte câteva trăsături, pe care altfel nu le-ar manifesta: iresponsabilitatea, dată de sentimentul unei puteri de neînvins, diminuarea sau chiar dispariţia inhibiţiilor (se simte în stare de acţiuni pe care singur nu le-ar face niciodată), amplificarea “pasiunilor” comune cu ale grupului, sugestibilitatea şi diminuarea conştiinţei individuale (nu mai are opinii proprii).
Diminuarea personalităţii conştiente, căreia i se substituie, treptat, cea inconştientă, orientarea în aceeaşi direcţie, prin sugestie, a sentimentelor şi convingerilor, tendinţa de a transforma imediat ideile în acţiune sunt principalele caracteristici ale mentalităţii de turmă. Individul nu mai este el însuşi, devine un automat pe care voinţa personală nu-l mai ghidează. Fie că este vorba de atingrea unui ţel considerat esenţial şi măreţ sau de incendierea unei clădiri, de un jaf etc., membrii unei mulţimi va asuma respectivele scopuri cu aceeaşi uşurinţă.
De ce majoritatea oamenilor manifestă mentalitatea de turmă?Multimile si spiritul gregar
Psihologii spun că individul, în mulţime, redevine “primitiv”. Pasiunile care se transmit de la o persoană la alta nu cunosc nici echilibrul, nici calea potrivită. O mulţime care detestă pe cineva este gata să-l sfâşie în bucăţi, în împrejurări în care un individ (singur) nu ar face aşa ceva niciodată.
Pe de altă parte, pasiunile simpliste sau extremiste ale “turmei”, incapacitatea de a gândi raţional, o fac periculoasă şi profitabilă pentru cei care ştiu să se folosească de asemenea împrejurări. Opiniile şi credinţele care le sunt sugerate (nu generate de raţionament) membrilor grupului sunt acceptate sau repinse în bloc şi considerate adevăruri sau erori absolute. Individul poate accepta contracţiile, discuţiile, mulţimea nu le suportă niciodată.
Mentalitatea de turmă este puternic influenţată şi de imaginaţie. Nu faptele, în sine, sunt cele care “cuceresc” mulţimile, ci imaginile “extraordinare”, “fundamentale”, “intense”, care li se oferă, într-o formă simplă, care să devină obsedantă. Un exemplu relevant este legat, de pildă, de felul în care se polarizează susţinătorii unui regim politic.
Foarte probabil ca susţinătorii unei orientări politice sau alta să nu ştie mai nimic despre ideologii, principii, strategii, efecte, dar să fie gata să meargă până în pânzele albe pentru a-şi susţine favoriţii, dacă aceştia le oferă “imaginile” aşteptate. Nu întâmplător se spune că cine cunoaşte arta de impresiona imaginaţia mulţimilor cunoaşte şi arta de a guverna.
Liderul şi mentalitatea de turmă
Intervine apoi şi rolul liderului, pentru că mulţimea are întotdeauna nevoie de un lider, care să o menţină şi să o organizeze şi care, de obicei, aparţine grupului, a fost el însuşi mai întâi “condus”, ca orice membru al grupului.
Gustave le Bon identifică două tipuri de lideri – “retorul” (maestru în arta discursului) şi “apostolul”. Un “retor” nu este pe deplin angajat în cauza pe care pretinde că o apără, Poate să creadă în “cauza” respectivă, dar el îşi va apăra, în acelaşi timp, propriile interese. Influenţa unui “retor” poate fi decisivă, dar trecătoare.
Un lider “apostol” este în întregime convins de ideea pe care o apără, crede în ceea ce spune şi, spre deosebire de “retor”, el nu caută tot atât de mult interesul personal. Poate să se sacrifice pentru ideile sale şi poate să conducă mulţimea la excese – eroice sau/ si violente (linşajul, de pildă).
Liderul nu este un om “de gândire”, ci unul “de acţiune” – trebuie să inoculeze convingeri, prin afirmare, repetare, sugestie, să măgulească dorinţele mulţimii şi pasiunile celor care-l ascultă, situaţie pe care Platon, în antichitate, o numea “demagogie”, concept valabil şi astăzi.
Paradoxal, discursul liderului nu trebuie să fie raţional, profund, autentic, ci să ofere slogane, să fie repetat insistent, până este acceptat ca adevăr, să nu ofere dovezi credibile, ci să stârnească pasiuni, să formeze curente de opinie, astfel încât nimeni să nu înţeleagă de unde a venit ideea iniţială, dar impresia să fie că e ceva ce se ştia dintotdeauna.
Dar, de îndată ce ideea sau puterea liderului începe să fie “discutată” în mulţime, prestigiul său se prăbuşeşte, fascinaţia dispare, la fel şi succesul. Doar câteva figuri istorice, înzestrate cu un prestigiu “personal”, nu cu unul “fabricat”, au reuşit să supravieţuiască în memoria generaţiilor următoare.
Sigmund Freud, Nietzsche şi spiritul gregar
Sigmund Freud, “părintele” psihanalizei, a fost unul dintre cei mai aspri critici ai “mentalităţii de turmă”. El era convins că spiritul gregar sau mentalitatea de turmă, care se bazează pe o ștergere a personalității conștiente a fiecărui individ şi deblocarea minţii inconştiente, în beneficiul grupului din care face parte, se află la originea fenomenelor de recrutare ideologică, de propagare a zvonurilor, a mişcărilor de stradă, a hărţuirii morale etc.
Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi al secolului al XIX-lea, la rândul său, a criticat cu înverșunare mentalitatea de turmă, considerând că „moralitatea este doar instinctul gregar individual”, aceasta fiind una dintre cauzele “neliniştii” veacului, susţine filosoful, pentru că “europeanul a devenit un animal gregar, o ființă docilă, bolnăvicioasă, mediocră”, supunându-se fără să se gândească, lăsându-se condus “ca o oaie în turmă”.
Arta de a asculta, temele puternice, atitudinea convingătoare trebuie să înlocuiască arta de a comanda. Împotriva mentalităţii de turmă, Nietzsche a îndemnat „spiritele libere” să practice individualismul aristocratic, bazat pe o morală a voinței.
Alte teorii despre mentalitatea de turmă
Teoria depersonalizării susţine că, în interiorul unei mulţimi, anonimatul, surescitarea, unitatea de grup duc la abandonarea sau diminuarea sinelui şi, uneori, chiar la comportamente antisociale. Este celebru un experiment făcut în 1971, de către psihologul Philip Zimbardo, la închisoarea Stanford, care a relevat aspecte surprinzătoare legate de psihologia umană.
Au fost aleşi, pentru experiment, 24 de voluntari, studenţi, persoane sănătoase fizic şi psihic, cărora li s-au atribuit, aleatoriu, roluri de gardieni şi de deţinuţi, locul desfăşurării experimentului fiind într-o falsă inchisaore din subsolul Universităţii Stanford.
“Gardienilor” li s-a cerut să apeleze la diverse mijloace de tortură psihologică, prin care să inducă “deţinuţilor”sentimente de teamă, de neputinţă, de depersonalizare. Unii “deţinuţi” s-au supus regimului impus, alţii au încercat să-i hărţuiască pe “gardieni”.
După numai şase zile experimentul a fost oprit, pentru că tensiunile atinseseră cote maxime, concluziile fiind că persoane perfect normale pot deveni extrem de agresive, în anumite medii, şi că rolurile sociale influenţează semnificativ comportamentul unui individ şi reprezentarea despre ceea ce este moral, legitim, legal, acceptabil etc.
Teoria convergenţei spune că mentalitatea de turmă este rezultatul sentimentului/ ideilor/ convingerilor care sunt cele mai populare la un anumit moment.
Exemple de manifestare a spiritului gregar
Există nenumărate contexte care favorizează manifestarea şi amplificarea spiritului gregar – reţelele sociale, mass-media în general, scena politică, grupurile profesionale, grupurile etnice, comunităţile LGBT etc. Acum, mai mult ca oricând, trăim într-un context în care pandemia de Covid-19 şi crizele pe care le-a generat pot duce la o înfrângere dramatică a inteligenţei.
E de ajuns să ne gândim la polarizarea societăţii, din diverse pricini (politice, economice, medicale), la copierea unor comportamente în perioada de lockdown s.a.m.d. Câţi dintre noi, la începutul pandemiei, nu s-au repezit să-şi facă provizii, pentru că şi mulţi alţii făceau la fel? Sau, în alte împrejurări, câţi nu fac anumite lucruri pentru că sunt “de bon ton”, pentru că, procedând ca ceilalţi, se creează impresia de protecţie, de solidaritate, de mai puţină responsabilitate, iluzia că acela este drumul care trebuie urmat.
Se pare că, după cum spunea un scriitor englez, Vaughan Icke, omul se naşte ca o expresie unică a conştiinţei eterne, cu un potenţial uriaş, dar unii dintre oameni îşi “permit” să se transforme, la un moment dat, într-o “iraţională bulă de conformism şi uniformitate, o turmă care poate fi uşor controlată şi direcţionată de numai câţiva semeni”.
Mentalitatea de turmă în finanţe
J. M. Keynes, economist britanic din prima jumătate a secolului trecut, observa că mentalitatea de turmă se manifestă şi în finanţe, atunci când investitorii decid să-și imite reciproc deciziile și acțiunile, preferând să observe mișcările pieței şi nu să-şi urmeze propriile idei și informații. Acest comportament a fost subiectul unor analize celebre ale lui Keynes în “Teoria generală a angajării, a dobânzii și a banilor”.
Keynes compară într-adevăr piața financiară cu jocul “scaunelor muzicale”, unde, ca într-un concurs de frumusețe, este esențial să se stabilească ce cred majoritatea jucătorilor. O consecință a acestei analize strategice este că, în cele din urmă, este mai bine să pierzi ca toți ceilalți.
Există, susţine Keynes, două orizonturi ale mentalităţii de turmă: pe termen lung și pe termen scurt. Primul caz (pe termen lung) poate explica fenomenul bulelor speculative, al doilea explică de ce o schimbare a stării de spirit a pieței poate duce la exagerarea fluctuațiilor, in cazul prețurilor activelor financiare, provocând, în cele din urmă, grave distorsiuni.
Suntem din ce în ce mai depersonalizaţi, fără voinţă, fără raţionalitate, în declin? Manifestare instinctuală sau paradoxală abrutizare în masă?
Psihologii nu pot să spună cu certitudine, astăzi, dacă mentalitatea de turmă, tot mai vizibilă în diverse contexte sociale, este doar expresia unui instinct care, în momente de criză, iese la suprafaţă din adâncurile subconştientului sau dacă se întâmplă un fapt paradoxal – acela că, în pofida progresului ştiinţific, tehnologic, a bunăstării etc., inteligenţa umană scade vertiginos, punând în pericol şi evoluţia lumii contemporane şi a generaţiilor următoare.
Într-un film documentar şocant, din 2017 – “Demain tous crétins?” (Mâine, toţi proşti?) -realizat de Art France şi Muzeul de Istorie Naturală din Paris, se arată că există, în prezent, o mulţime de factori care pot conduce spre o abrutizare colectivă, în absenţa unei gândiri responsabile – carenţe în educaţie, comportamente nocive, conformismul, obedienţa ridicată la rang de virtute, în scopul obţinerii unor avantaje, diplome obţinute fără competenţe reale, înstrăinarea de sine, absenţa empatiei, violenţa fizică, verbală etc.
Conştientizarea existenţei acestui fenomen – mentalitatea de turmă sau spiritul gregar – ar trebui să fie ca o punere în gardă în legătură cu realitatea în care trăim, să fim mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să analizăm ceea ce suntem, cum suntem şi să acţionăm în funcţie de ceea ce ne dictează conştiinţa individuală. Am putea avea, în felul acesta, o şansă de a ne proteja libertatea, puterea de decizie, individualitatea, refuzând manipulările de tot felul.
