$$$

 — Îți dai seama, Andrei? — spuse Ioana, strângând dosarul cu actele la piept. — Avansul e plătit! În câteva luni ne mutăm!🏡

— Da, doamna Popescu, proprietara garsonierei! — glumi el. — O să avem și balcon, și vedere la parc!

— Și o perdea cu fluturi! — adăugă ea râzând. — Exact ca în visurile mele.

Andrei îi luă mâna și i-o sărută ușor.

— Pentru mine, e de-ajuns că ești acolo. Restul e doar decor.

La radio cânta o melodie veche, una pe care dansaseră la nuntă. Păreau desprinsi dintr-o lume care abia începea.

Pe drumul din sens opus, un alt tânăr conducea o mașină neagră. Se clătina ușor pe banda sa, cu o sticlă de bere goală aruncată pe bancheta din spate. Farurile îi dansau pe asfaltul ud.

Telefonul vibra — un mesaj:

„Ai ajuns? Tatăl tău e nervos. Iar ai băut?”

Radu râse înfundat și aruncă telefonul pe scaun.

— Lasă, că tata rezolvă, ca de obicei… — mormăi el.

A apăsat accelerația.

La marginea orașului, soarele strălucea tot mai puternic. Ioana povestea cum va aranja mobila, iar Andrei o privea zâmbind, neatent o clipă.

Apoi, dintr-odată, un huruit. Faruri. O mașină neagră care venea pe contrasens.

— ANDREI! — a strigat Ioana.

Totul s-a sfârșit într-un sunet sfâșietor de metal, geamuri și țipete.

Câteva ore mai târziu, sirenele tăceau. Două pături cenușii acopereau trupurile de pe carosabil.

Un polițist se uita în gol, în timp ce un altul discuta la telefon.

— E băiatul procurorului Văduva… Da, Radu. Beat turtă.

— Înțeleg. Da, am primit ordinul. Cu discreție.

Pe marginea drumului, o floare albă de măr căzuse dintr-un copac și se lipise de capota strivită a mașinii argintii.

La înmormântare, lumea plângea în tăcere. Părinții Ioanei păreau împietriți. Mama ei ținea în mână voalul miresei, strâns la piept.

— Nici n-apucase să fie mamă… — șopti cineva.

Andrei și Ioana fuseseră îngropați unul lângă altul, așa cum își promiseseră „pentru totdeauna”.

Două luni mai târziu, în sala de judecată, Radu stătea îmbrăcat elegant, cu privirea rece. Tatăl lui, procurorul, vorbea cu avocatul.

Judecătorul a rostit sentința scurt:

— Doi ani cu suspendare. Circumstanțe atenuante. Părerea de rău manifestată, lipsa antecedentelor…

O rumoare a trecut prin sală. Tatăl Ioanei s-a ridicat, tremurând:

— Cu suspendare?! I-a omorât! Le-a furat viața!

Judecătorul a evitat privirea lui. Radu a coborât ochii, dar un zâmbet i s-a strecurat în colțul gurii.

După proces, părinții celor doi tineri s-au închis fiecare în tăcerea lor.

Casa Ioanei era plină de fotografii. Mama ei le ștergea zilnic praful, de parcă în felul acela și-ar fi putut șterge durerea.

Fratele lui Andrei, un băiat de 16 ani, nu mai vorbea cu nimeni. Lăsase școala, stătea doar în garaj, uitându-se la bicicleta fratelui lui.

— O să merg și eu pe drumul lui, mama… — spunea uneori. — Poate acolo, sus, ne întâlnim.

Mama plângea fără glas.

Într-o seară, tatăl Ioanei a mers la locul accidentului. A lăsat o lumânare mică pe marginea drumului. Vântul bătea rece, dar flacăra a rămas aprinsă.

— Nu vă pot aduce înapoi, copiii mei… — a murmurat. — Dar nici ei nu vor scăpa de amintirea asta.

Și-a ridicat privirea spre cer.

În depărtare, o mașină a trecut în viteză, claxonând. Aceleași sunete, aceleași faruri.

Dar acum, drumul părea pustiu.