🌱 În fiecare școală există acel elev „invizibil”…
cel pe lângă care trecem zilnic, fără să știm ce duce în suflet — până când un detaliu mic schimbă tot.
În banca de lângă fereastră stătea un băiat firav — Maxim. Tăcut, retras, cu gesturi mici și ochi care parcă trăiau într-o altă lume.
Puloverul lui era vechi, caietele — șifonate, iar privirea — împrăștiată, absentă.
Învățătoarea lui, doamna Sokolenco, obișnuia să spună că „iubește toți copiii egal”…
dar Maxim era copilul pe care îl suporta cel mai greu.
Notele proaste, neatenția, dezordinea lui — totul o atingea într-un fel iritant.
Uneori, chiar simțea o plăcere ciudată când scria cu roșu: „Insuficient”.
Până când, într-o zi, a ajuns să-i citească dosarul.
Și totul s-a oprit.
📘 Clasa I: „Maxim — inteligent, curios, muncitor.”
📗 Clasa II: „Copil minunat, însă mama este grav bolnavă.”
📙 Clasa III: „Mama lui Maxim a murit. Tatăl este depărtat emoțional. Copilul este singur.”
📒 Clasa IV: „Izolat. Lipsit de energie. Nu mai are speranță.”
Rușinea a lovit-o ca un cuțit.
Și-a dat seama că nu certa lenea — ci trauma.
A venit Crăciunul.
Copiii au adus cutii colorate, panglici, sclipici.
Dar Maxim a venit cu o sacoșă mototolită de supermarket.
În ea — un colier vechi, cu pietricele lipsă, și un parfum aproape gol.
Clasa a râs în cor.
Dar ea a spus doar:
— „Acesta e cel mai frumos cadou pe care l-am primit azi.”
Și l-a pus la gât.
Și a pus o picătură de parfum pe gât.
Maxim a venit încet și i-a șoptit:
— „Astăzi mirosiți ca mama…”
În acea seară, ea a plâns. Fără oprire.
Și din a doua zi — nu a mai predat „metodic”.
A predat cu inimă.
Iar Maxim a început să crească din nou — să întrebe, să se implice, să creadă în el.
La final de an i-a întins un bilețel:
„Sunteți cea mai bună profesoară pe care am avut-o.”
Ea i-a răspuns:
„Iar tu m-ai învățat ce înseamnă profesorul adevărat.”
Anii au trecut.
Într-o zi, în cutia poștală — un plic oficial:
„Invitație la absolvirea doctorului Maxim Radciuk.”
Da — băiatul mic și neobservat.
Cel ocolit de toată lumea.
Și ea a mers la ceremonie cu același colier.
Și cu aceeași picătură de parfum — mireasmă de durere, amintire, iertare.
💔 Câți „Maxim” stau azi în bănci,
așteptând ca cineva să le vadă rana — înainte să le noteze greșeala?
💫 Copiii nu greșesc din lipsă de inteligență.
Uneori, doar nu mai au puterea să strige: „Uită-te la mine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu