$$$

 Mă numesc Alina.

Și de multe ori mă întreb dacă oamenii pot fi răi fără să-și dea seama.

Eu n-am vrut să despart doi frați.

Dar am făcut-o.

Când m-am măritat cu Victor, fratele lui, Ion, era cel mai apropiat om din viața lui.

Se sunau zilnic, lucrau împreună, râdeau, se ajutau.

Eu nu înțelegeam legătura lor.

Mi se părea… prea multă apropiere, prea multă dependență.

— Iar vorbești cu frate-tău? îl întrebam iritată.

— Da, doar cinci minute.

— Victor, nu ești copil, n-ai nevoie de sfaturi în fiecare zi.

El zâmbea și-mi răspundea calm:

— Nu înțelegi. El e Ion. Nu e doar fratele meu, e omul care m-a crescut când tata a murit.

Atunci am tăcut.

Dar undeva în mine, m-a deranjat.

Fără să vreau, m-am simțit pe locul doi.

Pe măsură ce anii treceau, lucrurile au început să se schimbe.

Ion și soția lui, Ana, aveau o viață simplă, dar liniștită.

Noi, eu și Victor, voiam mai mult — o casă mai mare, o viață mai „bună”.

Și într-o seară, am spus cu voce tare ce gândeam de mult:

— Victor, eu cred că frate-tău te trage în jos.

— Cum adică?

— Tot timpul te cheamă la el, tot timpul are nevoie de tine. Tu nu vezi că nu evoluezi din cauza lui?

— Alina, nu mai vorbi așa.

— Eu spun adevărul. Ți-ai construit viața în jurul lui, nu în jurul nostru.

Am văzut cum s-a închis la față.

Dar n-am știut atunci că o să semăn semințele unei rupturi.

Când mama lor a murit, s-a pus problema casei bătrânești.

Ion voia să o păstreze, Victor — la insistențele mele — să o vândă.

— Nu avem ce face cu ea, i-am zis. E o ruină.

— E casa copilăriei mele, Alina.

— Da, dar nu putem trăi din amintiri.

În ziua în care Victor i-a spus lui Ion că vrea să vândă, am fost acolo.

Țin minte privirea lui Ion — o privire care m-a urmărit ani la rând.

— Așa te-a învățat femeia asta, măi Victore? a zis el.

— Nu e vorba de ea!

— Ba da, e vorba doar de ea. Pe tine te știu. Pe ea nu.

Și atunci s-a rupt tot.

Cei doi frați n-au mai vorbit cu lunile.

Victor n-a mai zâmbit ca înainte.

Uneori, noaptea, se ridica din pat și se uita la telefon.

— Îl sun, spunea.

— Nu-l suna, răspundeam eu. Dacă te iubea ca frate, nu te-ar fi jignit.

Și el lăsa telefonul jos.

Nu-l suna.

Și așa, cu fiecare tăcere, l-am îndepărtat tot mai mult de fratele lui.

Apoi a venit vestea.

Ion făcuse infarct.

Victor a încremenit.

— Alina… dacă moare și eu n-apuc să-i spun că-mi pare rău?

Am tăcut. Pentru prima dată, am simțit rușinea aceea care te arde în stomac.

I-am spus:

— Du-te. Du-te acum.

Dar era prea târziu.

Când a ajuns la spital, Ion nu mai trăia.

La înmormântare, Ana m-a privit drept în ochi.

— Ești mulțumită acum?

— Eu n-am vrut asta…

— Nu contează ce-ai vrut. Contează ce-ai făcut.

Am simțit că mă prăbușesc.

Pentru că avea dreptate.

Eu am fost cea care l-a împins să se desprindă.

Eu am fost cea care a confundat iubirea frățească cu competiția.

După un an, Victor s-a schimbat.

Tăcut, îmbătrânit, mereu cu privirea pierdută.

Într-o seară, mi-a spus:

— Știi ce e cel mai greu, Alina?

— Ce?

— Că nu l-am visat niciodată de când a murit. Poate nici acolo nu mă iartă.

Am izbucnit în lacrimi.

Pentru prima dată, fără scuze, fără mândrie.

— Îmi pare rău, Victor. Eu am greșit.

El doar a dat din cap.

— Nu mai contează cui îi pare rău acum. Contează cui i-a părut prea târziu.

De atunci, n-am mai spus niciodată unui om:

„Nu-ți mai iubi familia.”

Am învățat că iubirea dintre frați e un dar rar, pe care cei din afară nu au dreptul să-l atingă.

Pentru că odată rupt, nu se mai lipește niciodată la fel.

💬 Uneori, distrugerea nu vine din ură, ci din mândrie.

Din dorința de a avea dreptate, nu lini,ște.

Și uneori, cea mai grea povară e să-ți dai seama că ai fost tu focul care a ars o familie întreagă.