$$$

 — Mihai, mai încet! — râdea ea, atingându-l ușor pe braț. — N-ai vrea să ajungem acolo vii?

— Dacă te mai uiți așa la mine, n-ajungem deloc, — glumi el, întorcând capul doar o clipă.

  O clipă. Atât a fost nevoie.

Un claxon. O siluetă pe bicicletă. O lumina puternică.

Apoi un zgomot sfâșietor de metal și sticlă.

Câteva ore mai târziu, în spital, Ana, soția lui Mihai, tremura pe un scaun de pe hol.

— Doamnă, soțul dumneavoastră este în stare gravă, dar stabil. A avut noroc că a fost prins de airbag. — vocea medicului era calmă, dar obosită.

Ana a închis ochii. Lacrimile i se amestecau cu rugăciunile.

— Doamne… nu-l lua… Nu acum…

În salon, Mihai zăcea inconștient, cu aparatele clipind monoton. Pe noptieră, Ana a așezat o icoană mică și un rozariu.

Zi și noapte, s-a rugat. Copiii — doi băieței, de șase și opt ani — veneau zilnic cu desene colorate:

„Tati, te iubim. Să te faci bine!”

Soacra ei, Maria, o ajuta în toate. Soțul era fiul ei, dar și ea plângea pentru nora care nu ceda nici o clipă.

— Ești o femeie puternică, Ana… Dumnezeu o să vadă asta. — îi spunea, strângându-i mâinile.

Ana zâmbea amar.

— Nu sunt puternică, mamă Maria. Doar nu pot să-l las. E tatăl copiilor mei.

La câteva săptămâni după accident, un inspector de poliție a venit la spital. A cerut să vorbească în privat cu Ana.

— Doamnă… trebuie să știți ceva. În mașină nu era singur.

Ana a încremenit.

— Cum adică… nu era singur?

— Cu el se afla o femeie… numele ei e Irina Păcurar. A supraviețuit, e în alt spital. Din ce am înțeles, a fost o relație personală… apropiată.

Ana s-a uitat lung la el, fără să clipească.

— O relație… personală?

— Îmi pare rău. Trebuia să știți. În plus… în urma impactului, biciclistul pe care l-a lovit a murit pe loc.

Cuvintele au căzut ca niște pietre.

— Un om… a murit? — vocea Anei era o șoaptă ruptă.

— Da. Avea patruzeci și doi de ani, mergea regulamentar. Lăsa în urmă o soție și o fetiță.

Ana a simțit cum lumea i se prăbușește.

În acea seară, nu a spus nimănui. A stat în tăcere lângă Mihai, care dormea sub perfuzii.

Îl privea și se întreba: cine ești tu, omul pentru care am plâns atâtea nopți?

A doua zi, Maria a găsit-o plângând în curte.

— Ce s-a întâmplat, Ana?

— Era cu altcineva… în mașină… — a rostit încet. — O amantă.

Maria a rămas fără cuvinte.

— Nu… nu se poate.

— Și a omorât un om, mamă. Un om care mergea pe bicicletă.

Soacra și-a dus mâinile la față.

— Dumnezeule mare…

— Ce să fac acum? — a întrebat Ana, aproape implorând. — Eu sunt însărcinată…

Maria a încremenit.

— Cu al treilea copil?

Ana a dat din cap.

— Da. Nici nu apucasem să-i spun.

Când a aflat vestea, tatăl lui Mihai, un bărbat sever, s-a înfuriat.

— L-ai împins tu să caute în altă parte! — a izbucnit. — L-ai neglijat, doar copiii și casa, nicio atenție pentru el!

Ana l-a privit cu ochii înlăcrimați.

— Așa ziceți dumneavoastră, dar eu am fost aici, mereu. El a fost cel care a ales.

— A ales greșit, dar și tu l-ai pierdut înainte să se întâmple.

Maria l-a întrerupt brusc.

— Destul, Gheorghe! Femeia asta a stat zi și noapte lângă fiul tău. Dacă era neglijență, atunci cum se numește asta? Devotament? Suferință?

Tăcerea care a urmat a fost grea ca piatra.

Timpul a trecut. Mihai și-a revenit lent, dar cu greu. Mergea în cârje, vorbea greu.

Când a aflat că Irina, amanta lui, era însărcinată, a rămas mut.

Ana i-a spus doar atât:

— Ai două vieți distruse și două femei care nasc copii din vina ta. Eu am ales să nu te mai urăsc. Dar nici să trăiesc lângă tine nu mai pot.

El a încercat să o atingă, dar ea s-a dat înapoi.

— Nu te urăsc, Mihai. Dar nu pot iubi o umbră.

Câteva luni mai târziu, Ana a născut o fetiță — micuță, fragilă, cu ochi albaștri ca ai tatălui.

Maria i-a fost alături la fiecare pas.

Mihai a fost externat, dar Irina îl părăsise deja. Fără bani, fără sprijin, a rămas singur.

Singura legătură cu trecutul erau pensiile alimentare pe care trebuia să le plătească.

Într-o zi, Ana a trecut pe lângă spitalul unde fusese internat. A privit în sus, spre ferestrele gri.

Și-a strâns fetița la piept.

— Să știi, micuțo, că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi viața, chiar și după ce ai fost trădat.

Apoi a pornit spre casă.

Copiii o așteptau.

Maria pregătea masa.

Și, pentru prima dată după mult timp, Ana a simțit că respiră din nou.

Pentru că uneori, dragostea adevărată nu înseamnă să rămâi, ci să ai curajul să pleci.