$$$

 De curând, o femeie pe care o prețuiesc nespus și a cărei opinie o prețuiesc de două decenii mi-a spus aproximativ următoarele:

— Cel mai important om din viața mea sunt eu. Mai întâi investesc în mine însămi. Fără mine – nu există nimic. De aceea este esențial să îmi fie bine…

M-a descumpănit. În sinea mea am râs neîncrezătoare.

Eu sunt pe primul loc…

Dar cum rămâne cu dragostea dezinteresată pentru propriii copii, pentru părinți? Cu etica, cu sacrificiul? Și, în definitiv, cu atât de uzatul „luminez altora, mistuindu-mă pe mine”? Unde se încadrează toate acestea, cum pot fi împăcate cu prezumția egoismului absolut?

Și atunci, în toiul frământărilor mele, mi-am amintit ce mi s-a întâmplat acum aproape doi ani.

Atunci, în familia noastră a izbucnit un adevărat „bum”, ca în filmul cu același nume. Cumpăraserăm un apartament care, pe lângă ratele împovărătoare, cerea necontenit investiții în gresie, laminat, tapet și alte mărunțișuri devoratoare de bani.

Boala bunicului cu care locuiam se agrava.

Serviciul îmi consuma fără milă timpul și întreaga mea capacitate de muncă intelectuală.

Iar fiica mea se răzvrătise, visând să abandoneze școala sub lozinca „nu vreau să învăț, vreau să beau, să mă distrez și să trăiesc fără griji”.

Mă rupeam în bucăți între muncă și datoria de îngrijitoare a unui bolnav imobilizat, străduindu-mă totodată să fiu soție atentă și mamă grijulie. Perfecționismul meu mă îndemna să mulțumesc pe toată lumea deodată, iar pe mine însămi mă uitasem cu desăvârșire. Trăiam pentru ceilalți, încercând să ajut pe fiecare, în același timp.

Și știți ce? Toți din jur erau nemulțumiți de mine.

Soțului nu-i plăcea că starea tatălui se înrăutățea în ciuda eforturilor mele, iar eu deveneam irascibilă. La serviciu se așteptau de la mine performanțe eroice și mă certau că nu le ofer. Fiica era supărată că nu îi acord destulă atenție, iar toată epopeea renunțării la studii fusese, probabil, o răzbunare. Iar mama… mama era nemulțumită de toate, ca întotdeauna.

Acest nor de nemulțumire atârna apăsător asupra mea, zdrobindu-mă și cufundându-mi viața în nuanțe sumbre, lipsite de speranță. Mă simțeam ca pe fundul unei fântâni, privind lumea printr-o deschizătură minusculă, rotundă, undeva sus, departe, departe…

Mai întâi, tensiunea mi-a explodat la cote inimaginabile. Apoi, eu, care mă credeam o femeie perfect sănătoasă, am auzit ca pe o sentință verdictele medicilor despre bolile mele cronice, neglijate, care izbucniseră toate odată. Într-o zi m-au luat de la serviciu cu ambulanța, asemenea Cenușăresei care își pierduse un pantof…

Și totuși, până în ultima clipă, m-am învârtit ca un titirez, încercând să ofer fiecăruia cât mai mult, biciuindu-mă necontenit pentru eșecuri. Îmi goleam rezervele în porții uriașe pentru cei care aveau nevoie de mine. Îmi imaginam că resursele mele sunt o fântână fără fund.

Dar nu — nu era fără fund. Iar cu ritmul acela nebunesc am ajuns repede la ultimul strop. Nu mai aveam ce dărui.

În cele din urmă, în pofida tuturor eforturilor mele, bunicul a murit, soțul a plecat din familie, iar fiica a abandonat studiile. Iar mama… mama continuă și astăzi să-mi reproșeze că am fost exploatată de străini. Doar serviciul mi-a rămas — din compasiune pentru anii de muncă cinstiți.

Am rămas, cum se spune, la fundul sacului: singură, bolnavă, îmbătrânită. Fără singurul meu capital — pe mine însămi.

Astăzi mă adun fir cu fir, ca mercurul risipit dintr-un termometru spart. Lipesc, completez, investesc. Dar încă simt că vasul meu are o crăpătură, iar tot ce torn curge pe undeva, pe la un capăt nevăzut. Să mă reconstruiesc s-a dovedit cumplit de greu, aproape imposibil. Voi rămâne pentru totdeauna ca o ceașcă lipită, ale cărei bucăți abia se mai țin între ele.

Viața mi-a dăruit o lecție aspră, dar dreaptă.

Nu te poți jertfi la nesfârșit — nici măcar pentru cele mai nobile scopuri. Păstrează-te pe tine pentru tine. Când te vei goli cu totul, nu vei mai avea ce oferi nimănui, nici măcar celor mai dragi.

Dacă te consumi până la ultimul gram, nu vei mai putea ajuta nici copilul tău, nici pe părinții bătrâni, iar bărbatul pe care-l iubești nu va găsi fericire lângă o umbră istovită.

Nu-ți lăsa resursa să sece: atunci vei rămâne neputincioasă și lumea celor care depind de tine se va clătina. Fără tine — nu există nimic. Iar ca să exiști, trebuie să îți fie bine.

Resursa ta cea mai prețioasă ești tu însăți. Ocrotește-te pentru binele celorlalți. Acesta este paradoxul.

Autor — Olesea Ivanova