$$$

 La vestiar, la piscină, un grup de adolescente se schimbă și sporovăiesc voios.

– Mie îmi place foarte mult să primesc cadouri, spune una dintre ele, o adolescentă înaltă, subțire și frumoasă foc.

– Și mie! răspunde alta.

Fata cea frumoasă continuă:

– Dar mă enervez foarte tare când primesc cadouri care nu îmi plac! Acum, de exemplu, mi-au luat părinții niște tricouri și le-am zis că sunt urâte!

Mă mănâncă să intervin.

– Nu te supăra, uite, dă-mi voie să îți spun ceva. Nu o lua ca pe o critică, că nu e. Când eram de vârsta ta, și eu mă supăram când părinții îmi cumpărau ceva de îmbrăcat și nu îmi plăcea (și ce greu se găsea ceva frumos de îmbrăcat pe vremea comunismului, biata mama, cât se chinuia). Apoi, am devenit și eu mamă și am văzut cum e când copilul se strâmbă la ce i-ai cumpărat cu drag și sacrificiu. Să știi că doare! Și mi-a părut rău de cum m-am purtat cu mama mea când eram puștoaică. Fii și tu mai drăguță cu mama ta, o să vezi, când o să fii adult, cu copiii tăi, o să îți dorești să te fi purtat mai frumos.

Fata cască ochii mari:

– Păi ce, eu sunt sinceră!

– Da, ești sinceră, și foarte bine că ești, dar lucrurile pot fi spuse în multe feluri, poți să spui ce nu îți place și fără să lezezi.

Și da, poți. Evident, nu e bine să te prefaci, nici pentru tine, nici pentru părinte, care îți va lua și a doua oară lucruri care nu-ți plac dacă nu știe că nu ți-au plăcut. Dar nu e ok să nu apreciezi efortul, dorința cuiva de a-ți face o bucurie. Nu e greu să-i spui mamei: „Mulțumesc, apreciez tare mult că mi-ai luat, aș vrea însă să schimb cu o culoare care îmi place mai mult.” Sau: „Te superi dacă iau un model care mi-a plăcut mie mai mult?” Adică, cred că se poate și așa, nu: „Ce mi-ai luat urâțenia asta?”

Și ieșind din sfera adolescenților, am auzit multă lume jignind sau rănind cu scuza asta: „Eu spun adevărul.” Unii merg până la nesimțirea aia: „De aia s-a murit la Revoluție, ca să spunem ce gândim!”

Serios? Fraților, să-i spui cuiva „Nu ești bun de nimic”, "ești prost', sau alte orori pe care le consideri adevărate – și uneori poate chiar și sunt într-o oarecare măsură – nu e niciun punct de glorie. Fie îl traumatizezi, fie îl înrăiești, fie ambele. Oricum, nu schimbă nimic în bine.

Adevărul se spune să ajuți, să îndrepți, nu să pedepsești, nu să te răzbuni! Mai ales că, uneori, ce gândești nici măcar nu e adevărat! Când spui adevărul (sau ceea ce crezi tu că e adevăr) ca să pedepsești, umilești, zdrobești cu el, efectul va fi oricum, numai bun nu.

Chestia cu: „Am dreptul să spun ce gândesc” nu e un adevăr absolut. Un profesor n-are dreptul să îi spună unui elev care nu e bun la materia lui că e prost. Un părinte nu își poate răni copilul spunându-i adevăruri pe care acesta nu le poate duce și tot așa. Adevărul se dă în doza potrivită celui căruia i-l administrezi, nu în supradoză, să-l omori.

Dacă ne-am spune unii altora tot ce ne trece prin minte, ne-am omorî pe străzi sau nu ne-am putea suporta.

Nu, aceasta nu este un apel la ipocrizie, ci la responsabilitate. La adevăruri spuse în scopul corect și ca să ajute. Atât în plan social, cât și personal. Cât se poate...