$$_

 — Domnișoară, mai aveți mărar din ăla bun, ca altădată? — întreabă o femeie cu batic.

— Am, doamnă. Tot din grădina noastră. Cu apă din fântână și suflet.

— Așa vorbea și mamaie Maria... Dumnezeu s-o ierte.

Ana a zâmbit și a simțit cum i se strânge gâtul.

— Da… și mie mi-e dor de ea în fiecare zi.

A așezat legăturile de pătrunjel și leuștean frumos, ca bunica.

Nu le punea grămadă, ci cu grijă, „să respire verdețurile, să le fie bine și lor”, cum zicea bătrâna.🌱

Un bătrân s-a oprit în fața tarabei.

— Tanti Maria nu mai vine?

Ana a oftat.

— Nu mai vine, moșule. Acum vin eu.

— Aaa… tu ești fata ei?

— Nepoata.

— Frumoasă fată, harnică. Se vede că-i din sângele ei.

Ana i-a zâmbit, dar ochii i s-au umezit.

— Mulțumesc. Dacă ar auzi-o, ar râde și ar zice: „Nu harnică, moșule, doar căpățânoasă.”

Pe la prânz, piața s-a umplut.

Oamenii se opreau nu doar să cumpere, ci să vorbească.

— Ce mai faceți, domnișoară Ana?

— Bine, slavă Domnului.

— Pătrunjelul ăsta miroase ca-n copilărie!

— Păi e crescut cu aceleași mâini, doar că mai tinere.

Cineva i-a lăsat flori pe masă. Altul o iconiță.

Ana simțea că taraba nu era doar un loc de vânzare, ci un altar al amintirilor.

Seara, când piața se golea, ea rămânea câteva minute privind locul gol de lângă.

Acolo fusese odată vecina ei de tarabă, tanti Sanda, care îi dădea bunicii mereu o cafea.

Acum și Sanda plecase.

— Parcă se duce o lume întreagă, — șopti Ana.

Într-o zi, a venit un bărbat în vârstă, îmbrăcat elegant.

— Dumneata ești Ana, nepoata Mariei?

— Da, eu.

— Eu sunt omul care i-a plătit amenda acum mulți ani.

— Dumneavoastră?! — Ana și-a dus mâna la gură. — Nici nu știam cine sunteți.

— Nici nu trebuia să știi. Bunica ta mi-a amintit de a mea. Am vrut doar s-o ajut.

— Vă mulțumesc din suflet. Datorită dumneavoastră, taraba asta există și azi.

— Nu mie, fetițo, să-i mulțumești. Ție. Că n-ai lăsat bunătatea să moară odată cu ea.

A lăsat o bancnotă pe masă și a plecat fără alt cuvânt.

Ana a plâns în tăcere.

Seara, acasă, a deschis albumul cu poze vechi.

Bunica zâmbea în toate, cu mâinile pline de verdeață și riduri adânci, dar calde.

Pe spatele unei poze scria cu pix albastru:

„Ana, dacă vrei să fii bogată, crește ceva cu sufletul tău: fie copii, fie flori, fie oameni.”

Ana a zâmbit printre lacrimi.

— Ai avut dreptate, mamaie. Eu cresc oameni, chiar și când vând verdețuri.

Trei ani mai târziu, Ana avea o tarabă nouă, din lemn lăcuit, cu o firmă elegantă:

„Verdețurile bunicii – Atelier de legume tradiționale”.

Avea clienți fideli, o pagină de internet, și o echipă mică de femei din sat, cărora le dădea de lucru.

— Ana, ai văzut? A scris ziarul despre tine!

— Ce?

— „Tânăra care a transformat amintirea bunicii într-o afacere cu suflet.”

Ana a râs.

— Nu e afacere, dragă. E dragoste cu rădăcini.

Într-o duminică, a mers la cimitir, cu o legătură mare de pătrunjel în mână.

— Uite, mamaie. Din primul lot de primăvară. Nici nu știi ce bine a ieșit!

A așezat verdețurile pe piatră și a murmurat:

— Tu ai semănat, eu doar ud grădina mai departe.

Apoi, privind spre cer, a adăugat încet:

— Ți-ai dorit doar să nu ne fie foame. Dar uite, mamaie… ne-ai învățat să hrănim și inimile altora.

Vântul a mișcat frunzele din jur.

Ana a zâmbit.

Știa că bunica era acolo, undeva, râzând cu basmaua legată sub bărbie, mândră că fata ei „a crescut bine”.

Și în ziua aceea, în piața mică din marginea orașului, mirosul de pătrunjel s-a amestecat cu mirosul de amintire.

Oameni necunoscuți cumpărau verdețuri fără să știe că, odată cu ele, luau acasă și o fărâmă din inima unei femei care trăia încă — în fiecare fir verde, în fiecare zâmbet, în fiecare copil hrănit cu dragoste.