$$$

 „Tot ceea ce nu mă ucide mă face mai puternic”, a spus Nietzsche, apoi și-a pierdut mințile și, mai târziu, a murit.

Pentru că sunt cuvinte frumoase, dar nu adevărate. Tot ce nu ne ucide pe loc, ne omoară puțin câte puțin, pe nesimțite.

Ne ucide bunătatea și încrederea. Gingășia și sinceritatea. Deschiderea, generozitatea, privirea limpede și inima blândă...

Minciuna, trădarea, josnicia, nerecunoștința, cruzimea, nedreptatea — nu ucid dintr-odată. Ci picură, picătură cu picătură... Rabdăm, îndurăm, rana se închide. Dar cicatricea rămâne — o piele aspră. Și, încetul cu încetul, te acoperi cu ea, fără să-ți dai seama — cum s-a întâmplat?

Și te poți consola: „Am devenit mai puternic!”

Așa este. Dar în suflet mai cedează o coardă, mai amuțește un clopoțel de cristal. Ceva sau cineva moare acolo, înlăuntru — o zână bună ori un îngeraș. Ceva ce făcea parte din tine. Și acum știi prea bine cum să răspunzi unei lovituri. Știi cum să răspunzi unui cuvânt crud.

Știi cum să lovești înapoi, dacă e nevoie. Și știi sigur că lovitura poate veni — fără motiv, pe nedrept. Sau în loc de recunoștință. Și nici măcar nu te mai miri. Te-ai obișnuit.

Ai învățat să reziști sau să te aperi. Dar cu fiecare rană, trădare, dezamăgire, pierzi ceva iremediabil. Definitiv. Și da, devii mai puternic. Dar cu prețul altor trăsături, la fel de importante.

Tot ce nu mă ucide… doar amână moartea. Mă face mai puternic — sau doar mai nesimțitor? Cine poate ști? Poate că ar fi mai bine să fie mai puține lucruri care ucid. Și mai puțini oameni care o fac. Fiindcă ei, oricum, rămân ucigași. Ucigașii sufletelor delicate și ai pornirilor curate...