$$$

 COIFUL LUI KOTIOS… 

NICOLAE ARITON

Fix în inima Dobrogei, sub Movila lui UȚĂ lângă neprețuite comori de aur și argint, odihneau trupurile unui prinț local și ale prințesei sale, îngropate acum mai bine de două milenii. Rare și uimitoare, doar câteva coifuri antice poartă încă numele celor ce le-au purtat. În Dobrogea, tezaurul de la Agighiol (sec. IV î.Hr.) a dat un coif împodobit cu aur, legat de prințul local Kotios Egbeo, pomenit pe un vas din același mormânt. La Olympia, Miltiade, eroul de la Maraton (490 î.Hr.), și Hieron I al Siracuzei, victorios la Cumae (474 î.Hr.), și-au lăsat coifurile lui Zeus ca semn al biruinței. În Creta, nume simple dar vii apar: „Neopolis” și „Synenitos, fiul lui Euklotas, a luat acest obiect”. În armata romană, câteva coifuri de tip Weisenau consemnează soldați reali precum „Iulius Mansuetus”, uneori chiar mai mulți proprietari succesivi. Iar în nord, misteriosul Negau B păstrează formula harigasti teiva, cea mai veche urmă de nume germanic. Astfel de coifuri sunt excepții rare, dar uimitoare: arme transformate în documente vii.

Numele lui, Kotios Egbeo (ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ) dăinuie și astăzi, gravat pe unul dintre vasele de argint găsite în mormântul său. Legendele azi pierdute, erau sigur despre o viață plină de lupte și glorie, despre o iubire nemuritoare, iar mormântul, păzit de tăcerea veacurilor, a fost conceput să le asigure o trecere demnă în lumea de apoi. Alături de ei, meșterii antici au așezat un tezaur magnific, compus din podoabe de argint și aur, vase prețioase decorate cu grifoni și cerbi fantastici, arme ceremoniale și harnașamente bogat împodobite, toate simboluri ale rangului și puterii lor.

Dobrogea acelor vremuri era un tărâm fabulos, unde colinele și văile adăposteau sate getice, iar pe țărmul Mării Negre grecii așezau primele lor colonii. Viitoare orașe precum Histria, Callatis și Tomis plantau focare de comerț și cultură elenistică, iar geții, puternici și mândri, se întâlneau cu grecii nu doar în punctele de comerț, ci și pe câmpurile de luptă sau la celebrele banchete ritualice. Kotios, o căpetenie locală a geților, simboliza această confluență de lumi. Tezaurul său reflectă această punte culturală: vasele din argint purtând animale fantastice sunt o îmbinare perfectă între măiestria locală și influențe pontice. Bijuteriile, bogat ornamentate, și sacrificiul calului, un gest sacru menit să-i conducă sufletul spre nemurire, arată cât de profund era legătura lor cu divinitatea și credința în viața de după moarte.

Tumulul lor, construit cu migală să sfideze timpul, nu a fost un mormânt, ci un sanctuar al memoriei. Sub el, prințul Kotios și prințesa lui dormeau înconjurați de artefactele ce le fuseseră dragi, fiecare piesă încărcată cu zeci de povesti. Un colier de aur putea vorbi despre o victorie câștigată, o cupă de argint amintea de un pact încheiat cu prietenii greci, iar ornamentele harnașamentului purtau ecoul hergheliilor nobile care stăpâneau câmpiile Dobrogei.

Valoarea acestui tezaur este imposibil de estimat, dar semnificația sa strălucește dincolo de aurul și argintul său. Kotios și prințesa sa nu erau doar lideri locali, ci personaje într-o epocă în care Dobrogea era o poartă între lumi. Sub cerul strălucitor al acestei regiuni, tradițiile geților s-au întâlnit cu influențele elene, iar arta și meșteșugurile luau un avânt incredibil. Tăcerea mormântului regal este astăzi un ecou al măreției de odinioară, iar tezaurul de la Agighiol, păstrat cu grijă în Muzeul Național de Istorie a României, păstrează vie legenda. 

Kotios, prințul get, și-a găsit nemurirea, iar povestea sa continuă să inspire, fiind spusă acum de briza neobosită a Dobrogei, sub cerul larg, unde morile moderne de vânt se învârt neobosit, ca niște străjeri tăcuți. Iar briza, aceeași care a mângâiat odinioară și viața lui Kotios, șoptește povestea prințului get și a prințesei sale, purtând-o de-a lungul câmpiilor, ca o amintire vie a unui tărâm unde timpul și poveștile nu pot fi uitate.

Fix din acea perioadă Strabon pomenește de existența unor peșteri-labirint la hotarele Sciției și Traciei, extrem de asemănătoare celei de la Limanu din Dobrogea de astăzi, folosite de geți ca loc de refugiu și apărare. Legenda spune că aici, în întortocheatele galerii, localnicii își ascundeau comorile și familiile, iar pasaje menite să rătăcească pe oricine pătrundea fără ghid făceau din peșteră o adevărată fortăreață subterană.

Cronicarii antici, Diodorus Siculus, Polybius, Plutarch și Pausanias au consemnat victoria geților conduși de Dromihete împotriva lui Lysimachus. Aceste surse antice, scrise, credibile, au certificat bogăția de artefacte de aur și argint din zona Daciei… Lisimah, un general macedonean care a cucerit toate cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre și care și-a propus să supună Dacia întreagă, pentru a fi apoi încoronat ca rege aici. Pentru aceasta a trimis la nord de Dunăre pe fiul său, Agatocle, în fruntea vestitelor falange macedonene. Dacii cunoșteau tactica de luptă a grecilor încă din vremea lui Alexandru cel Mare, așa că Dromihete, regele dacilor, a distrus armata macedoneană și l-a luat prizonier pe Agatocle, conducătorul ei. Însă nu l-a ucis, nici nu l-a torturat. Tânărul prinț a fost trimis înapoi acasă, în Grecia, la tatăl său, așa cum ar trimite cineva la tatăl său pe un tânăr care a făcut o faptă murdară. Căci acțiunea prințului macedonean era de-a dreptul o murdărie. El pătrunsese în țara dacilor, care nu-i făcuseră nici un rău, pentru a jefui. Dar Dromihete l-a trimis pe Agatocle nu doar în bună stare, ci și cu daruri pentru Lisimah, tatăl lui. Era mai mult decât un gest de politețe, era un semn de atenție pentru greci. Era un semn că dacii nu acționează după impulsuri, nici după instincte, ci cugetat și cu mărinimie.

Nu vreau să mă gândesc la rușinea pe care a trăit-o Agatocle la vederea tatălui său și la desconsiderarea pe care i-o arătau acum cei pe care-i condusese la dezastru, dar cert e un singur lucru. Nesimțirea grecilor i-a făcut să uite episodul înfrângerii lor, conduita umanitară și cadourile pe care dacii le făcuseră în urmă cu doar câțiva ani. Lisimah însuși, lăsându-l de data asta pe fiul său la vatră, s-a dus să dea piept cu Dromihete și dacii lui.

Dar istoria s-a repetat. Armata macedoneană a fost făcută zob, iar Lisimah a căzut prizonier. Dacii fremătau de mânie. Cereau moartea celor pe care data trecută îi iertaseră și care acum, din nou, le călcau țara, semănând jaf și ucidere în rândul locuitorilor nevinovați. Dacii aveau dreptate. Macedonenii nu înțeleseseră nimic din gestul lor. Poate moartea și schingiuirea tuturor prizonierilor le-ar fi potolit setea de a mai năvăli în Dacia. Și totuși... Dromihete a avut o altă părere.

Cu acordul luptătorilor săi a oferit un banchet prizonierului său Lisimah și generalilor macedoneni. În acea mare sală au fost așezate două mese, una pentru învinși, plină cu bucate alese și pocale de argint, iar alta pentru dacii învingători, cu bucate simple, legume și carne, în care fiecare își bea vinul din cornul său. În latura unde stăteau grecii, masa a fost așezată cu mobilierul și vesela macedoneană, care fusese luată ca pradă de război de daci.

Către sfârșitul ospățului, Dromihete a umplut cu vin o cupă uriașă de lemn și l-a rugat pe Lisimah să-i spună care din cele două mese i s-a părut mai demnă de un rege: cea care a fost oferită macedonenilor ori cea cu care s-au mulțumit dacii...

Fără îndoială, cea a macedonenilor, a răspuns Lisimah.

Atunci, pentru ce ai renunțat tu la viața atât de strălucitoare de la curtea ta, ca să vii să cauți o regalitate pe care ai crezut-o minunată, dar care e atât de simplă și lipsită de plăcerea pe care tu o guști acasă la tine zi de zi? Pentru ce ți-ai purtat trupele într-o țară cu climă aspră, unde nici o armată străină nu poate să subziste cu ușurință? l-a întrebat cu mâhnire Dromihete.

La toate aceste întrebări Lisimah și-a plecat capul în piept și a bâiguit că făcuse această expediție militară din pricina necunoașterii sale și că totul a fost o mare greșeală. Apoi a făgăduit să nu mai atace niciodată Dacia și nici să ofere ajutor militar celor care vor vrea să invadeze această țară. Dromihete l-a crezut, lui Lisimah i-a fost înapoiată mantia regală și a plecat înapoi în Grecia, la fel ca Agatocle, fiul său. Prietenia între Dromihete și Lisimah a fost pecetluită prin căsătoria primului cu fiica regelui macedonean.

Recomandam lucrarea dl. Nicolae Ariton cu întreaga istorie a acestei comori, inclusiv povestea contemporană, le puteți citi în volumul din acest link, în format electronic (există și varianta tipărită)... https://play.google.com/store/books/details/Nicolae_C_Ariton_Misterul_comorii_de_la_Agighiol?id=_LruEAAAQBAJ