$$$

 86 de ani de la DIKTATUL DE LA VIENA

La 30 august 1940 se semnau, la Viena, documentele „arbitrajului” germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi cedată Ungariei horthyste.

Alesandru Dutu

29-30 august 1940. 

Arbitraj sau dictat? 

• Mihail Manoilescu: ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

 În scrisoarea trimisă lui Adolf Hitler (prin Ion Gigurtu, prim-ministru), regele Carol al II-lea considera

 ,,absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat”. 

• Prin urmare, regele român a respins arbitrajul și nu l-a solicitat.

 În dezacord cu suveranul, Ion Gigurtu a declarat, în timpul discuției cu Adolf Hitler din 26 iulie 1940, că ,,guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui”. 

 În timpul convorbirilor, Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, a întrebat și el dacă se intenționează arbitrajul în cazul în care negocierile cu Ungaria și Bulgaria ar ajunge la impas. 

• Ideea a fost respinsă de Hitler, care a invocat ,,experiența nesatisfăcătoare” a primului arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Slovacia.

 Peste o lună, Germania și Italia au decis să satisfacă pretențiile revizioniste ale Ungariei, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano prezentând lui Hitler (27 august 1940), propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei.

 Cu acel prilej s-a decis ,,să nu se ducă ducă convorbiri cu niciuna din cele două delegații”, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. 

• Era, deci, clar că într-un asemenea cadru nu putea fi vorba de niciun arbitraj.

• Pentru ,,ochii lumii” termenul a fost folosit de cei care urmăreau rășluire României, la 29 august 1940 Joachim von Ribbentrop solicitând acordul guvernului român ,,până la 8 seara”. 

 Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, declarând că nici nu ar putea vreodată să-l accepte.

 Pentru intimidare, ministrul german de Externe a amenințat cu ,,atacul concomitent” al Rusiei și Ungariei (ca de un lucru ce s-ar fi înțeles între aceste state) și a atras atenția că dacă regele român ,,ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. 

După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiune asupra ungurilor, care ,,ar fi intrat a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru ,,ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”. 

 La rându-i Galeazzo Ciano, ministrul italian de Externe, a arătat că era autorizat de Benito Mussolini să declare că în situația în care România nu ar accepta ,,arbitrajul” s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. 

Declarația a fost confirmată și de Joachim von Ribbentrop. Ca și când nu ar fost clar ce se urmărea, Wilhelm Fabricius a declarat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

 În încercarea de mai salva câte ceva, Mihail Manoilescu a repetat că România s-a pronunțat împotriva oricărui arbitraj, că aceasta ar putea ,,trasa niște negocieri la care s-a ajuns la două puncte de vedere destul de apropiate și pe care fiecare parte are ca maxim risc, acela de a se vedea aprobându-se puntul de vedere al celeilalte părți”.

• ,,Arbitrajul în chestiuni teritoriale - a mai adăugat ministrul român al Afacerilor Străine – nu poate însă să se facă cu un risc nemărginit, fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ab libitim de teritoriul național, lucru la care n-ar consimiți niciodată un stat”. 

 Joachim von Ribentrop a reacționat cu duritate. După ce a arătat că ,,nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este de esența oricărui arbitraj”, ministrul german de Externe a precizat că arbitrajul nu putea să fie decât ,,o sinteză între principiul etnic și principiul teritorial”. 

Replica lui Mihail Manoilescu că principiul teritorial este ,,un nonsens menit să mascheze poftele teritoriale ale unora” nu a avut niciun rezultat.

 În final, ministrul român al Afacerilor Străine a comunicat la București că i s-a propus următoarea alternativă: 

,,Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. 

• Acest lucru avea să-i fie repetat de mai multe ori, fapt care l-a determinat să consemneze:

 ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

 Acesta a fost contextul în care în Protocolul semnat la Viena la 30 august 1940 de către Joachim von Ribbentrop, Galeazo Ciano, Mihail Manoilescu și István Csáky, s-a consemnat: ,,În cadrul conferințelor care au avut loc la Viena, în zilele de 29 și 30 august, între reprezentanții Germaniei, Italiei, României și Ungariei în legătură cu litigiul dintre România și Ungaria cu privire la teritoriile care urmează să fie cedate Ungariei, reprezentanții României și Ungariei, în virtutea puterilor pe care le dețin, au cerut guvernului german și guvernului italian să rezolva această problemă printr-o sentință de arbitraj”.

 Ce s-a întâmplat la Viena la 30 august 1940 a fost, oare, un arbitraj sau un veritabil dictat prin care României i s-au răpit 43 492 kmp cu o populație de 2 2609 007 locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1 ruteni% și 3,4% alte naționalități?

 Creadă fiecare ce vrea! Adevărul nu poate fi schimbat!

 De neacceptat a fost şi lipsa de reacţie a noului guvern român, a celorlalte autorităţi, a presei etc. faţă de răşluirile teritoriale pe care a trebuit să le suporte ţara în vara anului 1940, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar român în Turcia, constatând/acuzând următoarele, la 30 decembrie 1940:

• ,,În afară de cuvintele de laudă – împinse de multe ori până la servilism – față de Puterile Axei, de-abia se văd ici-colo, timide încercări de protest contra Ungariei și nimic pentru Basarabia, pe care am uitat-o (adică presa a uitat-o), cu totul”.

• ,,Dacă este vorba să mergem până la capăt cu Axa, încât să acceptăm și «moartea cu Axa și deci pentru Axă», atunci de ce n-am murit mai bine – ieri – pentru Basarabia și Transilvania și de ce nu murim mai bucuros – mâine – pentru România?”.

• ,,Pentru ce presa noastră nu este liberă sau – mai bine zis – de ce nu se pretextează că este liberă, pentru ca la adăpostul acestui pretext să înceapă cu ardoare și furie lupta pentru reîntregirea neamului?

• ,,Pentru ce asociațiile noastre de luptători pe toate tărâmurile, nu strigă, până la Cer, dreptatea neamului și nedreptatea ce ni s-a făcut?”.

• ,,De ce, cu alte cuvinte, manifestările politice românești – oficiale și neoficiale – păstrând linia generală a legăturilor cu Axa, să nu aibă totuși un caracter mai românesc, mai independent, mai demn?”.

• România face astăzi, ca și altă dată, o politică «cuminte» de defensivă, o politică care să nu supere pe marii noștri prieteni (ieri alții, astăzi alții), o «politică negativă». Ungaria, din contră, face o politică agresivă, o politică ofensivă, o «politică pozitivă», gândindu-se întâi la ea și apoi la marii protectori. Ungaria țipă, cere 100 pentru a i se da cel puțin 10. 

• Germania nu va da o mână de ajutor și nu va stima decât pe cel puternic, pe cel curajos, pe cel demn, pe cel ce știe să ridice capul sus cu riscul vieții, pe cel ce preferă să moară în onoare decât să se ascundă după formule înșelătoare pentru a trăi în laşitate”

.