$$$

 Umberto Eco

     Odată, pe când mă aflam la Academia Regală Spaniolă din Roma, încercam să țin o prelegere, dar o femeie mă orbea în mod constant cu blițul aparatului ei foto, împiedicându-mă să mă concentrez asupra notițelor mele. Enervat, i-am spus (așa cum uneori sunt nevoit să le spun fotografilor lipsiți de tact) că, în timp ce lucrez eu, ar trebui să nu lucreze ei — fiindcă există o separație a muncii. Femeia și-a închis camera, dar cu o expresie de parcă aș fi insultat-o.

Altă dată, în San Leo, în cadrul unui eveniment festiv organizat de autoritățile locale, mă pregăteam să redescopăr peisajele din Montefeltro, pe care pictorul Piero della Francesca le-a imortalizat. Trei indivizi mă orbitau constant cu blițurile lor, iar eu am fost nevoit să le reamintesc regulile bunei-cuviințe. Rețineți: nu era vorba de paparazzi, ci, se presupune, de persoane educate, venite din proprie voință să asculte o conferință pe un anumit subiect.

Și totuși, era clar: sindromul „ochiului electronic” le scăzuse dramatic nivelul cultural pe care, probabil, îl revendicau. Aproape indiferenți față de tema discuției, nu doreau decât să captureze momentul — cel mai probabil pentru a-l încărca ulterior pe YouTube.

Refuzau să înțeleagă despre ce este vorba, doar pentru a înmagazina în memoria telefoanelor ceea ce deja văzuseră cu ochii lor.

Acest sindrom al „memoriei mecanice” în detrimentul gândirii pare să fi corupt mintal și oameni perfect civilizați.

Scopul lor devine acela de a pleca de la eveniment cu câteva imagini — ceea ce ar fi justificat dacă aș fi fost, să zicem, un stripteuz — dar fără nicio idee despre locul în care s-au aflat sau ce au văzut.

Și dacă am dreptate, gândindu-mă că ei călătoresc prin lume fotografiind tot ce văd, e limpede: sunt condamnați să uite a doua zi ceea ce au imortalizat cu o zi înainte.

În fața mai multor audiențe am povestit cum am renunțat la fotografie în 1960, după o călătorie printre catedralele Franței, când fotografiam ca un nebun. La întoarcerea acasă, aveam o grămadă de imagini mediocre, dar nu mai știam ce anume fotografiasem. Am aruncat aparatul de fotografiat și, în călătoriile ce au urmat, am păstrat în memorie ceea ce vedeam. Iar pentru amintirea palpabilă — și mai mult pentru ceilalți decât pentru mine — cumpăram cărți poștale excelente.

Aveam unsprezece ani când am auzit un zgomot ciudat pe șoseaua de centură a orașului în care eram evacuat. De departe, am văzut: un camion izbise o căruță trasă de cai, în care se aflau un țăran și soția sa. Femeia zăcea pe asfalt — cu capul zdrobit (și acum mi se face pielea de găină amintindu-mi), iar bărbatul îi strângea trupul și urla de durere.

Îngrozit, n-am îndrăznit să mă apropii mai mult. Nu era prima oară când vedeam un creier împrăștiat pe asfalt — dar, din fericire, avea să fie ultima. A fost însă prima dată când am fost în fața morții. A durerii. A deznădejdii.

Și mă întreb: ce-ar fi fost dacă aș fi avut atunci, cum are azi orice adolescent, un telefon mobil cu cameră video?

Probabil aș fi înregistrat scena, aș fi arătat-o prietenilor, aș fi postat clipul pe YouTube. Și poate că, continuând să filmez suferința altora, m-aș fi dezumanizat.

Dar n-am avut cameră. Am păstrat totul în memorie. Și acea imagine, la peste 70 de ani distanță, continuă să mă bântuie, să mă formeze, să mă învețe să nu fiu indiferent la durerea celorlalți.

Nu știu dacă tinerii de azi mai au șansa de a deveni adulți cu adevărat. Adulți ale căror priviri nu sunt lipite de ecrane. Aceia — sunt pierduți, poate, pentru totdeauna.

©️ Umberto Eco