$$$

 Mozart avea o nevoie arzătoare de cineva care să-i spună: „Ascultă, Wolfgang, faci totul cum se cuvine. Eu, poate, n-aș fi ales această cale, dar eu nu sunt tu; iar tu ai voie. Nu te teme, Wolferl, vei reuși! Ești cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată.”

Constanze nu era potrivită pentru un astfel de rol – era nevoie de o figură matură, impunătoare. Nici Leopold nu putea fi acela – nu-i iertase niciodată lui Wolfgang căsătoria. N-au fost de folos nici vizita la Viena, nici discuțiile, nici scrisorile, nici măcar nepotul nou-născut.

În schimb, rolul i s-a potrivit perfect lui Haydn – da, însuși Joseph Haydn, părintele clasicismului vienez, autorul a o sută patru simfonii și optimist din vocație. Joseph era mai vârstnic decât Wolfgang cu o viață întreagă – mai exact, cu douăzeci și patru de ani. Haydn slujise toată viața la curtea prinților Esterházy și îl privea pe Mozart cu o oarecare uimire, dar mai ales cu profundă admirație. El însuși n-ar fi cutezat niciodată să-și părăsească patronul, deși, uneori, murmura cu amărăciune.

Mai mult, Haydn nu avea copii și simțea o dorință fierbinte de a adopta, simbolic, un suflet tânăr. Mozart l-a fermecat – tânăr, strălucit, plin de viață; era o plăcere neașteptat de firească să-i fie alături. Aproape imediat au trecut la per tu, iar Mozart, ca mulți alții, a început să-l numească pe Haydn papá. Iar Joseph, cu toată inima sa bună, s-a atașat de Wolfgang și i-a oferit comoara sa personală – manualul de contrapunct Gradus ad Parnassum al maestrului Fux, după care învățase el însuși.

Iar când muzicienii devin prieteni adevărați, e inevitabil să nu cânte împreună. Cu atât mai mult cu cât Haydn tocmai scrisese niște cvartete proaspete. Se adunau patru – Haydn și Dittersdorf la viori, Vanhal la violoncel, iar Mozart la violă – și repetau. Mozart nu era un entuziast al cvartetelor de coarde – ultimul îl compusese cu zece ani în urmă. Dar cvartetele lui Haydn atingeau o culme de neatins, de parcă nici nu mai erau cvartete, ci o formă nouă, necunoscută. Mozart a început să mediteze.

Când Mozart medita, începea să vorbească și să râdă mai mult ca de obicei, să-și miște degetele mai repede și să bată cu piciorul mai nervos. Începea să se foiască, să se învârtă și devenea tot un zbucium.

– Hai, liniștește-te, – îi spuneau toți cei din jur, – ce tot tropăi? Nu poți sta locului?

Dar Mozart nu putea.

Așa a fost și atunci – a reflectat, a dansat cu trupul și și-a amintit de învățătura neuitatului său padre Martini: să înceapă cu vocea de sus, apoi cea de jos, apoi cele două intermediare, și la final să se așeze și să verifice totul cu migală. Să verifice de sus în jos, din stânga în dreapta, iar dacă e nevoie – și pe diagonală. Să lase doar acele greșeli pe care mâna nu se îndură să le corecteze – fiindcă ele creează o frumusețe aparte.

O, cât s-a străduit Mozart. A muncit cu sârg, a tăiat, a rescris, a nuanțat. Pentru cele șase cvartete i-au trebuit trei ani – adică, în medie, jumătate de an pentru fiecare. Pentru Mozart, care compunea o uvertură într-o dimineață, o arie într-o seară și un menuet într-un minut, ritmul acesta era neobișnuit. Dar Wolfgang își dorea cu ardoare să se apropie de măiestria lui Haydn, și mai ales – să-i ofere acestuia un dar. Și când a terminat cvartetele, a scris pe ele: „Scumpului meu prieten Haydn! Primește-le și fii-le tată, povățuitor și prieten!”... În trei ani, cvartetele îi deveniseră la fel de dragi ca niște copii.

La premieră, Mozart le-a interpretat împreună cu tatăl său, Leopold. Nu încăpeau într-o singură seară, așa că au fost prezentate în două seri succesive. Haydn le-a ascultat cu cea mai adâncă atenție, s-a apropiat de Leopold și i-a spus:

– Jur pe Dumnezeu, fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut vreodată.

– Cine-ar putea nega, – a răspuns acru Leopold, – e mare. Mai spuneți și că ultimul cvartet i-a reușit deosebit de bine. De ce tăceți, maestre Haydn? Nu v-a plăcut?

Dar Haydn, care și el rămăsese cu o impresie ambiguă despre ultimul cvartet, a rostit hotărât:

– Dacă Wolfgang a scris așa – înseamnă că așa trebuia.