$$$

 Veverițele, aceste creaturi jucăușe și aparent neînsemnate care aleargă printre ramuri și frunze, joacă un rol ecologic esențial în pădurile din întreaga lume – și, uneori fără să știe, devin mici grădinari ai naturii. Una dintre cele mai fascinante trăsături ale comportamentului lor este obiceiul de a strânge și ascunde nuci, semințe și ghinde pentru iarnă. În pregătirea pentru sezonul rece, veverițele își petrec o mare parte din toamnă adunând provizii și îngropându-le în sol sau ascunzându-le în scorburi, în crăpături de copaci și chiar în pământul din parcuri sau grădini. Acest comportament, cunoscut sub numele de hoarding (stocare sau ascundere de hrană), le ajută să supraviețuiască iernilor reci, când sursele de hrană devin rare.

Însă, paradoxal, deși veverițele sunt extrem de organizate în acest proces și au un simț al mirosului foarte dezvoltat, ele uită locația a aproximativ 25% din rezervele ascunse. Studiile realizate de ecologiști și etologi în mai multe regiuni ale lumii au confirmat această cifră surprinzătoare: una din patru nuci ascunse nu mai este recuperată de veveriță. Poate părea un eșec pentru micuțul animal, dar pentru pădure – este o binecuvântare. Nucile, ghindele și alte semințe îngropate și uitate au toate șansele să germineze și să se transforme în copaci noi, contribuind astfel la regenerarea naturală a pădurilor.

Această relație indirectă dintre veverițe și ecosistem se numește dispersie ecologică a semințelor, un proces esențial pentru supraviețuirea și diversificarea pădurilor. Pe măsură ce veverițele îngroapă semințele la distanțe variabile de copacul-mamă, ele ajută la evitarea competiției între puieți și la extinderea arealului speciilor de arbori. Practic, veverițele „plantează” păduri fără să-și propună acest lucru, iar pădurile de stejar, fag, castan sau nuc beneficiază din plin de pe urma neatenției acestor mici mamifere. Fără ele, multe păduri ar fi mai rarefiate, mai puțin diversificate și ar regenera mult mai lent.

Mai mult, nu doar uitarea este de vină pentru germinarea semințelor, ci și moartea naturală a unor veverițe sau migrarea acestora către alte teritorii, ceea ce lasă în urmă depozite neatinse. De asemenea, unele nuci sunt îngropate la adâncimi optime, în sol fertil, umed și umbros – condiții ideale pentru ca o nouă plantă să prindă rădăcini. Astfel, deși acționează din instinct de supraviețuire, veverițele au un impact pozitiv uriaș asupra biodiversității, fiind recunoscute de specialiști ca agenți ecologici de regenerare forestieră.

Este fascinant cum un comportament simplu, născut din nevoia de a supraviețui, poate influența pe termen lung întreaga dinamică a unui ecosistem. Fără să planteze cu intenție, veverițele devin niște grădinari discreți ai pădurii, iar fiecare mică ghindă uitată în pământ are potențialul de a deveni un copac falnic în decursul anilor. Într-o lume în care despădurirea devine o problemă globală, aceste gesturi aparent banale capătă o valoare uriașă. Este un exemplu grăitor al modului în care natura are propriile ei mecanisme de echilibru și regenerare – uneori ajutate de cele mai neașteptate creaturi.