$$$

 

UN PIC.....

       

Un pic de durere te face profund,

Mai multă durere te-afundă prea mult.

C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,

Cu multă avere n-ai somn şi te-apasă.

Un pic de-mplinire te face mai bun,

Prea multă împlinire te face nebun.

Un pic de putere te face mai tare,

Prea multă putere pe alţii îi doare.

C-un pic de respect eşti încrezător,

Cu prea mult respect devii sfidător.

Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,

Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.

C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,

Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.

Păstrează, creştine, măsura în toate,

Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate

Încet, dar şi sigur de la pocăinţă

Şi te pricopseşte c-o altă credinţă.

Autor posibil EMIL CIORAN, nu a fost confirmata apartenenta sigura a acestei poezii la opera sa.

Unicul și inegalabilul PETRE ȚUȚEA:

"Prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum cîinii. Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare.

* Cînd va dispărea ultimul țăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.

* A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea ?

Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie !

* Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul. Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit ! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori, îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani ! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.

* M-a întrebat un anchetator:

- De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le ?

- N-am vorbit, dom’le. 

- Cum n-ai vorbit ? 

- Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu ? 

Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca să fac recurs. 

La cine să fac recurs, la Dumnezeu ? Eu, cultural, sînt un european, dar, fundamental, spiritul e de țăran din Muscel.

* La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

* Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura oricine...

- Zic: uite, părinte, zic eu, am adoptat concepția regelui Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau.

„Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt ?''

Ce a zis regele Franței ?

„Mă, seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se răspîndesc cartofii în țară.”

* Vlad Țepeș are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele ! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse la nivel asolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Țepeș. Păi, fără ăsta, istoria românilor e o pajiște cu miei !"

Emil Cioran și Petre Țuțea în Cișmigiu, 1937