$$$

 Printre sutele de suflete care au trăit, chiar și pentru scurt timp, la bordul celebrului Titanic, se număra și o prezență discretă, dar iubită: o pisică pe nume Jenny. Nu era o simplă pisică vagabondă, ci „pisica de bord” oficială a navei – o tradiție comună în marina vremii, unde animalele erau ținute nu doar pentru companie, ci și pentru a ține sub control populația de șoareci și alte rozătoare. Jenny, o pisică cu blană pestriță, era bine cunoscută de membrii echipajului și își avea cuibul într-un loc cald și ferit: cabina ofițerului însărcinat cu gestionarea corespondenței, un spațiu liniștit în adâncul vasului.

În timpul perioadei în care Titanic se afla ancorat în portul Southampton, pregătindu-se pentru primul și, din păcate, ultimul său voiaj, Jenny devenise o prezență familiară pe coridoare. Fusese adusă de pe un alt vas al companiei White Star Line și părea să se fi adaptat repede la noua ei „casă plutitoare”. Echipajul o hrănea cu resturi din bucătărie, iar unii marinari chiar glumeau că pisica, cu mersul ei calm și ochii veșnic vigilenți, părea să inspecteze punțile cu aceeași autoritate ca un ofițer superior.

Dar, cu doar câteva zile înainte ca nava să plece din Southampton, un eveniment ciudat a atras atenția marinarilor. Jenny a fost zărită coborând în grabă de pe Titanic, ținând în gură unul dintre puii ei nou-născuți. A revenit de mai multe ori, făcând drumuri repetate pe pasarelă, cărându-și puii pe rând, până când i-a mutat pe toți în siguranță pe țărm. Cei care au observat scena au fost uimiți și tulburați: Jenny, care până atunci părea să-și fi acceptat rolul la bord, părea să fugă cu o determinare inexplicabilă. Comportamentul ei a fost interpretat de mulți ca un semn rău, un avertisment tăcut al unei nenorociri ce urma să vină.

Marinarii, adesea superstițioși din fire, au început să murmure între ei că pisica „știa ceva”. Într-o epocă în care semnele naturii erau încă luate în serios, gestul pisicii a fost văzut nu ca o coincidență, ci ca un act instinctiv de salvare. Unii dintre ei spuneau că animalele simt vibrații subtile, schimbări în atmosferă sau presiuni nevăzute, iar Jenny ar fi presimțit tragedia care urma. În timp ce oamenii se urcau la bord încrezători, cuceriți de luxul și grandoarea vaporului „de nescufundat”, mica pisică își purta în tăcere puii spre țărm, departe de pericol.

Din păcate, ceea ce a urmat este bine cunoscut: în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanic s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat în apele înghețate ale Atlanticului de Nord, ducând cu el peste 1.500 de vieți. Povestea lui Jenny, deși mai puțin cunoscută decât a pasagerilor faimoși, a supraviețuit prin relatările orale ale echipajului. Ea rămâne un detaliu emoționant și misterios în tragedia Titanicului – un simbol al instinctului natural, al legăturii dintre om și animal și, poate, al unei înțelepciuni pe care omenirea, în graba sa spre progres, a ales adesea să o ignore.