$$$

 

Femeile românce de la sat – stâlpi ai lumii vechi

În vremurile de demult, femeile românce duceau pe cap poveri cât o lume întreagă – apă de la fântână, vase de lut, coșuri cu merinde, saci de grâu sau lemne pentru foc. Mergeau cu pași măsurați, umerii trași înapoi, coloana dreaptă ca o linie de hotar, iar pe cap țineau greutăți de 15, 20, uneori chiar 30 de kilograme, fără să clipească.

Parcurgeau zilnic kilometri întregi pe drumuri de țară, prin soare, vânt și ploaie. Unele studii estimează că o femeie putea merge între 8 și 12 kilometri pe zi astfel, fără mijloace moderne, fără plângeri – doar cu o pricepere transmisă din mamă-n fiică.

Nu aveau centuri lombare, nici pantofi sport cu gel, dar aveau echilibru, răbdare și o forță calmă, neînfricată. Până și copiii lor învățau din priviri cum se poartă o viață de trudă cu demnitate.

Așa era femeia româncă de la sat – nu doar sprijinul casei, ci și coloana vertebrală a unei lumi întregi.

(Și da, femei care cară pe cap se găsesc și azi în Africa, India sau America Latină – dar ale noastre rămân în sufletul acestui pământ.)