$$$

 Cuvintele grele pe care le aruncăm spre copiii noștri nu sunt niciodată luate de vânt - ele se așează în adâncul sufletului lor, unde prind rădăcini.

„Băiatul lui Gheorghe din capul satului a luat premiul întâi, iar tu vii cu 8 la matematică? Ce să fac eu cu tine?"

Vocea tatălui meu răsuna prin bucătăria mică, în timp ce eu stăteam cu carnetul de note deschis pe masă, privind cum degetele lui aspre, muncite la câmp, răsfoiau paginile ca și cum ar fi căutat dovezi ale unei trădări.

Aveam zece ani și tocmai încheiasem primul trimestru al clasei a patra. Luasem note bune: două de 10, câteva de 9 și un singur 8 la matematică. Pentru mine, care stăteam ore în șir rezolvând probleme, acel 8 era o victorie. Pentru tata, era dovada clară că nu eram suficient de bun.

Casa noastră din Vâlcenii de Sus era mereu curată, ordonată, dar rece. Nu era sărăcie, doar o asprime care părea să se fi infiltrat în pereți. Mama încerca să mai îndulcească atmosfera cu câte o prăjitură duminica sau cu o vorbă bună șoptită când tata nu auzea. Dar zâmbetele ei erau tot mai rare, ca florile care încearcă să răzbească prin crăpăturile unui zid de piatră.

„Nu înțeleg ce e în capul tău. Dacă Ionel poate, de ce tu nu poți? Ce, el are două capete? Sau tu ai jumătate?"

Tatăl meu avea o colecție impresionantă de astfel de întrebări, fiecare mai ascuțită decât precedenta. Ionel era fiul învățătoarei, Costel – băiatul doctorului, iar Mircea – nepotul primarului. Mereu exista cineva mai bun decât mine, un copil a cărui simplă existență părea să justifice dezamăgirea constantă a tatălui meu.

„Marin, lasă copilul. A luat note bune," încerca mama să intervină, punând o farfurie cu mâncare în fața mea. „E printre primii din clasă."

„Printre primii? Ce să fac eu cu 'printre primii'?" se răstea tata, lovind cu palma în masă. „În viață, ori ești primul, ori nu ești nimic. Ți-am spus de o mie de ori."

Poate că doar cei care au crescut cu astfel de comparații constante pot înțelege cu adevărat cum fiecare cuvânt devine o cărămidă în zidul care te separă treptat de propria ta valoare și bucurie.

În fiecare duminică, după biserică, mergeam cu tata la cârciumă. El bea un pahar de vin cu bărbații, iar eu stăteam cuminte pe un scaun, în colț, cu o limonadă în față. Era momentul lui preferat să vorbească despre realizările mele - sau mai degrabă despre lipsa lor.

„Băiatul lui Vasile e la olimpiada națională de fizică, iar al meu nu știe să rezolve o problemă de clasa a patra," anunța el, ca și cum ar fi citit prețul strugurilor la piață.

Bărbații dădeau din cap, unii cu milă, alții mulțumiți că, măcar în această privință, stăteau mai bine decât Marin al nostru.

Când am intrat la liceu, în orașul de lângă sat, pentru tata a fost doar o nouă oportunitate de a găsi băieți mai buni decât mine. Acum, cercul celor cu care eram comparat se lărgise considerabil.

„Vecinul de la trei case mai jos și-a trimis băiatul la București, la 'Șincai'. A luat locul doi pe țară la matematică. Și tu? Ce faci tu cu viața ta?"

Ceea ce tata nu vedea, sau nu voia să vadă, era că făceam multe lucruri. Îmi plăcea literatura, scriam poezii pe care le ascundeam într-un caiet sub saltea. Învățam bine la istorie și geografie. Desenam hărți fantastice ale unor țări imaginare. Dar nimic din toate astea nu era "primul loc", așa că, în ochii lui, nu conta.

În clasa a zecea, am avut prima mea realizare cu care speram să-l impresionez. Un profesor de română a trimis una dintre compunerile mele la o revistă literară județeană, și a fost publicată. Am adus revista acasă, tremurând de emoție.

„Ce să fac eu cu poeziile astea? Crezi că te angajează cineva să scrii poezii? Băiatul lui Dumitru e deja admis la Politehnică, cu bursă."

Am încetat să mai aduc vești despre realizările mele. Când am câștigat un concurs de eseuri la nivel de județ, nu am spus nimic acasă. Când am fost ales să reprezint școala la o competiție de dezbateri, am inventat o excursie cu clasa.

Mama observa schimbarea din mine, vedea cum mă închideam tot mai mult în mine însumi, dar intervenția ei era limitată la mici gesturi - o mână pe umăr, o prăjitură preferată făcută pe ascuns, un "sunt mândră de tine" șoptit când tata nu era prin preajmă.

„De ce nu-i spui și tatălui tău despre premiul de la concursul de eseuri?" m-a întrebat ea într-o zi, după ce aflase de la o vecină al cărei fiu era în aceeași școală cu mine.

„La ce bun? Tot va găsi pe cineva care a făcut mai bine."

Nu mai e ca pe vremuri când părinții înțelegeau că fiecare copil are drumul său, talentul său, ritmul său. Acum e o competiție constantă, o alergare frenetică spre performanțe care să hrănească mai degrabă orgoliul părinților decât sufletul copiilor.

După liceu, am fost admis la Facultatea de Litere din Cluj. Nu era Medicina sau Politehnica, deci pentru tata era un eșec. În ziua plecării mele, el a stat la masa din bucătărie, citind ziarul, refuzând să mă conducă la gară.

„Văd că băiatul lui Toma a intrat la ASE. Ăla da viitor, nu ca alții care se duc să învețe poezii."

Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat direct pentru mulți ani.

La facultate, departe de privirea lui critică, am început să respir. Să descopăr că pot fi bun la ceva fără să mă compar constant cu alții. Am avut profesori care au văzut potențial în mine, colegi care apreciau ceea ce scriam. Mama mă suna săptămânal, iar eu îi povesteam despre cursuri, despre prieteni, despre orașul care mă adopta.

„Tatăl tău e mândru de tine, chiar dacă nu știe să o arate," îmi spunea ea uneori.

Știam că minte. Dar o lăsam să păstreze această iluzie care îi făcea viața mai suportabilă.

După facultate, am rămas în Cluj. Am început să public în reviste literare, apoi am scos primul meu volum de poezie. Am fost invitat la festivaluri, am ținut lecturi publice. Am devenit profesor la un liceu bun din oraș.

Când primul meu volum a primit un premiu important pentru debut, am sunat-o pe mama.

„Să-i spun și tatălui tău?" m-a întrebat ea, cu speranță în voce.

„Dacă vrei tu."

Mama i-a spus. El a comentat doar: „Poezii... ce să faci cu poeziile în ziua de azi?"

Următorul meu volum a avut succes, a fost tradus în două limbi străine. Am început să fiu invitat la conferințe internaționale. Scriam articole pentru reviste culturale. Îmi construisem o viață frumoasă, departe de comparațiile dureroase din copilărie.

Cinci ani mai târziu, mama m-a sunat într-o dimineață de duminică.

„Tatăl tău e la spital. Un infarct. Doctorii spun că e grav."

Am luat primul tren spre casă. La spitalul județean, l-am găsit pe tata într-un pat alb, conectat la aparate, mult mai mic și mai fragil decât mi-l aminteam. Pentru prima dată în viața mea, nu părea amenințător. Doar bătrân și speriat.

„A întrebat de tine," mi-a spus mama. „Cred că ar vrea să te vadă."

Am intrat în salonul lui și am stat pe un scaun lângă pat. Nu știam ce să spun. Toate cuvintele pe care le înghițisem în toți acei ani formau un nod în gâtul meu.

Tata a deschis ochii încet și m-a privit. Pentru prima dată, nu căuta ceva de criticat.

„Ai venit," a șoptit el.

„Da."

„Am auzit că ești profesor bun. Și că scrii cărți."

Nu era o întrebare, ci o constatare. Am dat din cap.

„Mama mi-a citit din ele. Nu înțeleg eu poeziile astea moderne, dar sună frumos."

Am rămas în spital toată ziua. Mama a mers acasă să se odihnească puțin, și am rămas singur cu tata. În tăcerea camerei, întreruptă doar de bipurile regulate ale aparatelor, el a vorbit mai mult decât o făcuse vreodată.

„Tatăl meu nu mi-a spus niciodată că a fost mândru de mine," a șoptit el la un moment dat. „Orice făceam, nu era suficient. Am jurat că voi fi diferit cu copilul meu. Dar se pare că nu știm să facem decât ce am învățat."

Mă întreb câte generații trebuie să treacă până când învățăm să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am fi vrut noi să fim?

„De ce nu mi-ai spus niciodată asta?" l-am întrebat, simțind cum în glas mi se strecoară toată durerea adunată în ani.

„Pentru că eram slab. Și mi-era rușine de slăbiciunea mea." A tușit ușor, și a continuat: „Te-am comparat mereu cu alții pentru că îmi era frică să nu ajungi ca mine. Voiam să fii mai bun, să nu te mulțumești cu puțin. Dar nu am știut cum să-ți spun asta."

Am stat și am vorbit toată noaptea. Despre viața lui, despre copilăria lui cu un tată violent și absent. Despre speranțele pe care și le pusese în mine și despre cum, din dorința de a mă împinge spre mai bine, mă împinsese de fapt departe de el.

Dimineața, când mama s-a întors la spital, ne-a găsit vorbind. A zâmbit cu lacrimi în ochi.

„În sfârșit," a șoptit ea, mai mult pentru sine.

Trei zile mai târziu, tata a suferit un al doilea infarct. De data asta, fatal. A murit ținându-mă de mână, spunându-mi că e mândru de mine. Primele și ultimele cuvinte de acest fel pe care mi le-a adresat vreodată.

La înmormântare, satul întreg a venit să-și ia rămas bun. Vecinii, cunoscuții, toți cei care fuseseră martori la comparațiile nesfârșite pe care tata le făcea între mine și băieții lor.

„Tatăl tău vorbea mereu despre tine," mi-a spus unul dintre ei după slujbă. „Era mândru de ce ai realizat, chiar dacă nu știa să o arate."

Nu l-am crezut. Dar în săptămânile următoare, ajutând-o pe mama să facă ordine prin casă, am descoperit un sertar plin cu decupaje din ziare și reviste - toate articolele și recenziile despre cărțile mele, toate mențiunile numelui meu. Unele erau îngălbenite de vreme, din primii mei ani după facultate.

Le păstrase pe toate. În secret, departe de ochii mei, poate chiar și de ai mamei. Le citise, le recitise, dar nu găsise niciodată cuvintele să-mi spună.

Sub ele, am găsit un caiet. Înăuntru, cu scrisul lui ordonat, erau copiate poezii din volumele mele. Copiate de mână, cu răbdare, ca și cum ar fi vrut să le înțeleagă mai bine, să le simtă, să pătrundă în lumea mea.

Pe ultima pagină, o notă scurtă: „Pentru când voi avea curajul să-i spun fiului meu cât de mândru sunt de el."

Acum, la cincisprezece ani după moartea tatălui meu, stau în fața clasei mele de liceu și privesc copiii care așteaptă să le împart lucrările corectate. Mă gândesc la fiecare dintre ei - la talentele lor diferite, la ritmurile lor diferite de învățare, la drumurile lor care nu trebuie să fie identice pentru a fi valoroase.

„Fiecare dintre voi are ceva special," le spun, cuvinte pe care aș fi avut nevoie să le aud în copilărie. „Iar eu sunt aici să vă ajut să descoperiți ce anume, nu să vă compar unii cu alții."

Și undeva, în tăcerea dintre cuvintele mele, simt prezența tatălui meu - nu cel aspru din copilăria mea, ci cel din ultimele zile, cel care a avut, în sfârșit, curajul să fie vulnerabil. Prea târziu pentru a schimba trecutul, dar poate nu prea târziu pentru ca eu să învăț din greșelile lui.

Iar aceasta e, poate, cea mai tristă lecție: că uneori, reconcilierea vine abia când nu mai avem timp să ne bucurăm de ea. Că iertarea, oricât de eliberatoare, nu poate umple complet golul lăsat de anii pierduți în tăcere și durere.