$$$

 S-a întâmplat în 12 iulie1797: La această dată, a trecut la cele veșnice Ienăchiţă Văcărescu, istoric, filolog şi poet; în 1787, el a tipărit „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti", prima gramatică în limba română; autor, între altele, de dicţionare bilingve (român-german, german-român şi român-turc, turc-român). Este autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde şi un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale (n. 1740).

Ienăchiţă Văcărescu era descendentul uneia dintre cele mai vechi şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească. Dincolo de multele legende legate de înaintașii săi, trebuie amintit bunicul, Ianache Văcărescu, cumnat şi vistier al lui Constantin Brâncoveanu, care a fost decapitat în 1714 la Constantinopol, odată cu domnitorul. Tatăl, Ştefan Văcărescu, logofăt, vistier şi mare ban, avea talent, dedica versuri domnitorului Scarlat Ghica, fiind apreciat pentru oraţiile de sărbători pe care le compunea; mama, Ecaterina (Catinca) Done, îi era nepoată de soră cronicarului Ion Neculce.

Învăţătura primită de Văcărescu a fost dintre cele mai alese: în casă a studiat greaca (dascăl era Neofit Kavsocalivitul), franceza (cu Linchou), latina şi germana (cu Weber); un hoge l-a iniţiat în limba turcă; se poate, de asemenea, să fi fost trimis la o şcoală în Veneţia, pentru că ştia foarte bine italiana şi, la îndemnul lui, serdarul Antonie Manuil a tradus, din Geminiano Gaeti, II giovine istruito, scriere care, cu un titlu în greceşte însemnând Triumful credinţei ortodoxe, a apărut în 1791 şi i-a fost dedicată. După moartea tatălui, otrăvit din porunca domnitorului Constantin Cehan Racoviţă, Văcărescu, care din 1760 făcea parte din Divanul domnesc (vel comis, vel căminar), se refugiază la Constantinopol şi aici, cu învăţatul Halii Hamid din secretariatul împărătesc, aprofundează gramatica limbii turce, studiază araba şi persana.Prin tergimanul Porţii, Iacovache Rizu, cu a cărui fiică, Eleniţa, era căsătorit, intră în cercul relaţiilor diplomatice. E mare clucer şi, sub Grigore III Ghica, cumnatul său, mare vistier.

În anii războiului ruso-turc (1768-1774), sub ocupaţia rusească, împotriva curentului („unii păntru râvna legii, alţii păntru pohta slavei şi alţii păntru iubirea hrăpirii să făcură ostaşi ruşi”, scria el), se află împreună cu familia în pribegie la Braşov. Îi scrie feldmareşalului Rumianţev şi obţine eliberarea când, cu paşaportul în neregulă, e oprit de autorităţi de a participa, ca dragoman al delegatului otoman, la conferinţa de pace de la Focşani. În 1773 îl cunoaşte pe împăratul Iosif al II-lea; acesta, în trecere prin Braşov, le acordă boierilor „înstrăinaţi” audienţe; Văcărescu, servindu-le de translator prin intermediul limbii italiene, se vede preţuit de înaltul suveran. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), fiind numit domn Alexandru Ipsilanti, este chemat la Ţarigrad spre a-l însoţi în ţară. E pentru a treia oară vistier, apoi spătar. Colaborează, în baza unor temeinice cunoştinţe juridice, la întocmirea primei condici de legi a Ţării Româneşti, tipărită în 1780 (Pravilniceasca condică), şi sprijină iniţiativele „înţeleptului” Ipsilanti de a statornici învăţământul. Hrisovul de organizare a şcolii, redactat în 1775 de Văcărescu (argumentează Cornel Cârstoiu), este un elogiu luminist adus învăţăturii, „podoabă” prin care se câştigă „cunoştinţa lucrurilor şi fiinţelor” şi traiul „după raţiune”, „prin nişte regule foarte exacte”.

Ca om de încredere şi diplomat, e trimis în 1781 să îi aducă acasă pe cei doi fii ai domnului, fugari în Transilvania. Ajunge la Curtea de la Viena, are întrevederi cu prinţul Kaunitz, cancelarul aulic, este primit de împăratul Iosif al II-lea şi, impresionând prin elocinţă, tact şi demnitate, îşi duce la bun sfârşit misiunea, căci beizadelelor li se retrage azilul politic.Între timp Alexandru Ipsilanti fusese mazilit, iar el era numit locţiitor al domnului (caimacam). 

Căsătorit, după moartea Eleniţei Rizu (mama poetului Alecu Văcărescu), cu Elena Caragea, apoi, la pierderea acesteia, cu sora ei, Ecaterina (cu ea având un al doilea fiu, Nicolae, ce va dovedi şi el înclinaţii pentru poezie), Văcărescu este scurt timp ginerele domnitorului Nicolae Caragea. Spătar în timpul acestuia şi sub Mihail Suţu, succesorul lui, din nou vistier, Văcărescu a construit, la Brăila şi Silistra, poduri pentru armata otomană aflată în pregătiri de război cu Austria.

Îl sprijină pe Nicolae Mavrogheni, care i-a urmat lui Mihail Suţu (deşi îl dispreţuia, considerându-l „om prost şi la hire, şi la gândire”), ca să înfiinţeze la Ţarigrad o şcoală destinată aprofundării limbii turceşti de către tinerii din principat. Acesta, la rândul său, îl ajută să-şi tipărească în 1787, în două ediţii, la Râmnic şi la Viena, cartea Observaţii sau Băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumăneşti. În acelaşi an, „din poruncă domnească”, alcătuia, ajutat de un pictor, o lucrare cartografică pentru însemnarea localităţilor şi a drumurilor de la Dunăre la Adrianopol (e posibil, crede istoricul Andrei Pippidi, ca harta La Bulgaria e România, editată la Siena în 1791, să fie întocmită tot de Văcărescu). Mavrogheni, sporind obligaţiile financiare ale boierilor către Poartă şi ştiindu-l ostil (Văcărescu chiar a fost, la 1786, autorul unui memoriu, un „arz”, ce denunţa autorităţii otomane abuzurile domnitorului, iar în anul următor s-a aflat printre demnitarii care au propus Guvernului imperial de la Viena – ca soluţie-limită în faţa nedreptăţii – anexarea Ţării Româneşti), refuzase cererea acestuia de a se „strămuta”, odată cu izbucnirea conflictului armat austro-turc din 1787, la Constantinopol; îi permite ca, alături de alţi boieri suspecţi de a fi în corespondenţă „cu nemţii şi cu muscalii”, să se retragă la Nicopole şi apoi, separat de soţie, în insula Rhodos. Pentru a face faţă „valurilor întristărilor” în faţa „lumeştilor furtuni ale întâmplărilor”, în surghiun va lucra la o Istorie a prea puternicilor înpăraţi otomani, încercând, pe baza analelor turceşti, a informaţiilor culese de la istorici greci, latini, francezi şi italieni şi după modelul lui Dimitrie Cantemir, să prindă „începerea [...], creşterea, starea şi urmările” acestei „stăpâniri”, îşi regăseşte familia în 1790; după pacea de la Şiştov se întoarce în Bucureşti şi la „trecerile de vreme cele veselitoare de suflet”, către care, rafinat şi epicureu, nu era mai puţin înclinat. 

Venirea în scaunul Ţării Româneşti a lui Alexandru Moruzi (1793) îl pune într-o înfruntare deschisă, acutizată şi de dragostea ce îl lega de soţia domnitorului, cu superbia şi superficialitatea fanariotului, dar nu îl lipseşte de dregătorii: este mare spătar şi, iarăşi, vistier.Retrăgându-se prudent un timp din viaţa Curţii, dar chemat de urgenţă pentru a găsi o soluţie ravagiilor foametei şi ciumei, el impune – gest fără precedent – să se prezinte în faţa înaltei adunări cu işlicul pe cap, motivând că se afla bolnav. Susţine să fie cerută de la sultan şi împărţită populaţiei zahereaua (proviziile strânse pentru turci în serhaturile de pe Dunăre), soluţie care, acceptată, scapă ţara de foamete. 

Numele i se leagă de înfiinţarea unei flote pe fluviu, de primele legi în organizarea armatei terestre şi, mai ales, de instituirea Logofeţiei de Obiceiuri, instituţie politică şi culturală care se ocupa de protocol: era menită a păzi „cu cuviinţă şi statornicie”- în baza unor norme extrase din condicile împărăteşti ale Ţarigradului sau din hrisoave interne şi a informaţiilor furnizate de ele privind istoria, geografia, viaţa bisericească şi politică a ţării – regulile diverselor ceremonii, fixarea dregătoriilor etc. Se ştie că Văcărescu obţinuse şi copiase prin strădania sa preţioase documente şi că le păstra în „arhiviile” casei de pe Podul Mogoşoaiei. Astfel, Condica divanului Valahiei (Condica Văcărescului), o copie de 214 file în chirilică îi este atribuită, el fiind traducătorul semnat al hatişerifului acordat de sultanul Selim al III-lea raialelor româneşti la 1791. Tot el ar fi fost traducătorul hatişerifului „împăratului Hamid”, emis de cancelaria Porţii în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774), care s-a păstrat într-o broşură nepublicată. Logofeţia de Obiceiuri (protocol) funcţiona deja din martie 1797 sub conducerea lui Isac Ralet, dar hrisovul de înfiinţare întocmit de Văcărescu este făcut public în 20 iulie 1797, după ce acesta murise pe 12 iulie – un sfârşit suspect, probabil prin otrăvire, datorat uneltirilor lui Alexandru Moruzi, care ameninţase că îl va pune în ştreang ori îl va sugruma chiar cu pletele doamnei.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/ienache-vacarescu/index.php

http://www.viatasiopera.ro/vacarescu-ienachita/biografie.html

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/pagini-de-istorie-familia-vacarescu-ienachita/23722/

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ienachita_vacarescu.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/primul-poet-al-sufletului-romanesc/

https://ziarullumina.ro/documentar/sfetnicul-pretios-al-domnitorului-brancoveanu-24091.html