duminică, 13 iulie 2025

$$$

 Când cântă vântul, scuturând copacii

⛰🐕🐏🐑🐑🐐🐑🐑🐏🐕🐺🏔📜🕊

         (Baladă din trecut)


Ion Popescu, Ucraina 


Când cântă vântul, 

scuturând copacii

de apa ploii nopții trecătoare -

se urcă-n munte 

turma nou-formată

ca-n toamnă 

brânză, urdă 

să coboare.


Ciobani năimiți cu oi din împrumut,

luate de la gazdele vecine -

sunt bravi, zeloși, isteți și “de temut”,

când lupii urlă … peste trei coline.


Fac multă brânză, urdă, dar și caș

atâta timp - cât turma este mulsă,

iar stânele sunt lâng-acel imaș,

ce are iarbă deasă foarte multă.


Și vatra pâlpâie necontenit,

de când pășește baciul în colibă,

iar strungile pulsează liniștit,

cât câinii latră doar ca să se-audă.


Răboajele-s pe polițe sub dac -

așteaptă socotelile din toamnă,

se pare - totul este pus la țanc,

și soarele din cer mai dă arhoană.


Și fluiere doinesc duios pe plai,

iar buciumul frumos prin munți răsună,

din când-în-când 

se-aude câte-un nai,

doar drâmba - 

plânge-a jale și suspină…


Ținea ea minte lucruri din trecut,

că “Pâinea”-n munți - 

e laptele de oaie,

că lâna oii -

e de așternut, 

iar pielea-i haină trainică și moale.


Când Baciul este Tată și Stăpân - 

și turmele sunt bine îngrijite,

la stână - are grijă și de fân,

ca-n iarnă oile să fie tot hrănite.

Ciobani năimiți și baci străin - 

frumoși,

doar drâmba ciobănașului “de-acasă”,

nu-i liniștită, 

când toți sunt voioși,

și-așteaptă-n frică 

vremea furtunoasă…

Dar totul se părea a fi cu rost -

ceaunul fierbe zărul fără grabă,

și oile-s sătule - 

sunt de muls,

și lapte-i mult, 

și vatra are treabă.

Dar fânu-n pajiște rămase necosit - 

au fost păscute oile acolo:

“….la ce de mers departe “de dormit”,

când brânză este, 

alăturea-i ocolul?”

Trecuse săptămâni, 

și-ncet-încet

secase iarba - 

oile-s flămânde,

și lapte mai puțin, 

și caș și zăr,

nici fân uscat și… 

baciul stă pe gânduri.


Cu două zile-nainte de întors

cu oile în sat, 

acolo-n vale,

lua în mână câte un răboj 

și-nțelegea:

că oile n-au lapte - și “e jale”…


Și zise-n miez de noapte-ngândurat: 

“Vom merge mâine sus, 

departe-n munte,

ne vom întoarce seara la-noptat,

la muls - 

c-acolo n-avem unde…”

Dar muntele părea din jos mai mic,

și-ajunseră acolo după masă -

poiană mare, loc frumos și bun

cu iarbă încă verde, dar și deasă…


Și oile flămânde-au dat de “rai”, 

și-au chefuit din plin până spre seară,

ciobani-au obosit sleiți de drum 

și n-aveau chef în noapte să coboare.


Și-au hotărât să stea o noapte-munți,

și-n zori de zi să se întoarcă-n stână,

că nu aveau cu ei găleți de muls,

și nici ceaun să-și facă mămăligă. 


Și s-au culcat în cerc frumos, 

la foc, 

lăsând la oi doar câinii vechi de pază,

și-au adormit adânc toți la un loc,

doar “tânărul din sat”, 

sleit - 

veghează.

Un lup bătrân ieșise la vânat,

iar cerul înstelat cădea spre ploaie,

ciobani-străini se vâră sub cojoc

și fiecare… sforăie mai tare.

Dar câinii latră 

mult mai mult din greu

și oile se strâng mai grămăjoară,

ciobanii - dorm, 

dar cel mai tinerel,

cu-n crac arzând, 

atent spre oi coboară.


Perechi de ochi sclipeau dintre tufiș,

jucând în semicerc în jurul turmei -

îi observase tânărul cioban,

strigând din răsputeri c-“atacă lupii!”


Ciobanii s-au trezit înspăimântați,

luară toți ciomegele în mână,

apropiindu-se mai mult de… foc,

știind că “focu-i “leac” pentru jivină”…

Cel tânăr singur sta-ntre lup și oi -

doar câini bătrâni lătrău cu el alături

și-o lapoviță scursă dintre nori,

lăsând doar fum din foc în loc de flăcări.


Și arunca-se cracul înspre lup,

lovindu-l drept în cap din răsputere - 

urlase groaznic lupul 

și prin munți

ecoul repeta a lui durere.

Ciobani străini, 

voinici, dar… 

fără “foc” -

ecoul i-a făcut să creadă-n haită,

crezând că munți-n jur sunt plini de lupi,

fugiră toți, cu baci - 

în plină noapte.

Așa-i mereu, având ciobani străini 

și baci “frumoși” ce după modă “cântă”,

în caz de încercări, ei primii fug -

te lasă singur, “fără fân și urdă”.

Cu turma-acum rămase-acel CIOBAN,

ce unicul era din sat, de-acasă,

cinci câini bătrâni, o drâmbă și-un suman,

un fluier, munții, stâna strămoșească…

Când ninge vântul, 

scuturând copacii

de lapovița nopții trecătoare,

coboară-ncet 

cu oile salvate -

răboajele 

spre sat, 

acasă-n vale.


🐕🐏🐑🐑🐑🐑🐐🐑🐑🐑🐏🐑🐑🐕l

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 „Să uite lumea că am fost cândva logodnica unui rege…” La vârsta de nouăsprezece ani, Sophie Charlotte trăia o fericire deplină, plină de m...