$$$

 

Un profesor de liceu cum nu ați mai văzut niciodată. Dar niciodată. Și nici nu veți mai  vedea.

În ultimul an de liceu, la mate-fizică în Roman, prin '83, aveam în programă o materie pusă acolo degeaba – se numea ”Organizarea și legislația muncii”. O glumă, firește.

Dar iată că pe ușa clasei intră un bătrânel jovial, nu foarte înalt, suplu și vioi, cu un zâmbet permanent pe o față radioasă. Ce a urmat, ne-a marcat viețile iremediabil, un șoc. Acel om a făcut o gaură mare în peretele clasei și a început să ne arate lumea, în culori.

Nu am făcut nici un minut din inutila materie din programă, nici unul. 

În schimb, un an de zile, acel batrânel, pe care imediat l-am iubit cu toții, ne-a dus ușurel, cu multă măiestrie și umor, prin toată istoria artei, prin muzică, științe juridice, literatură, filosofie, elemente de psihologie, ceva istorie comparată, cu multe discuții despre viață și cum trebuie să îți alegi valorile, într-un excurs general asupra culturii lumii. 

Eram stupefiați. Ora cu el curgea altfel decât tot ceea ce văzusem până atunci. Aveai voie să răspunzi fără să te ridici din bancă, colegii te puteau contrazice fără să ceară voie profesorului, eram tratați ca adulți, eram tratați ca studenți, și asta ne umplea de mândrie. 

Profesorul aducea uneori magnetofonul și ascultam muzică clasică, iubirea vieții lui, pe care ne-o explica de ne dădeau lacrimile. Ținea in liceu o suită de audiții despre Enescu, în biblioteca, seara, de fugeau elevii de la seral ca să fie de față.

Ce separă o operă de artă de lumea reală? Un tablou e separat de ramă, un spectacol de teatru de o scenă, o statuie de un soclu. De ce spun glume cam la un sfert de oră? Pentru că, psihologic, cam asta e timpul de atenție al vostru, de aceea vă relaxez periodic, să vă țin atenți mai apoi. Știți cine fost Rîmaru – și de aici o poveste demnă de un documentar polițist. Haideți să auziti Ave Maria în diferite interpretări muzicale, inclusiv rock, sau fiți atenți ce lin curge Vltava în muzica lui Dvorjak... Și tot așa, și tot așa. 

Realitatea ni se părea mai simplă, lucurile mai clare, lumea mai accesibilă.

La orele lui, puse sâmbăta, la sfârșit, nu lipsea nimeni. Le așteptam ca pe un balsam sufletesc. Dacă te-ai fi uitat pe geam ai fi văzut 35 de elevi stând cu gurile căscate și, din când în când, râzând din toată inima. 

Tezele erau o nebunie, abia le așteptam. Aveai voie să ții pe bancă orice carte voiai, să vorbești cu colegii, să te ridici sa pleci și să revii. Iar subiectele erau cam așa: tratați la alegere, din punct de vedere juridic – după ce ne predase elemente de Drept – drama Romeo și Julieta sau Meșterul Manole sau Miorița. Și la sfârșit, vreau să văd o sentință. Ne bușea râsul pe loc și ne apucam de treabă. Mințile noastre lucrau altfel, nu mai era nimic de redat, nimic din ce învățasem cândva. Era mintea ta la lucru în stare pură.

Un om delicat, extrem de smerit, de o blândețe christică. Eram uneori obraznici, uneori de-a dreptul tâmpiți, puneam întrebări stupide – la toate răspundea cu acel zâmbet cu care cred că se născuse. 

A murit la 95 de ani, la Roman. A fost timp de 50 de ani numai suplinitor, un om al școlii interbelice, preda orice ii cădea în mînă – filosofie, istoria muzicii, istoria artei, matematică, fizică, chimie, română, literatura universală. Pentru un salariu mizer, de numai 2000 de lei.

Pentru noi a fost profesorul Gheorghe Ciobanu. Și sunt sigur, absolut sigur, că a murit zâmbind.

Cu acel zâmbet al lui, care l-a despărțit tot timpul, ca la operele de artă, de lumea reală.

    Sursa internet