$¢$$

 Când Rudolf Nureyev, faimosul dansator și, mai târziu, coregraf de renume mondial, s-a stins din viață în 1993 la Paris, a lăsat în urmă, pe lângă o colecție valoroasă de antichități, și un câine pe nume Oblomov. Era, după cum ușor s-ar putea ghici, un animal de o lene proverbială. Se târa anevoie pe lăbuțele lui scurte și butucănoase, ducând un trup greoi, de culoare alb-murdar, cu pete bej și negru scorojit; ochii îi lăcrimau, ghearele ascuțite îi zgâriau parchetul, iar urechile îi atârnau trist de-o parte și de alta a botului abătut. Atât de elegant, suplu și antrenat era Nureyev, pe atât de greoi, neîndemânatic și lipsit de grație era câinele său.

Oblomov părăsea cu greu apartamentul stăpânului său, acoperit cu covoare moi și scumpe, dar totuși îl însoțea pretutindeni, mai ales la repetițiile zilnice din sala de balet cu oglinzi uriașe, podea netedă și bară de exerciții. Lângă pianul la care cânta monsieur Valentin se afla păturica lui pufoasă, iar când Rudolf Nureyev se arcuia și se rotea la bară sau repeta noi mișcări de dans alături de elevii săi ori de corpul de balet al Operei din Paris, Oblomov dormita pe culcușul său, privindu-i printre pleoapele pe jumătate închise și oftând din când în când cu adâncă înțelepciune. Deși nu înțelegea pe deplin de ce ființele vii se supun atâtor suferințe pentru a se desprinde de la sol și a pluti prin aer cu brațele întinse ca niște aripi de porumbel – ailes de pigeon, en avant et en arrière –, el intuia în toate acestea o tainică frumusețe. Podeaua vibra ușor, iar Oblomov urmărea ritmul pianului și pașii dansatorilor, mormăind uneori în barbă: „Un, deux, trois, allez!”. Nureyev se înălța în aer, cu picioarele drepte, lipite strâns unul de celălalt, cu brațele întinse, executând un assemblé soutenu, în timp ce partenera lui zbura spre el într-un grand jeté tournant, cu piciorul drept pe poante, cel stâng întins în spate la 90 de grade, iar brațele descriau un zbor. Oblomov simțea, sub blana sa tricoloră, esența durerii, a romantismului și a frumuseții – și asta îl făcea fericit.

Noaptea, visa uneori opt balerine îmbrăcate în tutuuri de culoarea caiselor, executând pas emboîtés – o succesiune de pași complicați ce reveneau de fiecare dată în poziția a cincea. O, da, Oblomov se pricepea. Văzuse destule ca să distingă fără greș entrechat quatre de entrechat six, atunci când picioarele drepte se încrucișează în aer nu de două, ci de trei ori. Îi plăcea totul nespus, dar mai mult decât orice, îi plăcea să-l privească pe Nureyev, chiar și când săriturile acestuia nu mai aveau suplețea de odinioară. Oblomov, care își păstra echilibrul doar printr-o nemișcare extremă, putea privi fără sfârșit zborurile puternice ale stăpânului său, acea imponderabilitate miraculoasă. Iar când Nureyev adopta poziția écarté de face, privind direct către Oblomov, ce zăcea într-un colț lângă pian, inima câinelui tresălta de dragoste, iar ochii i se umpleau de lacrimi.

Când Rudolf Nureyev a devenit cu totul vlăguit de boală, câinele nu s-a mai dezlipit de patul său. Prietenii îl hrăneau, căci, în ciuda durerii, pofta sa de mâncare rămăsese intactă. Ieșea din casă doar la nevoie. După moartea lui Nureyev, Oblomov a fost găsit devastat, cu lăbuțele acoperindu-și ochii inflamați, de parcă plângea, tolănit pe un covor oriental, lângă patul împodobit cu perne de mătase.

Nureyev, firește, și-a luat rămas-bun de la iubitul său tovarăș înainte de a fi dus la Spitalul American, unde avea să moară în ianuarie 1993. Nu și-a uitat prietenul necuvântător și a găsit un suflet care să-l îngrijească după plecarea sa. Acea persoană a fost Olga Pirojkova – balerină ce nu jucase niciodată roluri principale, dar care i-a fost mereu devotată baletului. A dansat mai întâi la Leningrad, apoi la Opera din Paris. Îl venera pe Nureyev, îl admira cu pasiune și, în vremea bolii sale, îi gătea zilnic supe dense și hrănitoare, pe care i le aducea într-un termos albastru-argintiu. Îl hrănea cu lingurița, cu supă de vită sau de pui, iar carnea o dădea lui Oblomov. Când Nureyev, sleit, adormea, Pirojkova își înfășura trupul în eșarfa ei mare din catifea neagră cu ciucuri lungi și în paltonul de lână roșu-închis, și pornea la plimbare cu Oblomov, pe aleea mărginită de castani, ținându-l strâns în lesă, căci acesta încerca să se întoarcă mereu la casa stăpânului, la culcușul său moale.

Astfel, muribundul Nureyev a implorat-o pe Pirojkova să aibă grijă de câine, iar în testamentul său a stipulat că o vitrină veche cu pahare de Biedermeier, două covoare scumpe din Uzbekistan, o colecție de discuri rare și o sumă importantă de bani să-i revină Olgăi, cu singura condiție de a-l îngriji cu dragoste pe Oblomov până la ultima lui suflare.

Pirojkova a primit moștenirea cu recunoștință. A obținut permisiunea ca Oblomov să participe la ceremonia funerară, iar el a stat tăcut, oftând adânc din când în când, la picioarele ei, fără să deranjeze pe nimeni. Din contră, numeroși dansatori, regizori, dirijori, artiști, coregrafi și jurnaliști veniți din toate colțurile lumii, prieteni și admiratori ai lui Nureyev, îl mângâiau pe capul său mare și îi spuneau cu glas domol:

— Ah, bietul cățel... sau — Acum ești singur, sărmanul de tine...

Dar Oblomov nu era nici pe departe un biet câine și nici singur, căci o avea pe Pirojkova. Se mutase în apartamentul ei de lângă pădurea Boulogne, luând cu el păturile cu tiv roșu de catifea, pătuțul împletit din trestie tailandeză, zgarda moale din piele de vițel și castroanele din porțelan fin de Sèvres, cu ornament floral semnat de Falconet – toate acestea îi aminteau, în suferința lui adâncă, de căminul pierdut.

Olga Pirojkova îl iubea pe Oblomov așa cum îl iubise și pe Nureyev. Îl îngrijea cu devotament, îi permitea să doarmă lângă patul ei, iar când asculta discuri vechi, cu divertismente de Rameau, Gluck sau Gounod – muzica sub care dansase adesea Rudolf – ochii li se umezeau amândurora. Uneori, Olga mergea la sala de repetiții a Operei pentru a lucra cu elevele, iar Oblomov își relua locul lângă pianul lui monsieur Valentin, privind, ascultând, simțind vibrația podelei și, din când în când, o durere de nedescris i se strecura în piept și izbucnea într-un scurt și pătrunzător urlet. Atunci, monsieur Valentin se oprea, își ridica mâinile lungi și palide de pe clape, se apleca, îl mângâia pe Oblomov după urechi și-i spunea:

— Ah, mon pauvre petit chien, il n’est pas disparu, il est toujours entre nous... — Ah, bietul meu cățel, el n-a dispărut, e încă aici, printre noi...

Și Oblomov simțea că, poate, chiar așa era.

Pirojkova trăia retras, în liniște. Avea peste şaizeci de ani, iar anii săi cei mai buni rămăseseră cu mult în urmă. De altfel, nici în tinerețe nu dusese o viață tumultuoasă – nu organizase petreceri somptuoase, nu oferea banchete fastuoase și nu își trata prietenii cu generozitatea legendară a lui Rudolf Nureyev. Viața ei era modestă, disciplinată, aproape austeră, ca un ritual simplu și sobru. Și, odată cu trecerea anilor, Oblomov se simțea aici, dacă e să fim sinceri, mai bine decât în timpul festinurilor zgomotoase și sălbatice din apartamentul lui Nureyev, când bărbați tineri și frumoși îi turnau șampanie în bol și îl hrăneau cu tartine cu icre. El tânjea după liniște – iar la Olga o găsise. Pirojkova se culca la ore fixe, iar nopțile deveniseră, uneori, prea lungi pentru Oblomov. Atunci se strecura, pe la ora două și jumătate, prin ușa întredeschisă spre balconul mic și privea, prin grilajul verandei, strada tăcută de lângă pădurea Boulogne...

Într-o astfel de noapte, spre propria sa uimire, Oblomov își încrucișă grațios lăbuțele din față și se avântă într-un salt scurt – aproape un entrechat volté, o combinație extrem de complexă între piciorul de sprijin și cel de lucru. Respira greu. Ridică încet partea posterioară a corpului și se înălță pe vârfurile lăbuțelor din spate – reușind un relevé aproape perfect. Adăugă apoi un pas delicat, aproape insesizabil – un frappé subtil, o lovitură ușoară cu laba de lucru asupra celei de sprijin. Jeté! Plié! Oblomov execută ceea ce observase de nenumărate ori la dansatori – o scurtă serie de demi-pliés pentru a relaxa mușchii și a-și menține echilibrul, apoi îndrăzni să adopte prima poziție: lăbuțele întoarse în afară, călcâiele unite formând o linie dreaptă. Îi ieși de minune. Apoi a doua poziție – ambele labe aliniate, cu un pas distanță între călcâie – o execută fără niciun efort. Inima îi bătea cu putere, era copleșit de emoție și regretă că nu încercase mai devreme vreun pas de dans. Dar obosise puțin, așa că hotărî să nu forțeze și să încerce celelalte poziții în noaptea următoare. Mai rămase o clipă pe balcon, inspirând adânc aerul parfumat al nopții, apoi se întoarse la pătuțul său, unde se prăbuși într-un somn adânc, visând fete cehe dansând dansuri erotice pe muzica lui Dvořák...

A doua zi, Olga Pirojkova fu surprinsă: câinele părea obosit și în același timp agitat. Oftea greu urcând scările, nu voia să iasă la plimbare, dar se foia neliniștit prin casă. Avea impresia că pășea altfel – nu mai desfăcea labele larg, ca de obicei, ci le așeza cu o grație nouă, de parcă acest animal greoi ar fi încercat să pășească ușor. Olga se îngrijoră, dar în același timp fu profund mișcată. Hotărî să nu-l scape din ochi. În acea noapte, Oblomov se ridică din nou de pe culcuș și merse pe balcon. Pirojkova, care dormea de obicei ușor, era oricum neliniștită – invitase la Paris un grup de dansatori din sudul Indiei și nu era sigură că publicul parizian va gusta reprezentațiile religioase ale brahmanilor. Se trezi și observă cum Oblomov se strecurase pe balcon. Ceea ce văzu o lăsă fără cuvinte: câinele își lipise capul de grilaj pentru a-și păstra echilibrul, își așezase labele din față în a treia poziție – paralele, vârfurile în direcții opuse, călcâiele împreunate. Poate fi o întâmplare, își spuse ea – o postură ciudată, aleatorie. Dar apoi, și a patra poziție fusese corectă, și chiar a cincea, din care câinele se ridică brusc și, cu o ușurință neașteptată, execută un assemblé simple. Apoi se opri. Olga Pirojkova, cu răsuflarea tăiată, îi ascultă respirația greoaie. Câinele privi îndelung strada, apoi încercă să se ridice pe labele din spate, ținându-le pe cele din față en haut, deasupra capului, cât de grațios putea. Nu rezistă mult și reveni pe toate cele patru. Pentru Olga nu mai era loc de îndoială: câinele lui Nureyev repeta, în taină, pași de dans. Abia putea să creadă. Cum să reacționeze? Să-l laude, să-i arate că i-a descoperit secretul? Sau să-l privească în tăcere, lăsându-l să creadă că nimeni nu l-a văzut? Olga alese, deocamdată, tăcerea. Nu mai putu adormi de emoție. Întinse mâna, parcă din întâmplare, și îl mângâie cu blândețe pe cap, încurajator, când el deja dormea adânc pe păturica lui, visând bărbați în costume tradiționale care dansau un gopak ucrainean, în ritm alert de 2/4...

Tot mai des, Pirojkova îl surprindea pe Oblomov încercând mișcări grațioase de dans. Era vizibil că făcea progrese. Ar fi intervenit cu drag, l-ar fi corectat, ghidat, sprijinit – dar se temea că ar putea să-l sperie, că ar renunța de tot dacă ar simți că e observat. Îi era, firește, greu să păstreze tăcerea. Dorea din tot sufletul să împărtășească marea ei descoperire: Câinele lui Nureyev dansează!

Ce senzație ar fi fost! Se gândea chiar să vândă fotografii cu Oblomov dansând tuturor marilor ziare, să scrie un articol de primă pagină pentru revistele de balet. Ar fi putut cere un onorariu mare – căci veniturile Olgăi nu erau însemnate, iar banii lăsați de Nureyev se împuținau încet. Împărțea totul cu Oblomov – îi cumpărase o nouă pătură de cașmir, îi gătea carne bună, pe care o servea cu orez basmati, nu cu cel obișnuit, american. Și totuși... Olga nu povesti nimănui nimic.

Totuși, într-o seară, Olga Pirojkova a invitat la cină o jurnalistă cu care era apropiată și i-a cerut să aducă un aparat de fotografiat – „poate că va fi o surpriză,” i-a spus. Jurnalista a venit, au luat masa împreună, au băut vin, au ascultat „L’homme et son désir” de Milhaud și au petrecut o seară minunată, în tihnă și complicitate. Luna strălucea peste pădurea Boulogne, iar pe balcon zăcea Oblomov, cu botul lipit de grilaj, privind strada animată de seară sau poate moțăind...

— Și totuși, surpriza? – întrebă Madeleine Corbeau înainte de plecare.

Olga Pirojkova ridică mâinile frumoase într-un gest de scuză, zâmbi cu blândețe și spuse:

— Din păcate, nu s-a întâmplat nimic. Poate altă dată... dar nu-ți pot promite nimic.

În acea noapte, nimic nu s-a petrecut. Însă în noaptea următoare, lângă perna Olgăi, se afla un aparat de fotografiat mic. Dacă Oblomov va dansa din nou, ea va încerca să-l surprindă în taină. Și într-adevăr, spre ora patru, când zorii începeau să mijească și păsările matinale se trezeau la viață, câinele cel mare și pocit stătea lângă grilajul balconului și exersa o arabesque, cu laba stângă întinsă mult înapoi. Olga ridică cu grijă aparatul și îl duse la ochi. În acel moment, Oblomov se întoarse și o privi cu o tristețe atât de profundă, încât femeia simți că l-a trădat – așa cum Orfeu și-a pierdut pentru totdeauna Euridicea, întorcându-se să o privească. Câinele rămase nemișcat, cu privirea rănită. Olga coborî încet aparatul, șopti: „Pardon, mon cher...”, iar Oblomov, cu pași grei, se întoarse în cameră și se întinse departe de patul ei, pe micuțul covor uzbec de sub secretar. În noaptea aceea, amândoi au dormit prost. Olga visă dezastrul turneului cu dansatorii indieni – care, în realitate, două săptămâni mai târziu, se dovedi un mare succes și îi aduse un câștig neașteptat –, iar Oblomov visă bărbați cu pumnale, dansând în ritm sălbatic de 6/8 o lezginkă copleșitoare din Daghestan...

În zilele următoare, bătrâna balerină și câinele dansatorului celebru se evitau cu o politețe atentă. Ea nu știa dacă ar trebui să aducă vorba despre noaptea aceea, el nu știa dacă fusese cu adevărat descoperit. Timp de câteva zile nu dansă deloc – sau doar atunci când era sigur că Olga Pirojkova adormise adânc, după ritmul regulat al respirației ei. Atunci exersa salturi grele și piruete gingașe, dar ateriza întotdeauna stângaci, pe toate cele patru labe, niciodată pe două sau doar pe una...

Pe 17 martie 1998, Rudolf Khametovici Nureyev ar fi împlinit șaizeci de ani. Oblomov locuia de cinci ani cu Olga Pirojkova și începea să se simtă uneori bătrân și obosit. Totuși, din când în când, repeta pași de dans, iar asta îi dădea impresia că articulațiile îi rămân suple, iar inima tânără. În acea zi de primăvară, Olga și Oblomov se strecurară tăcuți către cimitirul rusesc Sainte-Geneviève-des-Bois, la mormântul lui Nureyev. Ea adusese un buchet mare de trandafiri albi. Stătea tăcută, cu mâinile împreunate, iar Oblomov zăcea la picioarele ei. Îl mângâie cu gingășie și șopti:

— Oblomov, iubitul meu... o singură dată. Numai pentru el.

Nasul câinelui fremătă, pieptul i se cutremură. Înțelese ce aștepta ea de la el. Trebuia să-și dezvăluie taina, să i-o dăruiască, să danseze o singură dată pentru Nureyev, stăpânul lui, cel pe care-l iubiseră amândoi. Se ridică încet, se scutură, rămase o clipă nemișcat, apoi își înălță capul și o privi pe Olga, care îi zâmbea cu blândețe. Știa că nu-l va trăda. Atunci Oblomov – câinele greu, în vârstă de doisprezece ani, al lui Rudolf Nureyev – făcu câțiva pași înapoi, își luă avânt și execută un cabriole desăvârșit, cu labele din spate strânse, cele din față înălțate spre cer, zburând deasupra mormântului și aterizând impecabil pe laba de sprijin care tremura. Se opri chiar în mijlocul trandafirilor albi. Pirojkova îl privea cu ochii înlăcrimați și șopti:

— Une cabriole, merveilleuse... cât de mândru ar fi fost el de tine, mon cher...

Apoi se întoarseră acasă, ușurați, fericiți, profund legați unul de celălalt, iar pe treptele din fața apartamentului lor, Oblomov mai execută, pe neașteptate, un soubresaut perfect – acel salt vertical dificil, din poziția a cincea, cu o aterizare impecabilă.

După aceea, până la sfârșitul vieții sale de câine, Oblomov nu mai dansă niciodată. Iar Olga Pirojkova nu pomenise niciodată un cuvânt despre taina lor.