$$#

 "Râsul cu lacrimi ...sau 

...Povestea lui Jean Constantin, maestrul inimilor noastre"

 Un copil sărac,cu ochi de comedie și suflet de tragedie..

Într-o zi senină de august, în anul 1927, s-a născut la Constanța un băiat firav, cu ochi mari și curioși, ce păreau să râdă și să plângă în același timp. 

Se numea Jean Constantin, dar nimeni nu ştia că acel copil cu sânge grecesc avea să devină cel mai iubit clovn al unei țări care, de multe ori, uita să râdă.

Copilăria lui a fost una greu de dus și ușor de uitat. A crescut într-o sărăcie lucie, cu tatăl absent și mama muncind cât zece oameni ca să-l țină pe linia de plutire. Dar în mijlocul lipsurilor, Jean descoperise comoara care avea să-i schimbe viața: puterea de a-i face pe alţii să râdă.

„Râdeam ca să nu plâng. Și când am văzut că lumea râde cu mine, am știut că asta e menirea mea."

Pe scenă, era alt om. Un amestec de Charlie Chaplin, Stan și Bran, și un pic de Buster Keaton, dar român sadea, cu haz balcanic și tristețe caldă în glas.

Dar în spatele fiecărei glume era un om profund, care îşi ascundea lacrimile în spatele replicilor savuroase.

În filmele „Toate pânzele sus", „Brigada Diverse", „B.D. la munte și la mare", „Nea Mărin miliardar" sau „Explozia", nu juca un rol...el era chiar personajul. Unul care n-avea nevoie de decoruri, doar de privirea lui jucăuşă și vocea unică, amestec de ironie și tandreţe.

Dar nu toată lumea știe ce era dincolo de ecran...

Rămas fidel orașului Constanța, chiar și când Bucureștiul îl chema cu bani și glorie...

Jean putea să se mute la București, să trăiască în lux, înconjurat de admiratori și oportunităţi. 

Dar n-a vrut.

„Eu sunt de la mare, frate. Eu aud valurile și când dorm."

A rămas în Constanța, oraşul lui de suflet. Mergea des în cartierul în care copilărise, saluta lumea pe stradă, intra în cârciumile vechi, glumea cu pescarii din port, cumpăra flori din piață pentru femeile vârstnice. 

El nu s-a rupt niciodată de rădăcini. 

A fost bogat în inimă, nu în conturi.

Nu a fost un actor pentru bani ...ci pentru suflete.

N-a cerut niciodată sume mari.

Nu s-a târguit pentru roluri. 

Pentru el, filmul şi scena nu erau o afacere...erau o misiune.

Spunea...„Dacă pleacă omul trist din sală,n-am făcut nimic,dar dacă pleacă zâmbind,atunci nu am trăit degeaba"

Era chemat la filmări și repetiții doar ca să schimbe starea lumii. 

Şi uneori, când nu avea rol, venea să stea cu colegii, doar ca să mai spună o glumă, o amintire, o povață. 

Nu cerea nimic în schimb. 

Îți dădea totul.

Dar când s-a stins soția lui, lumea lui Jean s-a întunecat. 

A continuat să joace,dar ochii lui nu mai râdeau ca înainte. 

Și totuşi,n-a renunţat. 

Până aproape de sfârșit,a urcat pe scenă. 

Cu pași mici,dar cu o inimă care bătea pentru public.

Când a murit, în 2010, România a pierdut un comediant,dar Constanța și sufletele noastre au pierdut un frate, un bunic, un prieten.

Lumea s-a oprit o clipă. Un gol de neînlocuit a apărut. Râsul nostru a tăcut.

A fost un rege fără coroană, dar cu regatul întreg în suflet

Jean Constantin n-a avut palate, maşini luxoase, interviuri pompoase. Dar a avut dragostea unui popor întreg. A fost omul care n-a uitat niciodată de unde a plecat, care a împărţit bucurie cu mâinile goale, și care ne-a învățat că adevărata artă vine din inimă, nu din portofel 

"Jean Constantin n-a murit. A plecat puțin să se odihnească. Dar ne-a lăsat râsul lui ca testament. lar când plouă peste Constanța, nu sunt nori... sunt hohotele de râs ale lui Jean, care se rostogolesc peste mare, de dor."

Respect și admirație !!

🙏💜❤️