***

 Misterioasa Principesă Elisabeta a României

  Căsătorită cu George al II-lea al Greciei, a divorțat în 1935, iar cu trei luni înainte de a muri a adoptat un tânăr pictor francez

Principesa Elisabeta s-a născut pe 12 octombrie 1894 într-un apartament al Castelului Peleș, fiind cel de-al doiea copil al Principesei Maria și al Principelui Ferdinand al României. Înainte de a împlini două luni, micuța a fost botezată Elisabeta, după numele mătușii sale Carmen Sylva, soția regelui Carol I.

Principesa și-a petrecut primii ani în special la Sinaia, acolo unde familia princiară își avea reședința, la Castelul Peleș și mai apoi la Pelișor, regina Elisabeta insuflându-i pasiunea pentru artă.

De la vârsta de 5 ani, Elisabeta începe să ia lecții de pian și de vioară cu George Enescu, care era unul dintre artiștii protejați de regină și mai târziu lecții de pictură. Fetița a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care nu a urmat nici o școală oficială, ci a studiat doar cu profesori particulari. Vorbea patru limbi străine și învățase coregrafie, istorie, literatură universală, pictură și muzică.

În 1914, după moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, întreaga familie s-a mutat la București, în Palatul de la Cotroceni, iar tânăra a cunoscut cercurile artistice ale vremii.

În toamna anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, familia regală împreună cu guvernul se retrag la Iași, iar în cei doi ani ai refugiului în Moldova, Elisabeta o va ajuta pe mama sa, lucrând inclusiv ca infirmieră.

Considerată cea mai frumoasă dintre fetele cuplului regal, ea flirta cu diferiți tineri din anturaj, dar Regina Maria spera să o căsătorească cu unul dintre prinții moștenitori ai țărilor din Peninsula Balcanică.

În 1911, chiar de ziua ei de naștere, Elisabeta îl cunoscuse pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Familia regală de la Atena venise pentru prima oară în vizită la București special pentru a o cunoaște pe principesă, dar ea a refuzat cererea în căsătorie, surprinzând pe toată lumea, explicând că este prea tânără și nu și-a încheiat încă studiile private. Cei doi au corespondat în următorii ani, iar la începutul anului 1914, George i-a cerut din nou mâna, dar a fost din nou respins.

La sfârșitul Primului Război Mondial, în decembrie 1918, familia regală s-a întors triumfătoare în București, iar Regina Maria și-a concentrat energia în găsirea unui soț pentru Elisabeta și a unei soții pentru Carol.

În anul 1920, regina împreună cu fetele sale au plecat în vacanță la Lugano pentru a-și vizita mama și surorile și aici principesa l-a reîntâlnit pe George al Greciei, care trăia împreună cu familia sa în exil în Elveția.

Maria a insistat pe lângă Elisabeta să-l accepte ca soț pe prinț, încercând totodată să aranjeze și o căsătorie între sora acestuia, pricipesa Elena, și principele Carol.

La presiunile familiei regale, Elisabeta a acceptat căsătoria cu prințul George al Greciei. Pe 13 octombrie 1920, Regina Maria scria în jurnalul său: „O zi aproape tragică, cu mult consum emoțional. Lisabeta, în sfârșit, a acceptat ca logodna ei să fie anunțată oficial.[..] Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el și ideea căsătoriei nu-i provoacă nici o bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă și știe că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată”.

Pe 27 februarie 1921, în biserica de pe dealul Mitropoliei din București, a fost oficiată cununia religioasă a principesei Elisabeta, ajunsă la 27 de ani, cu prințul moștenitor George al Greciei, iar după nuntă tinerii au petrecut două zile la Scroviștea, la cabana de vânătoare a Regelui Ferdinand, iar pe 7 martie au părăsit țara. Pe 10 martie 1921 va avea loc la Atena cea de-a doua căsătorie aranjată de Regina Maria, cea dintre principele Carol și principesa Elena a Greciei.

În primăvara anului 1921, când Elisabeta a ajuns în Grecia pentru prima dată în calitate de soție a prințului moștenitor, statutul familiei regale elene era neclar. Regele Constantin își recăpătase tronul, întorcându-se în țară după mai mulți ani de exil, dar populația Greciei era în continuare împărțită în două tabere, una revoluționară și alta monarhistă. Elisabeta nu s-a acomodat în noua ei țară, relațiile cu ceilalți membri ai familiei regale elene fiind glaciale.

În ianuarie 1922, cuplul revine în România pentru prima oară de la căsătorie, iar în primăvara aceluiași an principesa, întoarsă în Grecia, se îmbolnăvește grav de febră tifoidă. La sfârșitul verii, Elisabeta, slăbită de boală, revine în țară pentru a asista la încoronarea părinților săi ca regi ai României Mari, iar în această perioadă regele Constantin este obligat să abdice în favoarea fiului său, care va depune jurământul ca George al II-lea.

Pe 20 octombrie 1922, Elisabeta se întoarce în Grecia în calitate de regină, dar foarte curând realizează că rolul nu i se potrivește. Se izolează de curtea regală, nu participă la evenimente oficiale și recepții, preferă să-și petreacă timpul citind, cultivând flori exotice, pictând și cântând la pian.

În 1924, la 15 luni de la încoronare, soțul ei, regele George al II-lea este obligat să abdice și Elisabeta va renunța la coroana Greciei cu un sentiment de ușurare.

Cuplul trăiește în exil mai întâi la București și apoi la Londra, dar relațiile dintre cei doi se răcesc rapid, începând să trăiască separat. Vor divorța oficial în 1935, iar fosta regină Elisabeta redevenine principesă și se întoarce în România cu mult înainte de finalizarea divorțului, spre dezamăgirea mamei sale, care vede acest act ca un eșec personal.

După întoarcerea acasă, principesa se stabilește la Peleș, dar călătorește frecvent la Veneția și Nisa, dar nimeni nu a văzut-o cu vreun bărbat în această perioadă.

Fratele ei cel mare, devenit Regele Carol al II-lea, a ordonat construirea unui palat mic și cochet pe malul lacului Herăstrău, din veniturile Domeniilor Coroanei, pe care i l-a dăruit principesei. Aceasta va locui o vreme aici, dar va continua să ducă o viață izolată.  Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a strâns bani din renta viageră pe care o primea și a cumpărat fostul conac al unui grof din Banat, în localitatea Banloc, unde se va retrage împreună cu două slujitoare pentru următorii ani, venind foarte rar la București.

În primăvara anului 1947, principesa a primit o telegramă prin care era anunțată de moartea fostului soț, Regele George al II-lea și se pare că a suferit mult, desi era evident că nu l-a iubit niciodată.

După abdicarea Regelui Mihai pe 30 decembrie 1947, toți membrii familiei regale au fost obligați să părăsească cât mai repede țara. Pe 4 ianuarie 1948, trenul regal în care se aflau Regele Mihai, Regina Mamă Elena și Principesa Ileana a oprit în halta Banloc pentru a le lua pe fosta Regină a Greciei, principesa Elisabeta și pe cele două fidele servitoare ale ei. Martorii au povestit că fiecare avea câte o valiză în mână. Elisabeta a locuit o scurtă perioadă la Sigmaringen, apoi la Zurich și în cele din urmă s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament în Villa Rose Alba, reușind să se întrețină dând lecțiii de pian.

În 1950, la Paris, a întâlnit un tânăr pictor numit Marc Favrat, cu 30 de ani mai mic decât ea, de care s-a îndrăgostit. Prințesa i-a cerut vărului ei, prințul Frédéric de Hohenzollern-Sigmaringen, să-i confere acestuia un titlu, dar șeful Casei de Hohenzollern a refuzat ferm. Elisabeta a decis atunci să îl adopte pe artist, făcând actele în iunie 1956, cu doar trei luni înainte de moartea sa. Principesa, ajunsă la 62 de ani, scria: "Marc mi-a schimbat viața. Când am fost bolnavă și săracă, a venit să mă ajute. Cea mai mare dorință a mea este să îl adopt".

Elisabeta a murit pe 15 noiembrie 1956 și a fost inițial înmormântată pe Riviera franceză, apoi corpul a fost transferat în necropola Hohenzollern-Sigmaringen, la Hedinger Kirche.

Despre fiul ei adoptiv, pictorul Marc Favrat, nu se știu astăzi foarte multe lucruri. Connel Smith, jurnalist la CBC, a publicat o fotografie a acestuia și informația că a murit sărac, în martie 2000, la Paris. Numele lui a apărut în Dicționarul Pictorilor din Montmartre și știm că se recomanda Marc Favrat de Hohenzollern.