Cu timpul am aflat că:
Dacă o simți în piept, este frică.
Dacă o simți în stomac, este intuiție.
Dacă o simți în cap, este furie.
Dacă o simți în mușchi, este anxietate.
Dacă o simți în gură, este dezgust.
Dacă o simți în gât, este tristețe.
Dacă o simți pe față, este rușine.
Dacă o simți în tot corpul, este fericire.
Carlo Saronio, tânărul ucis de propriii camarazi
L-au adormit cu un narcotic care ar fi trebuit doar să-l imobilizeze pentru câteva ore, însă doza a fost prea mare, iar în acea clipă destinul lui Carlo Saronio a devenit imposibil de schimbat. Avea doar douăzeci și cinci de ani, era un tânăr inginer chimist din Milano, cercetător la prestigiosul Institut Mario Negri și provenea dintr-una dintre cele mai bogate familii ale orașului, însă, în ciuda vieții privilegiate în care crescuse, privea dincolo de luxul și siguranța mediului său social, apropiindu-se de cercurile stângii extraparlamentare care agitau Italia anilor ’70, convins că lumea putea fi schimbată prin idealuri și implicare politică.
În acea perioadă, Italia trăia unul dintre cele mai tensionate și violente capitole din istoria sa modernă, anii de plumb, când radicalizarea politică transformase universitățile, străzile și grupurile de activiști în terenuri fertile pentru extremism, iar mulți tineri ajunseseră să creadă că violența putea deveni un instrument legitim al revoluției. Carlo frecventa acele medii cu entuziasmul și naivitatea unei generații care visa schimbarea, fără să înțeleagă că unii dintre cei din jurul lui depășiseră deja granița dintre idealism și fanatism.
În dimineața de 14 aprilie 1975, în timp ce ieșea din casa familiei sale de pe Corso Venezia, în Milano, a fost răpit de un grup de militanți extremiști. Ceea ce avea să șocheze întreaga Italie nu era doar brutalitatea sechestrului, ci faptul că printre răpitori se aflau oameni pe care Carlo îi cunoștea bine, persoane cu care împărțise idei politice, conversații și momente de încredere, oameni care hotărâseră să-l transforme într-o simplă sursă de bani pentru finanțarea organizației lor clandestine.
Planul era simplu și cinic: să-l drogheze, să-l ascundă și să ceară familiei o răscumpărare uriașă. Numai că încă din primele ore totul s-a transformat într-un coșmar fără întoarcere. Cantitatea de cloroform și anestezice folosită pentru a-l ține inconștient i-a provocat moartea aproape imediat, iar Carlo a murit înainte ca negocierile să înceapă cu adevărat, singur, captiv și înconjurat de oameni care până nu demult îi fuseseră apropiați.
Moartea lui nu i-a oprit însă pe răpitori. Deși știau că victima lor era deja moartă, au continuat să telefoneze familiei prefăcându-se că tânărul este încă în viață și au reușit astfel să obțină o parte din răscumpărare, sute de milioane de lire, într-un act de cruzime care a scandalizat opinia publică italiană. Trupul lui Carlo a fost ascuns, iar descoperirea sa avea să se producă abia după mulți ani, când cazul devenise deja unul dintre simbolurile cele mai întunecate ale anilor de plumb.
Povestea lui a rămas în memoria colectivă nu doar pentru violența crimei, ci mai ales pentru ideea trădării absolute care se află în centrul ei. Carlo nu fusese ales întâmplător de niște criminali necunoscuți, ci de oameni care îi știau rutina, îi cunoșteau caracterul și profitaseră de încrederea pe care el o avusese în ei, iar tocmai această apropiere transformă întreaga poveste într-una aproape imposibil de acceptat.
Ani mai târziu, fiica sa, Marta Saronio, născută la câteva luni după moartea tatălui pe care nu avea să-l cunoască niciodată, a încercat să reconstruiască imaginea reală a omului ascuns în spatele dosarelor și articolelor de ziar, descoperind portretul unui tânăr inteligent, curios și idealist, distrus de o epocă în care extremismul politic reușise să transforme prietenia în condamnare și încrederea în moarte.
Întrebare: Crezi că oamenii pot deveni capabili de orice atunci când ideologia ajunge mai importantă decât viața unui prieten?
#CarloSaronio #istorie #povestiadevarate #Italia #AniiDePlumb #trada re #crimeReale
BANCUL ZILEI! MERITA CITIT! ;) :) ;) ;)
Un individ îşi suspecta soţia că avea un alt bărbat. Într-o zi, se hotărî să vină acasă la o altă oră ca de obicei şi a surprins-o în flagrant dormind cu alt bărbat. Scoase revolverul cu grijă, ca să nu-i trezească, îl armă şi când era gata să tragă primul glonţ începu să se gândească.
În ultimul timp îşi dăduse seama că viaţa lui de bărbat căsătorit se îmbunătăţise: soţia nu-i mai cerea bani să cumpere carne, nici pentru haine, bijuterii sau pantofi, cu toate că aparea mereu cu o rochie nouă, o bijuterie nouă sau sandale la modă. Copiii schimbaseră şcoala publica din cartier cu o şcoală privată, într-un cartier elegant al oraşului. Ca să nu mai spunem, de noua maşină pe care soţia o achiziţionase, în ciuda faptului că de patru ani nu-i mai crescuse salariul şi de atunci am suspendat cota lunară pe care trebuia să i-o dau. Iar de provizii, ce să mai vorbim: niciodată nu a avut atâta abundenţă în casă ca în ultimele luni. Şi plata luminii, a apei, a telefonului plus internetul, telefoanele mobile, ratele la cardurile de credit, de cât timp nici nu mai auzise vorbind
despre ele.
Motivul era că soţia lui era o combinaţie între Nicole Kidman, cu Catherine Zeta Jones şi Elizabeth Hurley. O nebunie, delicioasă, apetisantă şi atrăgătoare.
A pus arma înapoi cu aceeasi grijă ca să nu-i trezesească şi a ieşit din cameră încetişor. S-a oprit în uşa salonului, aprins o ţigară, a reflectat un pic şi şi-a zis:
– Tipul plăteşte chiria, supermarketul, educaţia copiilor, facturile casei, maşina! Toate cheltuielile casei! Eu mă culc cu ea în fiecare zi…
Şi, ieşind din casă, casa lui, trase concluzia:
– La naiba! Totuşi, încornoratul este el!
S-a întâmplat în 27 mai1564: În această zi, a murit Jean Calvin, reformator religios francez, fondatorul calvinismului (sistem teologic protestant); conducător al republicii teocratice Geneva (1541); Calvin este, alături de germanul Martin Luther, unul dintre iniţiatorii reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice.
Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. Geneva), alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului. Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.
Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca, De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.
Principala operă a lui Calvin în istoria literaturii Reformei:
Învăţământul religiei creştine
- publicată în latină (Christianae religionis institutio) în 1536 la Frankfurt am Main (ediţia definitivă: 1559)
- publicată în franceză (Institution de la religion chrétienne) în 1541 la Geneva (ediţia definitivă: 1560)
Alte scrieri:
- De Clementia - un comentariu asupra operei cu acelaşi nume de Seneca (1532)
- Psychopannychia - împotriva sectei anabaptiste (1534)
- Catehismul Bisericii din Geneva
Calvin a publicat între altele şi diverse volume de comentarii ale Bibliei.Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania).Respinge dogma prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la „judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei.Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoritatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion.Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane.
Jean Calvin a călătorit la Strasbourg şi mai târziu prin cantoanele Elveţiei. Aflat la Geneva, Guillaume Farel l-a rugat să-l ajute la reforma bisericii. Calvin a scris despre rugămintea lui Farel: „M-am simţit de parcă Dumnezeu din cer şi-a pus mâna sa măreaţă pe mine pentru a mă opri din cursa mea".După optsprezece luni, reformele prea severe lui Calvin şi Farel şi amestecul lor în treburile statului au dus la exilarea celor doi.Timp de trei ani, Calvin activează la Strasbourg în biserica hughenoţilor francezi.Calvin a fost invitat mai târziu să se întoarcă la Geneva. El a reorganizat structura religioasă şi politică a oraşului, după bazele Bibliei, cu învăţători, sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva sub rectoratul lui Teodor Beza.
Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug (de ex. Michel Servet, acuzat de erezie privind dogma Sfintei Treimi). Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia statului teocratic al Genevei - astăzi l-am numi „fundamentalist religios" - prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al teologiei lui Calvin, în publicaţia Gründlicher Bericht von Zauberei und Zauberern („Studiu aprofundat asupra vrăjitoriei şi vrăjitorilor").
Sănătatea lui Calvin a început să se deterioreze, suferind de migrene, hemoragii pulmonare, gută şi pietre la rinichi. Câteodată, trebuia să fie transportat până la amvon. Calvin a avut şi mulţi detractori, era ameninţat şi insultat. El îşi petrecea viaţa privată pe Lacul Geneva, citind Sfintele Scripturi şi bând vin roşu.Spre finalul vieţii sale, le zicea amicilor săi care erau proecupaţi de regimul său zilnic de muncă, „Ce? Vreţi ca Domnul să mă găsească lenevind când va veni?". Jean Calvin a murit la 27 mai 1564, şi a fost îngropat într-un mormânt simplu şi anonim, într-o parte a Genevei, aşa cum a cerut el.
Surse:
https://www.museeprotestant.org/en/notice/jean-calvin-1509-1564/
https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/02/18/jean-calvin-viata-si-opera/
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/jean-calvin-viata-si-opera
https://www.britannica.com/biography/John-Calvin
https://calvin.edu/about/history/john-calvin.html
https://www.resursecrestine.ro/biogra fii/66075/jean-calvin
S-a întâmplat în 27 mai1821, 27 mai/ 8 iunie: La această dată, prin trădarea căpitanilor săi, aflaţi în slujba eteriştilor, Tudor Vladimirescu, organizatorul şi conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, era ucis lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti; înfruntările armate dintre pandurii lui Tudor şi otomani vor înceta spre sfârşitul lunii iulie. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a ținut din ianuarie până în mai, când liderul revoluționarilor a fost ucis mișelește, ciopârțit și aruncat în fântână. Care au fost cauzele precipitării unei acțiuni care se anunța de amploare și durată? Anul 1821 este plasat în plin „Concert European”. Acest concept a apărut după războaiele napoleoniene.Marile Puteri doreau menținerea situației existente prin înăbușirea oricăror tentative de zdruncinare a sistemului politic și consultarea permanentă în chestiuni de politică externă. Termenul de „Concert European” sau „Sistemul de la Viena” vine de la asemănarea, destul de vagă, cu o orchestră în care niciun instrument nu cântă mai tare ca altul pentru a se asigura armonia concertului.
Statele care au inițiat acest proiect erau: Prusia, Austria și Rusia, puteri care țineau sub stăpânirea/influența lor popoare(Austria și Rusia) sau formațiuni politice(Prusia în cadrul Confederației Germane).În ianuarie 1821 în zona Balcanilor izbucnește o răscoală a popoarelor asuprite de otomani. Lideri erau pe de o parte, Tudor Vladimirescu, căpitan de panduri și locotenent în armata rusă decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir clasa a III-a” ca urmare a meritelor din războiul ruso-turc(1806-1812), iar pe de altă parte Alexandru Ipsilanti, general în armata țaristă, șeful Eteriei(„Societatea prietenilor”) organizație ce viza eliberarea Balcanilor, de fapt a Greciei, de sub stăpânirea musulmană. Peste tot pe unde umblă, Alexandru Ipsilanti promite că după izbucnirea răscoalei, armata rusă va veni în ajutor.Evenimentele se desfășoată altfel însă.
Aflat la Congresul de la Laybach(azi Ljubljana, pe atunci parte din Austria) țarul Alexandru I, la presiunile celorlalți lideri, condamnă pe 17 martie 1821 această întreprindere.Marile Puteri erau conștiente că o astfel de mișcare era favorabilă Rusiei și nu puteau permite sporirea puterii Petersburgului. Jurnalul oficial austriac anunță că șeful Eteriei „va fi scos din serviciuiul armatei Rusiei” și „i se face cunoscut că majestatea sa împăratul dezaprobă în chip formal întreprinderea sa și că nu se va putea aștepta niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei”. În ceea ce-l privește pe Tudor, dezavuarea avusese loc mai devreme, în februarie, printr-un mesaj adresat de consulul general rus din București. Mai mult, lui Tudor i s-a retras ordinul ostășesc primit din partea țarului. Văzând dezavuarea țaristă, Tudor Vladimirescu, om cu un simț politic foarte bun își dă seama că mișcarea în forma ei de atunci nu avea cum să reușească. Ea pornise ca o revoltă a oprimaților împotriva marilor căpetenii „bisericești” și „politicești”. Repede acest conflict ar fi căpătat aspectul unui război civil și ar fi oferit Porții un motiv de intervenție.
Datorită acestor fapte, pe 23 martie 1821, Tudor ajunge la o înțelegere cu elementele progresiste ale conducerii Valahiei prin care el le garanta integritatea personală și a averii în timp ce vremelnica stăpânire a țării înțelegea scopul pozitiv al acțiunii lui Tudor și trecea la susținerea activă a ei.Acum s-a produs o ruptură între Tudor și oamenii săi care nu au înțeles utilitatea compromisului. În plus, Tudor a văzut că Eteria nu era o forță militară și politică pe care se putea baza. Peste tot prin Moldova pe unde umblaseră eteriștii făcuseră jafuri mai mari ca pe vremea fanarioților. Jafurile nu i-au îndestulat și când au ajuns în București au cerut două milioane de galbeni (unei vistierii sărace) pentru întreținera armatei. Mai mult ei nu erau interesați de soarta românilor ci doar voiau să-i utilizeze ca forță militară împotriva turcilor pentru a obține independența Greciei.
Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, puterea otomană a scăzut cu fiecare an. Cu toate acestea nici la 1848 și nici la 1859 nu s-a putut scutura jugul turcesc, cu atât mai puțin nu se putea la 1821.În toate proclamațiile, domnul Tudor insistase că nu se ridicase împotiva Porții.Pe când se fortifica la Cotroceni, liderul pandurilor a primit de la pașa de Giurgiu „o scrisoare particulară, cu asigurarea că sultanul e dispus a dezrădăcina abuzurile din Țara Românească și a lua în seamă dreptele sale cereri”.Trimisul pașei comunicase în același timp, în secret, lui Tudor „că turcii nădăjduiesc în credința și cooperarea lui pentru alungarea lui Ipsilanti din Țara Românească”.Dacă-i ajută în acest scop cu credință, „sultanul îl va face chiar domn peste Principat”. Tudor, văzând obiectivele mișcării revoluționare atinse, a răspuns favorabil.A continuat totuși lucrările de fortificație- trata deci cu arma în mână. Corespondența este interceptată de eteriști și de aici lucrurile au mers spre pierzania lui Tudor. Grecii au știut să se folosească de un defect al lui Tudor. M. Cioranu, aghiotant al lui Vladimirescu ne spune care era acesta. „Trebuie să spunem adevărul: Tudor era un om sever și de multe ori și la mai multe împrejurări foarte crud”. Tudor Vladimirescu dorea menținerea ordinii în rândul armatei sale și a integrității propietăților locuitorilor țării.
Astfel, la Bolintin Vale, Tudor a omorât „chiar cu mâna lui” doi flăcăi panduri de douăzeci de ani pentru că luaseră de la o casă de țărani două valuri de pânză.De la Bolintin la Găești, pe o distanță de doar 60 de km. a mai ucis pentru astfel de furtișaguri „cu ștreang și cu glonțul, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. La Cîrniciov a mai spânzurat doi panduri.Toate aceste acțiuni au dus la „nemulțumire și la desăvârșită dipserație și ură împotrivă-i”. Revelatorie asupra situației este o întâmplare petrecută înainte de așezarea în tabăra de la Golești. Tudor a cerut căpitanilor oștirii făgăduiala că vor răspunde cu viața lor pentru neorânduielile ce se vor produce în companiile lor. Toți căpitanii au dat promisiunea cerută, în afară de patru.Ei au răspuns că Tudor n-are nevoie de înscrisul lor, deoarece îi omoară în toate clipele fără niciun înscris.La aceasta, „Tudor a tăcut și, pornind de acolo s-a apropiat de satul Golești” unde s-a răzbunat crunt. Trei dintre căpitani au scăpat: doi au fugit și unul a fost cruțat la insistențele pandurilor. Ioan Urdăreanu a fost însă spânzurat.Profitând de acest fapt, eteristul Hagi Prodan obține de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceștia declarau că nu-l mai vor pe Tudor drept lider.
A doua zi, pe 21 mai, ieșind în fața taberei, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Simțind ceva în neregulă, el a decis ca trupul lui Urdăreanu să fie dat jos și îngropat cu onoruri militare în biserică. Încă înainte de terminarea ceremoniei, au sosit eteriștii. Cu scrisorile către turci în mână, l-au acuzat de trădare. Domnul Tudor a spus că va da socoteală pentru acțiunile sale doar în fața celui care este în drept să o facă. Eteristul Iordache i-a întrebat apoi pe panduri dacă vor în continuare căpitan pe slugerul Tudor ori pe Macedonski sau Hagi Prodan. „Căpitanii și pandurii, proști și supărați pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toți într-o glăsuire: Ba pe gospodar Macedonski și pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim!...Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele.Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele”. Prizonierul este dus la Pitești în casa lui Iancu Mavrodol. Acolo, M. Cioranu spune că l-a zărit într-o cameră pe Tudor șezând pe un pat, sub paza lui Ghencea, în timp ce Iordache se plimba prin cameră. Cioranu pretinde că Tudor a spus: „Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și cu totul străini de această țară? Gândiți-vă singuri printr-aceasta la ce căpătâi o să ieșiți? Vreți să mă omorâți?Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”.
Pe 23 mai, dimineața, Tudor e dus la Târgoviște, într-o căruță de poștă, cu un arnăut înarmat la spate și alte trei sau cinci căruțe de arnăuți în urmă. În oraș a intrat pe un cal schilod, iar Tudor avea picioarele legate sub burta calului. E închis la vechea Mitropolie și predat lui Vasile Caraiva, un bețivan, supranumit „monstrul de la Galați” deoarece în acel port măcelărise fără temei o mulțime de locuitori turci, care nu aveau vreo implicare în sistemul represiv otoman. Vasile Caraiva, viitor cârciumar în Elada, l-a torturat pe Tudor pentru a afla unde sunt banii pe care era bănuit că îi ascunde, presupunere falsă. În loc de a-l preda divanurilor țării, așa cum se angajaseră, eteriștii au făcut un tribunal din niște boieri ce se intitulau pământeni.
Acest instrument judiciar nu avea cum să aibă legitimitate din moment ce din el făcea parte, printre alți „pământeni onești”, și Geartoglu, un grec cunoscut că jefuia alimente și vite de la țărani, pe care apoi le negustorea „făcându-să un nepovestit jaf de să va pomeni în viitorul veac”. „Dar de teamă ca pământenii să nu se răscoale și să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caraiva de l-au omorât noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lângă oraș și i-au aruncat cadavrul într-un puț de lângă grădina Geartol(Geartoglu)”.După mărturia unui contemporan „care a văzut cu ochii lui când l-au scos(pe Tudor) din lanțuri și l-au dat în mâna lui Vasile Caraiva”, Tudor a fost ucis la primele ore ale zilei de 27 mai. „Am auzit cei ce ne aflam în curte două detunături de pușcă spre odaia lui Caraiva, ce era în fundul curții Mitropoliei, unde ședea și egumenul Chiril. A doua zi de dimineață s-a zvonit în toată curtea Mitropliei c-au împușcat pe domnu Tudor Vladimirescu și că l-ar fi azvârlit în taină într-una din umblăturile de sus (din fund) ale Mitropoliei.”
Ulterior s-a dovedit că Tudor Vladimirescu avea dreptate în ceea ce-i privește pe eteriști. Aceștia au fost înfrânți de turci în lupta de la Drăgășani pe 7 iunie. Doar tinerii din „Batalionul sacru” se apără cu vitejie și mor eroic, iar ceilalți eteriști fug lamentabil în timp ce Ipsilanti, cel care a ordonat pieirea lui Tudor Vladimirescu, a stat departe de locul bătăliei... Toți cei care au fost implicați în uciderea lui Tudor Vladmirescu au murit în anonimat.
Surse:
Oţetea Andrei, Tudor Vladimirescu ’821, Bucureşti, 1971
Berindei, Dan, Revoluția Română din 1821, Editura Academiei Române, București,
1991
Bădiţoiu, Bogdan,Un document original din timpul Revoluţiei conduse de Tudor
Vladimirescu,„Revista arhivelor”, LII, 1997, nr. 2, pp. 156-163.
8. Bălaşa, Dumitru, Revoluţia din 1821 reflectată în însemnările micilor cronicari, aflate
pe filele unor vechi cărţi, „Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981
Florescu, A., Despre Tudor Vladimirescu. Opinii autentice consemnate pe file de cărţi
vechi, „Mitropolia Olteniei”, XLII, 1990
https://jurnalul.antena3.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/ultimul-drum-al-lui-tudor-14846.html
http://www.eualegromania.ro/2018/10/21/miscarea-lui-tudor-vladimirescu-inceputul-miscarii-de-re desteptare-nationala/
S-a întâmplat în 27 mai 1867: La această dată, împăratul Austriei (1848-1916), Franz Josef I, care se încoronase şi rege al Ungariei (1867-1916), a abrogat „Legea despre egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţionalităţi şi religii”, precum şi „Legea despre caracterul oficial al limbii române în Transilvania” şi aprobă „Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria” (27.V/8.VI). Acordul de asociere – Ausgleich - dintre Austria şi Ungaria din anul 1867 punea capăt unei politici liberale iniţiate de Viena în perioada anterioară. Dieta de la Sibiu şi avantajele participării românilor din Transilvania la viaţa politică din imperiu vor fi pierdute cu ocazia inaugurării noului plan al împăratului Franz Josef I. Cauza principală a acestei pierderi era lipsa exerciţiului politic al românilor reprezentanţi în Dietă (48 de deputaţi împreună cu cei 33 ai comunităţii săseşti formau o majoritate confortabilă faţă de opoziţia maghiară şi secuiască).
Sesiunea Dietei de la Sibiu din anul 1863 propunea în unsprezece puncte o deschidere nemaiîntâlnită până atunci în viaţa Transilvaniei. Recunoaşterea politică a naţiunii române, folosirea limbii române în structuri administrative, adoptarea unei legi electorale, înfiinţarea unui tribunal suprem, introducerea cărţilor funciare, înfiinţarea unei bănci ipotecare sunt câteva din punctele susţinute de deputaţii români. Dintre acestea doar folosirea limbii române a fost acceptată, însă în şcoli confesionale (pe lângă bisericile ortodoxă şi greco-catolică), o situaţie amendată după anii 1880 şi 1905 de legi ale Parlamentului de la Budapesta, foarte restrictive în privinţa funcţionării unui învăţământ într-o altă limbă decât maghiara.
Vârfurile românilor din Transilvania considerau pe bună dreptate că o serioasă recunoaştere a drepturilor lor începea cu o solidă educaţie conjugată cu dezvoltarea unui sentiment patriotic şi de apartenenţă la teritoriul locuit. Din această cauză cele mai multe acţiuni politice au privit cucerirea drepturilor şi libertăţilor pentru o instrucţie individuală a românului transilvănean. Un deziderat împlinit mult mai târziu. Activismul – nonactivismul (pasivitatea politică) politic a fost axa sub care s-a manifestat Partidul Naţional Român din Transilvania. În vestul provinciei, cu deosebire în Banat, latura radicală şi-a găsit o mai bună receptivitate, însă nici măsurile reactive ale administraţiei maghiare nu au întârziat să apară.
Ponderea participării naţionalităţilor la viaţa politică şi socială din Transilvania încorporată la Ungaria a fost redusă. În administraţia centrală figurau 8.124 de funcţionari maghiari şi 135 români. În oraşe, proporţia a fost şi mai mică : 4.680 de funcţionari maghiari şi doar 91 de români. Mişcarea petiţionară a românilor din Transilvania a avut de asemenea câteva momente bune, însă fără prea mare succes. La 31 decembrie 1866 este înaintat un memoriu către împăratul Franz Josef. Doi ani mai târziu este publicat de gazete româneşti din Transilvania şi România Pronunciamentul de la Blaj, un real program de revendicări.Trebuie să menţionăm, totuşi, suportul economic şi financiar de care s-a bucurat opoziţia românească din Transilvania ,ce a fost posibil chiar în cadrele legilor din epocă, cu toate restricţiile sale. Un sistem de bănci comerciale şi în special de credit apar în proprietatea românilor. „Albina” – Sibiu, „Victoria” - Arad, câteva zeci de cooperative de credit care au modificat structura proprietăţii asupra pământurilor şi au întărit nivelul de trai al celor care contau şi la vot (în epocă, votul era îngăduit pe bază de venit şi plata impozitelor datorate. În perioada instalării regimului dualist, censul ajungea la 8 florini, plus capitaţia – impozitul pe familie), sume care nu erau la îndemâna oricui, ci doar a celor care aveau în proprietate cel puţin 12-14 hectare de pământ.
Desigur că e de luat în calcul chiar şi la o analiză sumară a efectelor Acordului de asociere pentru regimul dualist în Transivania situaţia externă a Austrriei şi României. Austria pierduse războiul cu Prusia, avea relaţii reci cu Franţa, probleme în Croaţia, diferende cu Serbia. România nu obţinuse încă independenţa sa de stat (abia în anul 1877), era dependentă de Sublima Poartă, atentă la Rusia şi preocupată să-şi ducă la îndeplinire cîteva date economice şi sociale care să o facă aptă pentru a emite pretenţii, pe picior de egalitate cu statele vecine. Un proces care ia timp şi multă perspicacitate şi compromis, diplomaţie. Astfel că ajutorul oferit de Bucureşti românilor din Transilvania s-a concentrat în aria societăţilor şi asociaţiilor culturale, ştiinţifice şi literare, altfel ar fi însemnat un fel de sinucidere politică.
Austria și Ungaria căpătau, în urma Ausgleich-ului, guverne, parlamente, administrații și miliții separate. Mai aveau în comun Casa Domnitoare, ministerul de Externe, cel al Economiei și Finanțelor, precum și cel de Război. Inițial, Curtea de la Viena credea că acest compromis, care oferea puterea liderilor maghiari care participaseră la Revoluția din 1848, va accelera procesul de reformare a Imperiului, însă fruntașii maghiari s-au opus schimbărilor dorite de împăratul Franz Jozef. De exemplu, Ungaria a blocat modernizarea armatei Imperiului, pentru că aceasta se afla sub controlul exclusiv al Vienei. De asemenea, autoritățile de la Budapesta au anulat formele de autonomie locală care datau de sute de ani în teritoriile pe care le controlau. Astfel, Transilvania și-a pierdut autonomia, spre nemulțumirea românilor care câștigaseră drepturi importante în timpul Dietei de la Sibiu, din perioada regimului liberal din Imperiul Austriac.
Totodată, autoritățile de la Budapesta au anulat autonomia și privilegiile sașilor, precum și pe cele ale secuilor. Drepturile naționale ale românilor, sârbilor și slovacilor, precum și cele ale croaților au fost nesocotite, astfel că au apărut numeroase mișcări de contestare a regimului dualist. Una dintre cele mai semnificative a fost Mișcarea Memorandistă a liderilor românilor din Transilvania, din 1892. Persecuțiile politice îndreptate împotriva liderilor mișcării memorandiste au atras oprobiul opiniei publice internaționale la adresa Ungariei. Au fost unele tentative de federalizare a Imperiului, precum cea condusă de românul Aurel Popovici, dar nu au avut succes. În cele din urmă, Dubla Monarhie și-a găsit sfârșitul în anul 1918, după doi ani în care tânărul împărat austro-ungar Carol a încercat să pună capăt războiului mondial declanșat de asasinarea rudei sale, arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo. Transilvania și-a regăsit autonomia la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, sub conducerea Consiliului Dirigent, un guvern regional condus de Iuliu Maniu vreme de doi ani, până la integrarea Transilvaniei în Regatul României.
Surse:
http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Madly/lucrare.pdf
Smeu, Georgeta - Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997
https://www.descopera.ro/istorie/14678411-imparatul-franz-joseph-ultimul-mare-principe-al-transilvaniei
https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2012/istorie/Bozga_Vasile_Ro.pdf
http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr65p1-4.pdf
https://www.rfi.ro/politica-100993-pagina-de-istorie-ziua-transilvania-pierdut-autonomia
http://www.romania-actualitati.ro/transilvania_in_vremea_imparatului_franz_josef_i-50852
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/22/cum-a-fost-vanduta-ungariei-de-catre-imparatul-austriac-franz-josep h-transilvania/
S-a întâmplat în 27 mai1878: În această zi, s-a născut Isadora Duncan (d.1927). Isadora Duncan a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influenţat coregrafia modernă a secolului al XX-lea. S-a născut la San Francisco într-o ambianţă familiară modestă, cu numele ei adevărat de Dora Angela Duncan.În timpul adolescenţei, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit.
Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producatorului Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în faţa unui public cultivat şi înstărit, obţine un succes enorm, ceea ce i-a permis să-şi continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta şi Berlin. În 1904 deschide o şcoală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alţi compozitori clasici. Urmară alte două şcoli la Paris (1914) şi Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creeată anume pentru balet. În viaţa privată, alături de succesele profesionale, duce o existenţă dezordonată şi este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig şi un fiu dintr-o aventură cu industriaşul Paris Singer, celebrul producător de maşini de cusut, mor într-un accident de circulaţie în 1913 la Paris, precipitându-se cu un automobil în Sena.
La sfârşitul unei perioade de depresie psihică, regăseşte energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat şase, deveniţi oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruţi. În 1922 se căsătoreşte cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice şi violenţele acestuia. Viaţa sa a luat un sfârşit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un şal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit. Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mişcări libere, curgătoare, încărcate emoţional, oglindind fascinaţia idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obişnuit apărea îmbrăcată intr-o tunică scurtă cu braţele, gambele şi picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat.Stilul său coregrafic a fost preluat şi dezvoltat de maeştri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn şi de dansatoarea Ruth Saint Denis.
Surse:
https://www.britannica.com/biography/Isadora-Duncan
http://www.sfmuseum.org/bio/isadora.html
https://www.imdb.com/name/nm0241984/bio
https://a1.ro/romania-danseaza/stiri/povestea-isadorei-duncan-cea-mai-mare-dansatoare-din-toate-timpurile-strangulata-de-propria-esarfa-id590729.html
https://www.qreator.ro/blog/isadora-duncan-dansatoarea-care-s-a-inspirat-din -imagini
