&&&

 Ștefan Bănică Senior – viața boemă, marile iubiri și destinul unei familii încercate

 

Ștefan Bănică Senior a fost unul dintre acei artiști rari care au trăit scena cu o intensitate totală, transformând fiecare apariție într-un moment memorabil pentru public.

Fiu de lăutar

Ștefan Bănică Senior rămâne unul dintre cei mai talentați artiști ai României. A văzut lumina zilei în Bărăgan, într-o căsuță modestă din târgul de pe malul Borcei. Locuința există și astăzi la Călărași, însă aproape nimeni nu știe că acolo s-a născut Ștefan Bănică Senior. Dragostea sa pentru muzică s-a transmis în familie, din generație în generație. Tatăl său a fost celebrul lăutar Drăgan Costandache Bănică, iar talentul moștenit de la tată s-a transmis și fiului său, Ștefan Bănică Junior. Mereu vesel, molipsitor și veșnic boem, viața sa a fost presărată cu numeroase drame și suferințe.

Nimeni din familia actorului nu mai trăiește în orașul Călărași, iar locuința a fost vândută de mai multe ori, după ce familia Bănică s-a mutat la București. În semn de cinstire, călărășenii i-au ridicat un frumos bust în oraș, iar pe peretele casei în care s-a născut a fost amplasată o placă comemorativă, ambele dezvelite în prezența lui Ștefan Bănică Jr. De asemenea, anual, la Călărași se desfășoară Festivalul teatrelor de amatori „Ștefan Bănică”. O stradă din cartierul Livada din oraș poartă numele marelui actor.

După ce familia sa s-a mutat la București, a cântat în Corul de copii Radio și a participat, tot la radio, la emisiuni dedicate copiilor. A absolvit Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, apoi, în anul 1955, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, la clasa profesorului Alexandru Finți.

O viață boemă și agitată

Talentul său actoricesc a fost remarcat rapid de Radu Beligan, care i-a deschis drumul spre scena Teatrului Giulești și apoi la Teatrul Bulandra. „Sunt un om care n-ar supăra pe nimeni niciodată și care înțelege să dăruiască tuturor oamenilor un surâs, o glumă, o butadă. În tinerețe am fost un vagabond, mai bine zis un hoinar. Am iubit oamenii, vinul, fetele frumoase și la fel de nătângi ca mine și voi rămâne în acest lanț vrăjit toată viața”, spunea în trecut Ștefan Bănică Senior.

Fiul său junior adăuga că: „Tata era un tip care iubea viața și asta se simțea cel mai tare la el. Era un bonviveur, dar știa să-și ascundă necazurile, atunci când apăreau. De multe ori, viața lui n-a fost tocmai roz”. „Problemele lui de sănătate au fost tributul pe care l-a plătit pentru eforturile pe care le făcea, pentru credința pe care a avut-o în profesie. Tata era un tip care iubea viața și asta se simțea cel mai tare la el. Era un bonviveur, dar știa să-și ascundă necazurile, atunci când apăreau. De multe ori, viața lui n-a fost tocmai roz.”, declara în urmă cu ceva timp Ștefan Bănică Jr., într-un interviu acordat pentru Formula AS.

Ștefan Bănică a fost însurat de două ori și a avut doi copii. Din păcate, unul dintre ei a murit. Întâi, s-a căsătorit pe data de 18 octombrie 1967 cu Sandra Vlad-Liteanu, mama lui Ștefan Bănică Jr., un artist atât de cunoscut și apreciat în zilele noastre. Cei doi au avut o relație specială, chiar dacă Ștefan Bănică Senior va divorța destul de repede. Din nefericire, povestea lor de dragoste s-a terminat încă de când juniorul era doar un copil. Ștefan a rămas alături de mama lui, fiind crescut de bunici. Mama sa a stat întotdeauna în spatele camerei și l-a sprijinit pe fiul ei: „Tu știi cât de mândră sunt de tine!!”, spunea mai mereu distinsa doamnă. Puțini știu însă cu ce s-a ocupat, de fapt, distinsa doamnă Liteanu: jurnalist la Agerpres.

Bănică Senior și-a refăcut viața, s-a recăsătorit, devenind din nou părinte. Despre Iulia, a doua soție a lui Ștefan Bănică Sr., informațiile publice sunt surprinzător de puține, semn că a fost o persoană foarte discretă și în afara lumii mondene. Totuși, din fragmentele biografice existente se pot reconstitui câteva lucruri importante. Iulia era creatoare de modă la întreprinderea „Mătasea Populară”, iar cu ea Ștefan Bănică Sr. a avut al doilea fiu, Alexandru Silviu Bănică.

Spre deosebire de prima soție, Sandra Vlad-Liteanu, care era cunoscută în mediul publicistic, Iulia a rămas o prezență discretă, legată mai degrabă de viața privată a actorului decât de lumea artistică. Alexandru Silviu Bănică, fiul lui Ștefan Bănică Sr. și al Iuliei, a murit pe 13 ianuarie 2001, într-un accident rutier, la vârsta de 25 de ani. În doar câțiva ani, familia lui a fost „decimată”, după ce a doua lui soție, fratele, dar și un fiu au decedat. Iulia a murit în 1985, cu aproximativ 10 ani înaintea actorului.

Un actor de excepție

Deși a iubit muzica de mic (fiind fiu de lăutar), a strălucit ca actor atât pe scenele teatrelor, cât și în cinematografie. Rămâne celebru pentru interpretările sale de pe scena Teatrului Bulandra, dar și pentru aparițiile efervescente în scheciurile de televiziune sau vocea caldă de interpret. A fost recunoscut pentru capacitatea sa de a aduce zâmbetul pe buze publicului, afișând mereu o energie debordantă și o jovialitate molipsitoare.

Pe scena Teatrului Bulandra a evoluat alături de mari nume ale scenei românești, realizând creații actoricești de excepție în „D’ale carnavalului” (Iordache), „O scrisoare pierdută” (Ghiță Pristanda), „Revizorul”, „Furtuna”, „Victimele datoriei”. Roluri memorabile a făcut, de asemenea, și pe scena Teatrului de Revistă. Ștefan Bănică a jucat, de asemenea, în piese pentru Teatrul Național Radiofonic, între acestea numărându-se „Anecdota provincială”, „Bărbierul din Sevilla”, „Districtul celălalt”, „Visul unei nopți de iarnă” etc.

În cinematografie și-a făcut debutul în 1965, fiind distribuit în filmul „Dincolo de barieră” (regia Francisc Munteanu). A mai jucat în filmele: „Golgota” (regia Mircea Drăgan, 1966), „Tunelul” (regia Francisc Munteanu, 1966), „Împușcături pe portativ” (regia Cezar Grigoriu, 1967), „Zile de vară” (regia Ion Niță, 1967), „Vin cicliștii” (regia Aurel Miheleș, 1968), „Brigada Diverse intră în acțiune” (regia Mircea Drăgan, 1970), „Cântecele mării” (regia Francisc Munteanu, 1971), „Brigada Diverse în alertă!” (regia Mircea Drăgan, 1971), „Proprietarii” (regia Șerban Creangă, 1973), „Păcală” (regia Geo Saizescu, 1974), „Fair Play” (regia Alexandru Danciu Sătmari, 1977), „Septembrie” (regia Timotei Ursu, 1977), „Cianura și picătura de ploaie” (regia Manole Marcus, 1978), „Singur printre prieteni” (regia Cornel Todea, 1979), „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu, 1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (regia Lucian Pintilie, 1982), „Harababura” (regia Geo Saizescu, 1990), „Cel mai iubit dintre pământeni” (regia Șerban Marinescu, 1993), potrivit volumului „1234 cineaști români” (Editura Științifică, București, 1996).

În teatrul de revistă, Bănică Senior a alcătuit un cuplu memorabil cu Stela Popescu, înainte ca actrița să joace alături de Alexandru Arșinel. Împreună cu Stela Popescu a interpretat roluri în spectacole de revistă și divertisment, în duet. Au cântat împreună la Grădina Boema în „Duete… cu vedete”, au jucat în „Punctuație cu… bucluc”. Ștefan Bănică avea o voce foarte frumoasă și a interpretat melodii de neuitat, precum: „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Cine umblă prin vecini”, „Astă seară mă fac praf”, „Of, inimioară”, „Altădată”, „Știu de mult”, „Spune-mi mie București” ș.a. Vocea i-a apărut pe 8 discuri apărute la Electrecord.

O iubire neîmpărtășită a fost cea pe care i-a purtat-o Cristina Stamate. „Unul dintre primele suspine de amor, cred că mă îndrăgostisem într-un fel de Ștefan Bănică Senior și cred că odată i-am trimis o carte poștală. Viața a făcut să ne întâlnim și să jucăm în aceleași spectacole și i-am mărturisit lui Ștefan. De atunci, de câte ori ne vedeam în spectacole, venea lângă mine și îmi șoptea la ureche: «Vaporul e afară. Când terminăm, te iau și fugim în lume»”, mărturisea Cristina Stamate. Cristina s-a măritat la vârsta de 20 de ani și a fost căsătorită cu actorul Dan Ivănescu, mai mare ca ea cu șapte ani, timp de 11 ani.

I s-a oprit inima

A plecat mult prea devreme din această lume. Inima lui avea să se oprească de mai multe ori, ca urmare a efortului intens depus pe scenă și pentru publicul pe care îl iubea. Marele actor a murit la doar 61 de ani, la data de 27 mai 1995, la o vârstă la care ar mai fi avut multe de oferit cinematografiei și teatrului românesc.

„ În ’83 jucam în două teatre: Bulandra şi GiuIeşti, duceam în spinare 12 spectacole pe săptămână… şi ce spectacole, cu tone de text! Pe 18 ianuarie, jucam „Escu”, în sală erau 3-4 grade, publicul cu paltoane şi căciuli pe cap. Nu m-a durut, atât, am transpirat şi mi s-a făcut rău. Am ajuns la doctorul Pompiliu Popescu. Zice: „Ce-ai făcut, Fane?” Ce-am făcut? „Ai făcut un infarct!“ În ’90 terminasem filmul lui Pintilie „De ce bat clopotele Mitică?“ Pe 7 iunie, vine o mașină să mă ducă la post-sincron în Buftea, atunci l-am făcut pe-al doilea… În august ’91, eram la Covasna, mă sună fiu-meu Alexandru: „Tată, nu vor să mă lase să dau treapta la „Tonitza”. Am făcut de trei ori drumul ca să-l conving pe un inspector să-l lase, atunci l-am făcut pe-al treilea…”           ”

Dincolo de roluri și aplauze, a rămas imaginea unui om care a iubit viața cu toată forța lui și care a lăsat în urmă nu doar amintiri, ci o emoție care nu se stinge.

Surse bibliografice:

CORCICOVESCU, Cristina, RÂPEANU, Bujor T., 1234 cineaşti români, Editura Științifică, Bucureşti, 1996, p. 32.

TUDOR, Constantin, Județul Călărași, Editura ”Pământul”, Călărași, 1995, p. 122.

ŢARĂLUNGĂ, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Editura Litera, București, 2011, p. 79.

SCĂUNAȘ, Nicolae, Municipiul Călăraşi în literatură (Antologia personalităţilor şi textelor literare legate de municipiul Călăraşi), vol. II,  [s.n.], [Călăraşi],  [2005], pp. 21.

MUNCACIU, Ileana, ”Teatrul Magazine”, XXX, nr. 9, September 1985, back cover (http://www.cimec.ro/teatre/revista/1985/Nr.9.anul.XXX.septembrie.1985/originalimages/19043.1985.09.coperta2.jpg)

Surse website:

[https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/527-stefan-banica-sr-1933-1995](https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/527-stefan-banica-sr-1933-1995) (15 februarie 2015, articol scris de Ionuț Vornicu și postat în ”Actori din România”)

[https://en.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_B%C4%83nic%C4%83_Sr](https://en.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_B%C4%83nic%C4%83_Sr)

[https://adevarul.ro/locale/calarasi/Stefan-banica-senior-vazut-lumina-zilei-calarasi-arata-casa-s-a-nascut-marele-artist-1_54e5de22448e03c0fdc6165a/index.html](https://adevarul.ro/locale/calarasi/Stefan-banica-senior-vazut-lumina-zilei-calarasi-arata-casa-s-a-nascut-marele-artist-1_54e5de22448e03c0fdc6165a/index.html) (3 martie 2015, articol scris de Ionela Stănilă)

[https://okmagazine.ro/uite-cum-arata-acum-mama-lui-stefan-banica-jr-video/a18584736](https://okmagazine.ro/uite-cum-arata-acum-mama-lui-stefan-banica-jr-video/a18584736)

[http://www.primariacalarasi.ro/index.php/despre-calarasi/galeria-cetatenilor-de-onoare](http://www.primariaca larasi.ro/index.php/despre-calarasi/galeria-cetatenilor-de-onoare)

$$$

 Cazinoul din Slănic Moldova, bijuteria uitată care a fost primul cazinou din România

Cazinoul din Slănic Moldova este una dintre cele mai frumoase și mai puțin cunoscute clădiri istorice din România. Ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care stațiunile balneare românești începeau să fie dezvoltate după modelul marilor stațiuni europene, acest imobil a devenit rapid simbolul stațiunii din județul Bacău.

Construit între anii 1892 și 1894, cazinoul este considerat primul cazinou ridicat pe teritoriul României. Abia după el au apărut alte clădiri celebre de acest fel, precum cazinoul din Vatra Dornei, cel din Constanța sau cel din Sinaia. Tocmai de aceea, clădirea de la Slănic Moldova nu este doar un monument frumos, ci o piesă importantă din istoria turismului românesc.

La vremea lui, Cazinoul era mândria stațiunii. Slănic Moldova era comparată cu locuri celebre din Europa, precum Karlovy Vary sau Vichy, datorită izvoarelor minerale cunoscute și apreciate. Oamenii veneau aici pentru tratamente, aer curat, plimbări elegante și viață socială. În acest decor, cazinoul nu era doar un loc de distracție, ci centrul unei lumi rafinate.

Clădirea a fost realizată de meșteri pietrari italieni și de meșteri de pe Valea Slănicului, după planurile arhitecților George Sterian, H. Rick și Nicolae Ghica-Budești. Stilul său Art Nouveau îi dă o eleganță aparte. Fațada, turnurile simetrice și detaliile decorative fac din cazinou o clădire care atrage privirea imediat, chiar și astăzi.

În multe imagini vechi, imobilul apare sub numele de „Casino Regal”, pentru că a fost ridicat în timpul domniei Regelui Carol I. Regele susținea dezvoltarea stațiunilor românești după modelul celor din străinătate, iar Slănic Moldova era văzută ca una dintre bijuteriile balneare ale țării. Cazinoul trebuia să ofere stațiunii prestanță, eleganță și un aer european.

Construcția este impunătoare, dispusă pe orizontală, cu două turnuri simetrice și corpuri laterale legate prin coridoare acoperite. Nu este o clădire care impresionează prin înălțime, ci prin proporții, echilibru și atmosferă. Are aerul unui palat de vacanță, ridicat într-o stațiune unde oamenii veneau să se vindece, dar și să fie văzuți.

Interiorul a fost, la rândul său, spectaculos. Sala principală, folosită mai târziu și ca cinematograf, avea aproximativ 350 de locuri. Lojele, arcadele dantelate, decorațiile tavanului și luminatorul din sticlă dădeau spațiului un aer de teatru elegant. Chiar dacă nu toate elementele originale s-au păstrat, clădirea încă transmite ceva din farmecul vremurilor în care stațiunile erau locuri ale eleganței și conversațiilor lungi.

Până în 1948, cazinoul a fost una dintre marile atracții ale stațiunii Slănic Moldova. După schimbarea regimului politic, funcția lui s-a schimbat complet. Jocurile și atmosfera de cazinou au dispărut, iar imobilul a fost transformat în casă de cultură, sală de spectacole, bibliotecă orășenească, galerie de artă și spațiu pentru diferite activități publice.

Această schimbare spune, de fapt, povestea multor clădiri istorice din România. Au fost ridicate pentru elite, baluri, spectacole sau vacanțe elegante, apoi au fost adaptate noilor vremuri. Cazinoul din Slănic Moldova nu a rămas blocat într-o singură epocă. A trecut prin mai multe vieți, de la clădire de lux la spațiu cultural pentru comunitate.

În anii 1980, clădirea a trecut prin lucrări de restaurare, iar în anii 1994–1995 a fost din nou reabilitată. Chiar și așa, în ultimii ani, cazinoul a ajuns să fie scos la vânzare. Prețul cerut a scăzut treptat, de la peste două milioane de euro la aproximativ 1,45 milioane de euro, semn că o astfel de clădire istorică este frumoasă, dar și greu de întreținut.

Aici apare partea tristă a poveștii. O clădire unicat, cu statut de simbol local și cu o istorie de peste 130 de ani, nu este ușor de readus la viață. Are nevoie de investiții, grijă, funcțiune potrivită și respect pentru trecut. Nu poți trata un asemenea imobil ca pe o construcție oarecare, pentru că fiecare sală, fiecare colț și fiecare detaliu poartă urme din istoria stațiunii.

Cazinoul din Slănic Moldova este important și pentru că arată o Românie pe care mulți au uitat-o. O Românie a stațiunilor balneare elegante, a vilelor cu arhitectură rafinată, a izvoarelor minerale premiate și a orașelor mici care voiau să semene cu marile stațiuni europene. În trecut, Slănic Moldova nu era doar o destinație locală, ci un loc cu ambiții mari.

Prin comparație cu alte cazinouri celebre din țară, cel de la Slănic Moldova are o poziție specială. Cazinoul din Constanța este mai cunoscut, cel din Sinaia are legătura cu stațiunea regală, iar cel din Vatra Dornei are farmecul Bucovinei. Dar Slănic Moldova are întâietatea: a fost primul. Această simplă realitate îl transformă într-o clădire de patrimoniu cu valoare aparte.

Frumusețea lui nu stă doar în stilul Art Nouveau sau în turnurile simetrice. Frumusețea lui vine și din poveste. A fost construit într-o epocă în care România voia să se modernizeze, să arate că poate avea stațiuni elegante, clădiri impunătoare și viață culturală. Cazinoul era dovada că Slănic Moldova nu era doar un loc cu izvoare, ci o stațiune cu pretenții europene.

Astăzi, clădirea continuă să fie una dintre cele mai importante imagini ale orașului. Chiar dacă nu mai are strălucirea de altădată, rămâne un reper. Turiștii care ajung în Slănic Moldova nu pot să o ignore. Este genul de construcție care te face să te oprești, să privești și să te întrebi cum arăta stațiunea în vremea în care oamenii veneau aici la promenadă, spectacole și seri elegante.

Cazinoul din Slănic Moldova este, în fond, o lecție despre patrimoniu. Unele clădiri nu sunt valoroase doar pentru zidurile lor, ci pentru memoria pe care o păstrează. În cazul lui, vorbim despre primul cazinou din România, despre meșteri italieni, despre arhitectură Art Nouveau, despre Carol I, despre stațiuni balneare și despre o epocă în care eleganța era parte din identitatea unui loc.

Rămâne de văzut ce viitor va avea această clădire. Poate va fi cumpărată, restaurată și transformată într-un spațiu cultural, hotelier sau turistic. Poate va redeveni un punct de atracție major pentru Slănic Moldova. Important este ca viitorul ei să nu șteargă trecutul, ci să-l pună în valoare.

Cazinoul din Slănic Moldova nu este doar o clădire de vânzare. Este o bijuterie arhitecturală, un simbol al unei stațiuni celebre și o pagină din istoria României moderne. A fost primul cazinou al țării, un loc al eleganței și al vieții mondene, iar astăzi rămâne una dintre cele mai frumoase mărturii ale unei epoci în care stațiunile românești visau să fie la nivelul mar ilor destinații europene.

Sursă Mood

&&&

 ANTONIO STRADIVARI 

 ~Omul care a vorbit cu lemnul~

Cremona, 1644. Un copil se naște într-o familie modestă, fără să știe că numele lui va fi rostit cu evlavie trei sute de ani mai târziu.

Data exactă a nașterii nu a fost înregistrată, dar istoricii sunt de acord că maestrul s-a născut în 1644 în Cremona, Lombardia. Tatăl său se numea Alessandro, mama sa — Anna Moroni. 

Ucenicia fără leafă

Din 1657, pentru zece ani, Antonio a servit ca ucenic în casa lui Nicola Amati — existând informații că Amati nici măcar nu l-a plătit. Stradivari lucra doar pentru a căpăta experiență.  Un deceniu de muncă fără plată. Dar ceea ce a primit în schimb era de neprețuit.

Puțini știu că arta sculpturii în lemn nu i-a predat-o Amati, ci un pescar anonim, Francesco Pescaroli, la a cărui casă și-a deschis primul atelier. Acesta l-a învățat să exceleze în complexitatea și detaliile lucrului de încrustare.  

În 1698, iubita sa Francesca a murit. Un an mai târziu s-a recăsătorit cu Antonia Maria Zambelli. Au avut împreună cinci copii — dar niciunul nu a călcat pe urmele tatălui lor. Talentul maestrului nu se putea moșteni.  

Aceasta a fost poate cea mai adâncă rană a bătrâneții sale: știa că arta lui va muri odată cu el.

Cea mai productivă perioadă a lui Stradivari a fost între 1700 și 1725.   Vioara creată în 1716, pe care a considerat-o cea mai reușită, n-a vândut-o niciodată — a folosit-o ca prim violonist la biserica San Domenico din Cremona. Un meșter care devine propriul său cel mai bun client.

El a stabilit proporțiile viorii moderne, cu corpul mai adânc, care dă un sunet mai puternic și pătrunzător decât al viorilor create până atunci.  

Marele mister

Stradivari a murit pe 18 decembrie 1737, la 93 de ani, ducând cu el cel mai căutat secret al muzicii. Formula lacului său nu este cunoscută. Secretul instrumentelor constă într-o combinație de factori: grosimea lemnului, porii microscopici și lacul care le acoperă.  

O teorie spectaculoasă vine din astronomie: Mica Eră Glaciară coincide cu minimul Maunder — o perioadă între 1645 și 1715 de activitate solară extrem de scăzută. Frigul și absența soarelui ar fi determinat creșterea unui lemn de calitate excepțională, pe care nimeni nu l-a mai putut reproduce vreodată. Timp de sute de ani, cercetători din toată lumea au încercat să dezlege misterul. Nimeni nu a reușit.  

Cât valorează astăzi

Vioara Lady Blunt a fost vândută în 2011 pentru 13 milioane de dolari,  iar vioara „Messiah" este estimată la până la 20 de milioane. De obicei, aceste instrumente sunt cumpărate de oameni de afaceri care le împrumută violoniștilor de renume.  

Un om fără naștere ilustră, dintr-un orășel italian, a lăsat în urmă obiecte pe care lumea nu le poate reproduce după 300 de ani. Poate că asta e definiția geniului.

CU LTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Memorie Artistică 

DUMITRU LUPU 

S-a născut pe 25 mai 1952, la Giurgiu.   Azi ar fi împlinit 74 de ani. A murit pe 22 iulie 2017, la 65 de ani, dintr-un stop cardiac.   În plină putere creatoare.

Și ironia soartei — a murit chiar de ziua soției sale, interpreta Ileana Șipoteanu.   Ziua în care ea sărbătorea, el a plecat.

A compus peste 500 de lucrări muzicale, majoritatea intrate în fonoteca Radiodifuziunii Române.   Cinci sute de melodii. Cele mai multe — cântece de dragoste, sensibile, romantice. 

Dar trei dintre ele au rămas cu noi pentru totdeauna:

●Hai, vino iar în gara noastră mică. 

●Ce mult te-am iubit.

●Mă-ntorc la tine, mare albastră.

Melodii pe care le-a auzit oricine a trăit în România. Fără să știe neapărat cine le-a scris.

A compus Imnul Dobrogei, alături de poeta Carmen Aldea Vlad.   A creat Festivalul „Mamaia copiilor" — un festival care a dat scenei românești generații întregi de voci tinere.  

A format generații de studenți, cărora le-a insuflat iubirea pentru muzică și i-a ajutat să se desăvârșească ca oameni și ca artiști.  

Un om care a dat mai departe tot ce primise. Și mai mult.

Ultima postare pe Facebook — sâmbătă dimineața, la ora 4:12 — un link cu admiterea la Facultatea de Arte a Universității Ovidius.  

Până în ultima noapte, gândul lui era la studenți.

74 de ani de la naștere. Gara noastră mică e tot acolo. Și melodia — cu atât mai mult.

Respect!

CULTU RA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Într-o zi, Bulă intră destul de abătut într-o farmacie, se apropie de ghișeu și întreabă timid: 🏛️🤔

– Domnule farmacist, vă rog din suflet, nu s-ar putea să-mi dați și mie niște pilule speciale care să mă facă mai deștept? Că tare aș avea nevoie...

Farmacistul îl privește lung, zâmbește pe sub mustață, scoate o cutie de sub tejghea și îi spune:

– Ba da, cum să nu! Ia-le pe acestea, câte una pe zi, și ne vedem peste o săptămână! 📦✨

După o săptămână, Bulă se întoarce la farmacie, destul de nemulțumit:

– Domnule, am luat toate pilulele alea, dar vă jur că nu mă simt absolut deloc mai deștept decât înainte! 🤷‍♂️

– Ei, nu merge chiar așa de repede... Mai ia de aici încă o folie și revino săptămâna viitoare! 💊

Trece încă o săptămână și Bulă apare din nou la ghișeu, de-a dreptul revoltat:

– Domnule farmacist, am terminat și folia asta și rezultatul e exact același! Tot nu mă simt deștept... Auziți, nu cumva dumneata mă duci cu vorba și îmi vinzi bomboane mentolate doar ca să-mi iei banii?! 🤨💵💥

La care farmacistul luminează la față, bate din palme și îi spune victorios:

– Ei, vezi?! Ăsta-i un semn sigur și clar că tratamentul a funcționat și ai început, în sfârșit, să  te deștepți!!!

$$$

 La ora de religie, profesorul îi privește cu blândețe pe elevi și îi întreabă: 👩‍🏫✨

– Copii, ia spuneți-mi, care dintre voi ar dori sa meargă în Rai?

Absolut toți copiii din clasă ridică mâna entuziasmați, cu excepția lui Bulișor, care stătea liniștit în ultima bancă. 🙋‍♂️🙋‍♀️

Profesorul îl vede, rămâne mirat și îl întreabă curios:

– Bulișor, dar tu de ce nu vrei să mergi în Rai cu ceilalți colegi? 😮🤔

La care Bulișor ridică din umeri foarte serios și răspunde:

– Păi, domn' profesor, eu aș vrea... dar tata mi-a spus clar de dimineață: „Imediat ce se termină orele, să vii direct acasă, fără să mai umbli creanga pe n icăieri!”

$$$

 Un angajat moldovean vine la muncă dis-de-dimineață într-o stare jalnică: are un ochi umflat, șchiopătează vizibil și are și mâna în ghips. 🩹🏥

Șeful, îngrozit când îl vede, îl oprește imediat:

— Doamne ferește, Vasile! Ce s-a întâmplat cu tine? Ai fost implicat într-un accident grav? 😱

Vasile, cu un calm imperturbabil, răspunde:

— Ah, nimic deosebit, șefu’... 🙄

— Cum nimic deosebit, omule? Te-a bătut cineva? Te-a călcat mașina? 🧐

La care moldoveanul oftează și zice:

— Ah, vă zic eu, nimic deosebit... Niște golani m-au prins la nevastă-mea! 🤐