$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1992: În această zi, a murit Marlene Dietrich, actriţă americană de film de origine germană. Nãscută pe 27 decembrie 1901 la Schöneberg, în Germania, Marlene Dietrich (Maria Magdalene Dietrich) se va impune ca o imagine emblematicã la Hollywood, parcurgând o lungã viaţă în cinematografie. De la cântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme.

Actrița și cântăreața Maria Magdalena Dietrich (Marlene Dietrich) a fost un monstru sacru al cinematografului inter și postbelic, chintesență a glamour-ului hollywoodian, întruchipare desăvârșită a femeii fatale cu privirea filtrată, vocea voalată și mișcări de felină, potrivit volumului „Dicționar de cinema” (1997).A urmat studiile unei școli particulare din orașul Weimar, apoi ale Liceului „Augusta Victoria” din Berlin, pe care l-a absolvit în 1918. În paralel, a studiat vioara la Conservatorul din Berlin, după care și-a continuat studiile muzicale în orașul Weimar până în 1921. După intrarea în trupa de teatru condusă de Max Reinhardt, în anul 1922, a jucat în filme germane. În 1924, s-a căsătorit cu Rudolf Sieber, cu care a avut o fiică, Maria. Pentru scurt timp, a părăsit scena, iar în 1926 a revenit jucând în spectacolul „Lou”.

Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, „Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann. Filmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei. Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin. În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: „Morroco”, „Dishonoured”, „Shanghai Express”, „Blonde Venus”, „The Scarlet Empress” şi „The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa.

Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez. În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, iar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.În 1953, în cariera sa de actriță s-a produs o cotitură odată cu prestația muzicală, pe care a avut-o pe scena hotelului „Sahara” din Las Vegas.În 1954, i-a cucerit pe londonezi la celebra „Café de Paris”. În următorii ani, a început să apară pe marile scene din toată lumea. În anul 1960, a întreprins multe turnee, interpretând în cluburi de noapte cântece foarte populare, precum „Falling in Love Again”. În 1960, a cântat pentru prima oară în Germania, iar în 1964, a fost primită în Rusia cu mare entuziasm. În 1965 a cântat pe scena Festivalului de la Edinburgh. Între anii 1967-1968, s-a bucurat de mari succese pe Broadway. În 1968 a fost invitată într-un turneu în Australia. A revenit pe marele ecran, jucând în peliculele „Witness for the Prosecution” (1957), „Judgment at Nuremberg” (1961).

Ghinioanele o vor însoţi la sfârşitul carierei, actriţa fracturându-şi de câteva ori picioarele. Nenumăratele sale accidente o vor împiedica să participe la funeraliile soţului său, Rudolf Sieber cu care avusese un mariaj de aproape o jumătate de secol. În ciuda lungii sale căsnicii, cei doi trăiseră mai mult separaţi, actriţa având numeroase relaţii cu bărbaţi celebri ai acelor timpuri. În 1975, la Sydney a suferit o fractură cervicală care i-a pus capăt carierei scenice. Ulterior, a mai apărut într-un rol episodic în „Just a Gigolo” (1978), filmul lui David Hemmings, însă o nouă fractură la picior, în 1979, a determinat-o să se retragă definitiv din viața publică. În ultimii ani, a locuit la Paris. A murit la 6 mai 1992.

Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă femme fatalle s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa. De-a lungul carierei a fost distinsă și nominalizată cu o serie de premii între care: nominalizare în 1931 la Premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal pentru pelicula „Morocco”; nominalizare în 1958 la Premiul Golden Globe pentru cea mai bună actriță la categoria dramă pentru pelicula „Witness for the Prosecution”; în 1962 premiul David di Donatello pentru rolul din filmul „Judgment at Nuremberg”. A mai fost distinsă cu Medalia Libertății (1947), Legiunea de Onoare în grad de cavaler (1950), Knight of the Order of Leopold (1965), Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (1971), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor (1983).

Surse:

https://marlene.com/

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

https://www.womenshistory.org/education-resources/biographies/marlene-dietrich

https://www.biography.com/actor/marlene-dietrich

https://www.britannica.com/biography/Marlene-Dietrich

https://www.cinemagia.ro/actori/marlene-dietrich-4386/

https://okmagazine.ro/actrita-germana-marlene-dietrich-legenda-unei-sexualitati-parfum-mas cul/a18258825

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai…

- 1600, 6/16: Mihai Viteazul intra în Moldova cu oști, l-a alungat pe Ieremia Movilă şi a ocupat Moldova, realizând astfel prima unire politică a celor trei Țări Române. În hrisovul emis la Iaşi, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. La 21.X/1.XI.1599 Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599.

– 1638: A murit Cornelius Jansen, filosof şi teolog olandez (iniţiator al curentului social-religios catolic ce-i poartă numele – jansenismul) (n. 1585)

- 1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu

- 1658:Târnosirea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab, actuala Catedrală patriarhală. Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei şi Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, înconjuraţi de un sobor de preoţi, în prezenţa ctitorului şi a familiei sale, sfinţeau cu Sfântul şi Marele Mir lăcaşul, care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală patriarhală

– 1668: S-a născut scriitorul francez Alain-René Lesage, cel mai reprezentativ autor de comedii al epocii (m. 1747)

– 1758: S-a născut Maximilien Robespierre, om politic francez; figură centrală a Revoluţiei burgheze de la 1789 din Franţa; supranumit „Incoruptibilul” (credea în virtutea morală absolută); şef al guvernului revoluţionar (1793-1794); a instaurat dictatura iacobină; răsturnat în urma loviturii de stat din 27.VII.1794 şi ghilotinat (m. 1794)

- 1791: Prin decretul purtând această dată, Palatul Luvru din Paris a fost transformat în muzeu

- 1836: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) compozitorul Isidor Vorobchievici (m. 1903)

-1840:A fost pus în circulaţie, în Marea Britanie, primul timbru poştal din lume, intrat în istorie sub denumirea de „Penny Black”

- 1849: Trupele maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani sunt înfrânte decisiv de către armata revoluţionară a lui Avram Iancu

-1856: S-a născut psihiatrul austriac Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei (m.1939) 

– 1859: A murit Alexander von Humboldt, naturalist şi geograf german; a contribuit la dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţelor naturii şi a pus bazele geografiei moderne (n. 1769)

- 1861: S-a nãscut Rabindranath Tagore (Thakur Rabindranath), scriitor, poet indian, laureat al Premiului Nobel pe anul 1913 (m. 1941)

- 1862: A murit Henry David Thoreau, poet, eseist şi filosof american (n. 1817) 

- 1868: S-a născut scriitorul polonez Wladislaw Stanislaw Reymond; Premiul Nobel pentru literatură pe 1924 (1925) 

– 1868, 6/18: S-a născut Nikolai al II-lea, ultimul ţar al Rusiei (m. 1918; a fost executat, împreună cu familia sa, de către bolşevici, la Ekaterinburg/Ural). La 17.VII.1998 a avut loc reînhumarea, la Sankt-Petersburg, a rămăşiţelor pământeşti ale ţarului şi ale familiei sale; pe 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizaţi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse drept Sfinţi Cuvioşi, ziua de prăznuire fiind 17 iulie

– 1868: S-a născut matematicianul sârb Mihailo Petrović; creator al metodei spectrale în algebră, aritmetică, calculul integral şi teoria funcţiilor; a stabilit metodele de studiu direct în ecuaţiile diferenţiale cu ajutorul figurilor geometrice; membru de onoare străin al Academiei Române din 1938 (m. 1943)

- 1871: S-a născut compozitorul Grigore Teodosiu (m. 1941)

-1871: S-a născut chimistul francez Victor Grignard; a descoperit compuşii organomagnezieni micşti, cu numeroase întrebuinţări în sinteza organică; Premiul Nobel pentru chimie pe 1912, împreună cu conaţionalul său Paul Sabatier; membru de onoare străin al Academiei Române din 1925 (m. 1935)

- 1872: Înfiinţarea Agenţiei Diplomatice Române la Berlin

- 1880: S-a născut pictorul şi graficianul Ernst Ludwig Kirchner, reprezentant de seamă al expresionismului german; unul dintre fondatorii grupului „Die Brücke" (Podurile) (m. 1938, s-a sinucis)

- 1885: A fost emis un decret regal privind aprobarea Tomos–ului, prin care Patriarhia din Constantinopol recunoştea Biserica Regatului României ca autocefală

- 1888: Victor Babeş a efectuat primele vaccinări antirabice la Institutul Antirabic din Bucureşti, înfiinţat în 1887, al treilea din lume la acea dată (6/18)

– 1888, 6/18: S-a născut Eugeniu Speranţia, jurist, filosof, sociolog, estetician, eseist, memorialist, poet, publicist şi profesor; este printre primii autori români care alcătuieşte o lucrare de filosofie şi sociologie a dreptului; fiul folcloristului Theodor D. Speranţia (m. 1972) 

- 1889: Turnul Eiffel a fost deschis oficial pentru publicul vizitator. Inaugurat la 31 martie 1889, ca arc de intrare la Expoziția Universală (Exposition Universelle), organizată cu ocazia celebrării a 100 de ani de la Revoluția Franceză, Turnul Eiffel și-a atras la început critici din partea unor artiști și intelectuali francezi din pricina designului. Construcția este cea mai înaltă structură din Paris, măsurând 324 m, fiind unul din cele mai vizitate obiective turistice din lume. Ridicarea turnului a durat doi ani, două luni și cinci zile, reprezentând o demonstrație de inginerie franceză și definind un moment al erei industriale.Proiectul Turnului Eiffel, aparținând antreprenorului Gustave Eiffel, inginerilor Maurice Koechlin și Emile Nouguier și arhitectului Stephen Sauvestre, a fost câștigător dintr-o listă de 107 proiecte. Din 1980, monumentul a fost renovat, restaurat și readaptat pentru publicul tot mai numeros.Turnul Eiffel a primit în anul 2010 vizitatorul cu numărul 250.000.000.Are trei nivele: accesul publicului la primul și al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât și cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul. Din 24 iunie 1964, Turnul Eiffel a fost încadrat în categoria monumentelor istorice și din 1991 face parte din patrimoniul mondial UNESCO

- 1891: Paulina Cruceanu (1865-1921), absolventă a Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, devine prima farmacistă din România

- 1895: S-a născut Rudolph Valentino, actor de film american de origine italiană, idol al cinematografului „mut" (m.23.VIII.1926). 

– 1898: S-a născut Jascha Horenstein, dirijor american de origine rusă (m. 1973) – 120 de ani

- 1899, 6/18: A început (până la 17/29.VII.1899), la Haga, prima Conferinţă mondială pentru pace, convocată din iniţiativa Rusiei. A fost abordată problema soluţionării paşnice a conflictelor internaţionale şi s-au semnat mai multe convenţii. Au participat 26 de state (printre care şi România) din Europa, America şi Asia. Din delegația română au făcut parte Alexandru Beldiman, ministru la Berlin, și Ion Papianu, agentul diplomatic de la Belgrad, semnează documentele cu rezerve (6/18)

- 1902: S-a născut Max Ophüls (Max Oppenheimer), regizor francez de teatru şi film (m. 1957) 

- 1904: A murit chimistul britanic Alexander William Williamson; descoperirile sale cu privire la structura alcoolului şi eterilor i-au permis să clasifice componentele organice în diferite tipuri, în conformitate cu structura lor; a formulat conceptul echilibrului dinamic al reacţiilor chimice (n. 1824)

- 1905: S-a născut chimistul Gheorghe Claudiu Suciu; contribuţii în dezvoltarea, proiectarea şi testarea proceselor din industria petrolului; membru titular al Academiei Române din 1990 (m. 1990)

- 1908: S-a nãscut Ion Vlasiu, sculptor, pictor, romancier şi poet (m. 1997). 

– 1908: S-a născut istoricul Mihai Roller; colaborator apropiat al lui Iosif Chişinevschi, a îndeplinit funcţii pe linie de propagandă în aparatul Partidului Comunist; scrierile sale reprezintă o grosolană falsificare a trecutului ţării şi istoriei românilor; membru al Academiei Române din 1948 (m. 1958)

- 1915: S-a născut Orson Welles, regizor, scenarist şi actor american de teatru si film (m.10.X.1985). 

- 1919: A murit Lyman Frank Baum, poet american, dramaturg, actor şi producător independent de film; autorul cunoscutei cărţi pentru copii „Vrăjitorul din Oz" (n. 1856)

- 1921: S-a născut Erich Fried, poet şi eseist austriac; în 1938 emigrează şi se stabileşte la Londra; în perioada 1952-1968 este colaborator al BBC-ului pentru emisiunile în limba germană (m. 1988)

- 1922: S-a născut George Lăzărescu, istoric literar şi traducător de limbă italiană; a tradus din Petrarca, Leon Batista Alberti, Edmondo de Amicis, Alberto Moravia, Giulio Carlo Argan; a dat o versiune italiană a poemelor lui Ioan Alexandru (m. 2006) 

- 1930: S-a născut Dorel Dorian, dramaturg, prozator şi eseist; fost deputat din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în legislaturile 1996-2000 şi 2000-2004

- 1937: Aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, ia foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey.Victime, 36 de pasageri şi membri ai echipajului.

- 1940: John Steinbeck este laureatul premiului Pulitzer pentru romanul său Fructele mâniei

- 1941: S-a nãscut poetul Paul Tutungiu 

- 1942: S-a născut baritonul american Richard Stilwell 

- 1943: S-a nãscut criticul literar Laurenţiu Ulici, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România între anii 1995 şi 2000 (m. 2000) 

- 1946: A murit juristul Paul Negulescu; lucrări de istoria dreptului românesc, de drept constituţional şi de drept administrativ; membru de onoare al Academiei Române din 1936 (n. 1874)

- 1947: S-a nãscut Titus Andrei, realizator român de emisiuni de radio 

- 1949: A murit Maurice Maeterlinck, scriitor belgian de limbă franceză; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1911 (n. 1862)

– 1953: S-a născut Tony Blair, om politic laburist britanic; fost premier al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în perioada mai 1997- iunie 2007 şi lider al Partidului Laburist; a fost singurul premier laburist care a reuşit să câştige trei mandate consecutive (1997, 2001 şi 2005); în prezent este emisar special al cvartetului internaţional (SUA, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU) pentru Orientul Mijlociu

- 1954: Atletul britanic Roger Banister a devenit primul om din lume care a alergat o milă (1.601 metri) în mai puţin de patru minute

- 1961: S-a născut actorul american George Clooney 

- 1961: A murit Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1936 (n. 1895)

– 1962: A murit Virginia Maria Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general; printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, Biserica „Sf. Treime” din Bucureşti, primele blocuri din beton armat (n. 1894)

– 1978: A murit Ştefan Peterfi, botanist de naţionalitate maghiară din România; în paralel cu activitatea didactică la Universitatea din Cluj, a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, consacrându-se în principal studiului algelor; membru titular al Academiei Române din 1963, vicepreşedinte al acestui for (1974-1978) (n. 1906)

- 1982: A murit baritonul Alexandru Alger (n. 1898) 

- 1984: Are loc, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci (Conner). Cu prilejul retragerii din activitatea competiţională, marea gimnastă a primit „Ordinul Olimpic” din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch. Nadia Comăneci (n. 1961), multiplă campioană olimpică, prima gimnastă din lume căreia i s-a atribuit nota 10 într-un concurs (la Jocurile Olimpice de la Montreal/Canada-1976), este stabilită în SUA, din 1989. În 1999 a fost declarată, la Viena, „Sportiva secolului XX”. World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) a omologat, în 2007, recordul reuşit de Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal, adică şapte note 10 la o singură ediţie a JO

- 1990: Prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republică Moldova – „Podul de flori” de peste Prut. 

- 1991: A murit Virgil Calotescu, regizor român (n. 1928)

- 1992: A murit Marlène Dietrich, actriţă americană de film de origine germană (n. 1901) 

- 1994: A murit Moses Rosen, şef-rabinul Cultului Mozaic din România şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada iunie 1948 - mai 1994; fondator al „Revistei cultului mozaic din România" (1956); a desfăşurat activitate publicistică şi eseistică; membru de onoare al Academiei Române (n. 1912)

- 1994: Inaugurarea oficială a tunelului de sub Canalul Mânecii, considerat de experţi ca „lucrarea secolului". Eurotunelul, cu o lungime de 50,3 km, situat la o adâncime cuprinsă între 25 si 45 de metri sub fundul mării, a costat 10 miliarde de lire sterline

- 1997: Inaugurarea, în incinta Muzeului Tehnicii „Dimitrie Leonida" din Bucureşti, a postului de televiziune Discovery Chanell, care este recepţionat prin reţeaua de cablu din România 

- 1997: A murit Florian Potra, critic de teatru şi film, traducător (n. 1925) 

- 2003: A fost inaugurată, la Moscova, prima staţie de metrou din lume aflată la cea mai mare adâncime. Staţia Park Pobedi (Piaţa Victoriei) este construită la 90 de metri sub pământ

- 2009: A murit pictoriţa Simona Vasiliu-Chintilă (n. 1928)

– 2012: A murit Camilian Demetrescu (prenumele la botez – Paul Constantin), pictor monumentalist, sculptor, grafician, eseist, teoretician al artei, publicist şi filosof; membru fondator al UAP; exilat politic în Italia din 1969, a fost unul dintre criticii vehemenţi ai regimului Ceauşescu; s-a afirmat în Italia printre cei mai mari reprezentanţi ai artei religioase (nouă dintre tapiseriile sale decorează sala de audienţe a Suveranului Pontif) (n. 1924)

– 2013: A murit Giulio Andreotti, om politic italian, premier al Italiei în şapte mandate, de 26 de ori ministru, fost lider al democraţilor creştini, membru al parlamentului italian fără întrerupere între 1945 şi 1991, senator pe viaţă (din 1991); personaj controversat, acuzat în  mai multe rânduri că a avut legături cu mafia siciliană (n. 1919)

$$$

 Viața la 1900. Familia românească tradiţională

 

Întemeierea unei familii începe odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete ca aveau o dotă de peste un milion de lei.Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare). Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14–15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii (21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. În sate, femeile năşteau “câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală.Copiii de la ţară creşteau “singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de 2–5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.

În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate. Ponderea cea mai mare o aveau naşterile cu moaşă diplomată, în timp ce naşterile fără asistenţă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din mediul rural. Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă, copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

[www.ioanscurtu.ro/satul-romanesc-in-perioada-interbelica/](https://www.ioanscurtu.ro/satul-romanesc-in-perioada -interbelica/)

$$$

 Astăzi, când privim fascinați sutele de mii de zboruri care brăzdează zilnic cerul planetei, ne gândim din instinct la giganți tehnologici precum Boeing sau la imperiile petroliere ale arabilor. Dar adevărul istoric ascuns este că aviația modernă datorează enorm fiului unui simplu strungar din București care, din pură pasiune intelectuală pentru chimie, s-a apucat să se joace cu un gaz toxic. În anul 1908, savantul genial Lazăr Edeleanu a reușit imposibilul pe care marile companii îl căutau disperat: a descoperit cum să transforme un țiței murdar și plin de impurități dăunătoare într-un combustibil perfect pur. Nu a fost deloc rezultatul unui proiect militar secret de miliarde de dolari, ci al unei curiozități meticuloase a unui singur om.

🔴 Totul a început tăcut în laboratoarele slab iluminate ale vremurilor de pionierat ale chimiei. Lazăr Edeleanu, care deja descoperise în treacăt formula amfetaminei la doar 25 de ani, era complet fascinat de proprietățile sulfului. În timp ce magnații vremii căutau doar moduri rapide de a face bani mulți din extracția masivă de petrol noroios de pe Valea Prahovei, Edeleanu stătea complet retras în laboratorul său tăcut și testa reacții teoretice. Voia pur și simplu să înțeleagă exact cum se comportă dioxidul de sulf lichid la temperaturi extrem de scăzute, de -20 de grade Celsius.

În timpul acestor teste și experimente teoretice lungi, efectuate aparent fără niciun scop comercial imediat sau profitabil, a făcut brusc o observație minoră, dar de o importanță colosală pentru viitorul tehnologiei. A turnat dioxid de sulf lichid peste o mostră comună de gaz lampant brut. Spre uimirea sa totală, dioxidul de sulf a acționat pe loc ca un magnet chimic perfect: a extras selectiv din petrol doar hidrocarburile aromatice nocive care provocau fumul negru înecăcios, lăsând în urmă un combustibil uimitor de curat. O simplă reacție chimică testată exclusiv din curiozitate științifică a creat, accidental, primul proces industrial de rafinare selectivă a petrolului din lume.

🔴 Ceea ce a urmat a schimbat complet și definitiv fața marii industrii globale a hidrocarburilor. Această metodă revoluționară de extracție, care va rămâne scrisă în istoria chimiei sub numele prestigios de „Procedeul Edeleanu”, a fost testată inițial la Rafinăria Vega din Ploiești, unde talentatul savant român fusese numit director. Rezultatele au fost atât de spectaculoase încât puterile economice ale lumii au intrat instantaneu în alertă. Procedeul a permis rapid obținerea unor combustibili cu o putere calorică superioară și o ardere extrem de stabilă. O inovație atât de valoroasă, încât marile companii franceze, germane și americane au început o cursă acerbă, cu oferte uriașe, pentru a-i cumpăra brevetul.

Importanța uriașă și strategică a invenției sale ploieștene a devenit evidentă abia odată cu evoluția aviației din primele decenii ale secolului XX. Motoarele tot mai puternice ale noilor avioane necesitau imperativ combustibili de o puritate absolută, garantată, pe care vechile metode rudimentare și termice de distilare pur și simplu nu le mai puteau oferi deloc. Procedeul rafinat al savantului român a fost fix cheia chimică care a deschis la propriu cerul pentru aeronave. Fără această descoperire excepțională, care permitea rafinarea masivă a benzinelor superioare de aviație bogate în componente curate, zborul fiabil pe distanțe lungi era complet interzis. Flotele aeriene ale lumii nu ar fi putut funcționa la o eficiență maximă de operare.

🔴 Incredibil, genialul Edeleanu nu s-a oprit absolut deloc doar la acest imens succes internațional. Deși putea foarte simplu să devină unul dintre cei mai bogați și influenți oameni ai vremii sale și să trăiască o viață de lux excentric izolat la Paris, el a continuat să muncească pentru țara sa natală. A reprezentat cu mândrie România la zeci de congrese și reuniuni internaționale majore, apărând cu mare ferocitate independența și resursele naturale valoroase ale națiunii. A refuzat constant nenumărate oferte extrem de generoase și tentante de a se muta definitiv în laboratoarele bogate, strălucitoare din vestul Europei, alegând să dezvolte din greu tânăra și fragila industrie națională de petrol. A obținut de-a lungul vieții sale pline de pasiune nu mai puțin de 212 brevete internaționale de invenție, care au schimbat profund și fundamental modul în care omenirea a privit prețiosul aur negru.

Tragedia profund nedreaptă a unor astfel de savanți complet vizionari este că istoria mare planetară tinde mereu, cu cinism asumat, să le țină minte doar invențiile, uitându-le total și rușinos numele real. Zeci de miliarde de tone de carburant curat care au alimentat și continuă să alimenteze aviația mondială poartă amprenta chimică a unei curiozități experimentale născute într-un mic laborator obscur din România. Un om de știință retras care se juca doar pasionat cu dioxidul de sulf ne-a oferit pur și simplu puterea uimitoare de a zbura mai repede ș i mai sigur.

$$$

 🔴 Omul care a supraviețuit faimoasei expediții printre ghețarii mortali din Antarctica a sfârșit prin a privi neputincios, dintr-un birou rece, cum munca sa titanică de o viață este distrusă sistematic de niște birocrați analfabeți. În toamna anului 1947, marele savant Emil Racoviță devenise brusc un simplu indezirabil. Noul regim comunist instalat la putere decisese că primul Institut de Speologie din lume, minunea științifică pe care el o fondase la Cluj în anul 1920, era doar un periculos moft burghez ce trebuia lichidat. Fără nicio urmă de respect pentru geniul său, activiștii i-au tăiat fondurile, i-au confiscat arhivele și i-au interzis accesul fizic la colecțiile adunate personal de-a lungul deceniilor. Statul pe care îl slujise îi devenise cel mai crud călău.

Tragedia acestui final este cu atât mai sfâșietoare cu cât trecutul său fusese marcat de o glorie internațională rară, rezervată doar pionierilor absoluți. La doar 29 de ani, se îmbarcase pe nava Belgica, înfruntând noaptea polară și furtunile de gheață pentru a studia viața la capătul lumii. S-a întors la Paris ca un veritabil erou al științei moderne, un biolog a cărui semnătură deschidea instantaneu ușile oricărei academii de pe continent. Putea să trăiască o viață extrem de confortabilă și sigură în Franța, bucurându-se de laboratoare ultramoderne, dar a ales să renunțe la absolut tot pentru un ideal patriotic. România Mare proaspăt unită avea nevoie urgentă de minți luminate pentru a renaște, iar el a răspuns acestei chemări istorice fără nicio ezitare.

🔴 În anul 1920, lăsând definitiv în urmă ofertele prestigioasei Universități Sorbona, Racoviță a sosit la Cluj cu o viziune care avea să schimbe fundamental cursul biologiei. Aici a întemeiat primul institut de speologie de pe planetă, transformând un oraș de provincie în capitala globală a cercetării subterane. A explorat personal sute de peșteri ostile, reușind să strângă o colecție colosală de peste 50.000 de specimene rare, animale cavernicole pe care nimeni altcineva nu le mai văzuse vreodată. Împreună cu prietenii săi străini, pe care i-a convins să se mute în Transilvania, a muncit până la epuizare fizică pentru a clădi o instituție de elită națională. Nu lucra sub nicio formă pentru bani, ci exclusiv pentru prestigiul științific al națiunii.

Timp de 2 decenii, institutul a funcționat impecabil ca un templu sacru al cunoașterii mondiale. Chiar și atunci când Dictatul de la Viena din 1940 l-a forțat să părăsească laboratorul și să se refugieze temporar la Timișoara, savantul nu și-a abandonat misiunea de cercetător. A împachetat cu o grijă disperată miile de eprubete și documente, salvând arhiva științifică în plin război mondial. Aștepta cu speranță febrilă momentul în care va putea reveni acasă pentru a continua munca. Nu avea însă de unde să știe că pacea care a urmat avea să fie mult mai distructivă pentru visul său decât fuseseră bombele armatelor fasciste. Ocupația sovietică a schimbat brusc și sângeros regulile jocului politic și academic.

🔴 Când s-a întors în sfârșit la Cluj după eliberarea țării, a găsit o Românie complet desfigurată, în care valoarea intelectuală autentică devenise brusc o amenințare la adresa noului stat totalitar. Anul 1947 a adus o ofensivă brutală a partidului unic împotriva tuturor instituțiilor ce păstrau legături firești cu Occidentul liber. Institutul său iubit, privit cu ură de autorități ca un cuib de intelectuali reacționari, a fost vizat direct de o campanie agresivă de destructurare și defăimare. Sub pretextul unor false reorganizări administrative, bugetele au fost tăiate complet, echipamentele au fost sechestrate abuziv, iar personalul a fost hărțuit constant de ofițerii de Securitate. Știința pură fusese înlocuită violent de ideologia proletară.

Zilele sale de toamnă târzie au devenit un coșmar birocratic și emoțional absolut insuportabil. La 79 de ani, bolnav și profund slăbit de efort, bătrânul savant era obligat să dea explicații absurde unor comisari politici fără studii primare terminate, încercând disperat să justifice importanța cercetărilor speologice naționale. A fost martorul tăcut al decăderii totale: laboratoarele erau acum sigilate abuziv, iar munca sa titanică era tratată ca un simplu gunoi de către noii stăpâni ai României. Statul român comunizat îi furase nu doar opera, ci și demnitatea profesională. Singurătatea savantului în fața ignoranței instituționalizate era pur și simplu copleșitoare. Nu mai avea nicio armă pentru a opri dezastrul iminent.

🔴 Sfârșitul a venit în luna noiembrie a acelui an blestemat, nu ca o ușurare spirituală, ci ca o înfrângere tragică pe care istoria oficială a încercat mult timp să o ascundă. Marele Emil Racoviță s-a stins din viață la vârsta de 79 de ani, știind clar că opera sa a fost complet ștearsă cu buretele de noul regim opresiv. Detaliul absolut șocant și de o ironie macabră, care definește perfect tragedia elitelor noastre interbelice, este că omul care a rezistat bolilor letale și gerului de minus 40 de grade din Antarctica a fost ucis sufletește de frigul ignoranței din propria sa țară. A supraviețuit capătului lumii, doar pentru a fi strivit și aruncat la coșul de gunoi chiar de statul pentru care își sacrificase gloria absolută din capitala  Franței. 🥀

$$$

 🔴 Un adolescent de doar 19 ani, născut într-un târg prăfuit de provincie din județul Bacău, a intrat într-o tavernă elvețiană și a aruncat pur și simplu în aer absolut toate regulile artei mondiale. În anul 1916, în timp ce Europa era măcelărită în tranșeele noroioase ale Primului Război Mondial, Samuel Rosenstock urca pe mica scenă de la Cabaret Voltaire din Zurich și dădea naștere celei mai radicale revoluții culturale din istorie: mișcarea Dada. În timp ce marile capitale occidentale aveau să se încline în fața geniului său, transformându-l într-un titan al avangardei globale, propriul său stat l-a șters din istorie cu o răceală absolut înfiorătoare. Băiatul plecat din Moinești a schimbat ireversibil modul în care umanitatea percepe arta, dar pentru România a rămas zeci de ani doar o umbră interzisă, un nume pe care nimeni nu avea voie să îl pronunțe. O absurditate la fel de mare ca ideologia pe care a creat-o.

În atmosfera plină de fum și alcool a cabaretului elvețian, tânărul român a înțeles că o lume care permite masacrarea a milioane de tineri nevinovați pe front nu mai merită o artă tradițională, logică și frumos ordonată. A tăiat cuvinte din ziare, le-a amestecat într-o pălărie și a extras la întâmplare fragmente pentru a compune poezii lipsite intenționat de sens, distrugând complet estetica burgheză a vremii. Protestul său vizual și literar a fost un act de anarhie pură, un urlet disperat împotriva ipocriziei și a rațiunii reci care conduseseră direct la un măcel planetar. Mișcarea sa, dadaismul, s-a răspândit ca un virus cultural extrem de agresiv, ajungând rapid din Elveția la Berlin, Paris și tocmai la New York. Lumea întreagă învăța să privească absurdul direct în față. Tânărul fugar dicta noile reguli ale jocului estetic.

🔴 Paradoxul macabru al destinului său s-a conturat atunci când a privit înapoi spre țara natală, o țară care a refuzat cu obstinație să îl recunoască pe plan oficial. Pentru regimurile politice succesive de la București, Samuel Rosenstock era considerat un individ cu o identitate dublu incomodă și profund periculoasă. Pe de o parte era evreu, într-o perioadă tulbure în care antisemitismul de stat devenea politică oficială, iar mai târziu, pentru regimul comunist instaurat de sovietici, era doar un burghez decadent, un anarho-dadaist care nu se încadra deloc în rigorile stricte ale realismului socialist. Sistemul opresiv a decis pur și simplu radierea lui completă din manualele de literatură și din enciclopedii, condamnându-l intenționat la o uitare instituționalizată absolută. Cenzura a lucrat cu o precizie chirurgicală. Nu a existat nicio mențiune publică despre el.

Timp de decenii întregi, în timp ce el locuia la Paris și colabora direct cu titani ai culturii universale precum Pablo Picasso, Andre Breton sau Amedeo Modigliani, statul român a impus o tăcere de mormânt asupra operei sale colosale. Nu i-au fost publicate volumele, nu i-au fost traduse eseurile, iar criticii literari autohtoni evitau cu grijă extremă să îi menționeze aportul uriaș la dezvoltarea culturii universale. A trăit și a creat exilat în capitala Franței, construindu-și o carieră fulminantă și o reputație ireproșabilă pe plan internațional, în timp ce acasă, în țara în care văzuse lumina zilei, funcționarii de partid îl priveau ca pe un simplu inamic al poporului muncitor. Franța i-a oferit cetățenia, respectul academic și recunoașterea pe care o merita cu adevărat. România i-a oferit în schimb o indiferență glacială și calculată.

🔴 Abia după anul 1990, odată cu prăbușirea violentă a blocului comunist și schimbarea regimului politic, statul român s-a trezit dintr-o dată din amnezia sa ideologică și a recurs la un gest de o ipocrizie istorică uluitoare. Același aparat de stat care îl ignorase cu dispreț și îi ascunsese opera timp de o jumătate de secol a început brusc să îl revendice agresiv pe scena internațională, lăudându-se peste tot cu originile sale românești incontestabile. Tzara a fost transformat rapid și artificial într-o glorioasă marcă națională de export, fiindu-i ridicate statui omagiale din bronz în orașul Moinești de către autorități care, cu doar câțiva ani în urmă, nu i-ar fi publicat nici măcar o singură silabă. Recuperarea sa postumă a fost doar un exercițiu ieftin de imagine publică, o încercare disperată a noului stat de a se asocia cu un brand cultural deja validat pe plan mondial. Omul a fost ignorat toată viața, dar a fost recuperat mort.

Însă detaliul absolut șocant și plin de o ironie amară, un adevăr sfâșietor pe care România a refuzat mereu să îl privească în față cu asumare, se ascunde chiar în numele pe care acest geniu l-a purtat până la moartea sa survenită la Paris, în anul 1963. Când Samuel Rosenstock și-a ales pseudonimul literar sub care urma să devină nemuritor, a optat pentru o anagramă cu o rezonanță profund dureroasă, un mesaj codat pe care străinii nu l-au înțeles absolut niciodată pe deplin. Marele fondator al avangardei mondiale, omul care a dictat cu autoritate estetica secolului 20, s-a prezentat întregii planete sub numele de Tristan Tzara, o formulă lingvistică despre care apropiații săi știau bine că ascunde pur și simplu expresia fonetică românească „trist în țară”. A fugit la mii de kilometri distanță pentru a revoluționa arta globală, dar și-a încrustat propria durere a respingerii direct în identitatea cu care a semnat pe actul de naștere al dadaismului. O națiune întreagă a fost pedepsită subtil prin însăși semnătura exilatului s ău suprem.

$$$

 🔴 Cel mai iubit scriitor al copilăriei noastre a fost aruncat în stradă și deposedat de haina preoțească dintr-un motiv absolut halucinant: a îndrăznit să cumpere un bilet și să râdă la o piesă de teatru. Până în toamna anului 1872, autorul celebrelor povești care ne-au marcat primii ani de viață nu era deloc un boem scriitor, ci un simplu diacon la Biserica Golia din Iași, un slujitor al altarului sufocat de regulile clerului. Pentru înalții ierarhi ortodocși ai vremii, prezența unui cleric într-o sală publică de spectacol era considerată o blasfemie impardonabilă, o pată neagră care trebuia spălată neapărat printr-o execuție publică. Conflictul dintre un spirit jovial, profund ancorat în realitate, și o instituție rigidă a declanșat o dramă care a schimbat ireversibil cursul literaturii naționale.

Tânărul diacon trăia o existență extrem de chinuită, măcinat de o sărăcie lucie și blocat într-o căsnicie profund nefericită alături de soția sa, Ileana. Singurele sale supape de evadare din acest cotidian mizerabil și apăsător erau vizitele dese la Teatrul Național, unde se amesteca printre oamenii de rând, râdea zgomotos și sorbea cu aviditate fiecare replică a actorilor de pe scenă. El nu se ascundea sub nicio formă, sfidând fățiș privirile acuzatoare ale societății conservatoare ieșene, care nu putea concepe ca un om al bisericii să se bucure de comediile profane. Oportunitatea de a scăpa de acest slujitor incomod a fost speculată rapid de superiorii săi, care au adunat cu o meticulozitate diabolică absolut fiecare abatere disciplinară minoră pe care acesta o comitea.

🔴 Procesul său religios a fost o execuție sumară și nemiloasă, o veritabilă vânătoare de vrăjitoare regizată perfect de către fețele bisericești care îi detestau spiritul complet liber și incontrolabil. Lista oficială a acuzațiilor aduse a fost de-a dreptul absurdă, părând astăzi decupată dintr-o comedie neagră: diaconul era acuzat că a tras cu pușca în ciorile care murdăreau acoperișul bisericii, că și-a tăiat părul scurt și, crima supremă, că frecventa lojele teatrului. În ciuda apărărilor sale logice, în care explica faptul că tunsul era strict necesar din motive de igienă și că armele fuseseră folosite doar pentru a proteja lăcașul de cult, tribunalul ecleziastic a rămas complet implacabil. Bărbatul a fost caterisit fără milă și izgonit definitiv din rândul clerului ortodox, o decizie care i-a distrus pe loc reputația.

Impactul psihologic și financiar al acestei excluderi brutale a fost de-a dreptul catastrofal pentru un bărbat de 35 de ani, lăsat dintr-o dată fără nicio sursă de venit și privit cu un dispreț suveran de o societate extrem de pioasă. Rămas pe drumuri, marginalizat și considerat un paria al orașului, fostul preot a fost nevoit să deschidă un mic debit de tutun pentru a nu muri efectiv de foame în stradă. S-a retras definitiv în sărăcăcioasa bojdeucă din cartierul Țicău, un refugiu modest de lut și paie unde își îneca amarul departe de ochii critici ai lumii care îl judecase atât de aspru. Instituția credea că a redus la tăcere un rebel nesupus, restabilind ordinea morală absolută a orașului. În realitate, ei tocmai eliberaseră un monstru literar de o forță inegalabilă.

🔴 Adevărul istoric demonstrează clar că, dacă acel tribunal rigid i-ar fi iertat așa-zisele păcate și l-ar fi păstrat ascuns în semiîntunericul altarului, geniul său narativ ar fi murit cel mai probabil sufocat de mirosul de tămâie. Destinul său excepțional a fost forjat exact în focul acelei umilințe cumplite și al disperării materiale cotidiene. Acea caterisire dureroasă a reprezentat actul de naștere al scriitorului, permițându-i să devină institutor și, mai ales, eliberându-l complet de orice constrângere dogmatică sau cenzură instituțională. Fără greutatea hainei preoțești pe umeri, el a putut păși mai târziu în faimosul cenaclu Junimea, la braț cu marele său prieten Mihai Eminescu, nu ca un slujitor temător de sancțiuni, ci ca un spirit absolut liber, capabil să scrie „Amintiri din copilărie”.

Odată eliberat de frica perpetuă de a nu fi judecat de superiori, limbajul său a erupt vulcanic, transformând banalul grai țărănesc și snoavele de la gura sobei într-o operă de artă literară nemuritoare. A scris cu o sinceritate crudă, cu un umor visceral și cu o libertate de exprimare pe care niciun om al bisericii nu și-ar fi putut-o permite vreodată fără a risca o excomunicare imediată din spațiul public. Fiecare rând scris a fost, într-un fel foarte subtil, o răzbunare tăcută a omului simplu împotriva ipocriziei sistemului care îl aruncase cu brutalitate la marginea prăpastiei financiare și sociale. Durerea și respingerea au fost sublimate rapid în cea mai pură formă de genialitate literară românească.

Însă detaliul absolut șocant și plin de o ironie de-a dreptul macabră al acestei povești tulburătoare s-a consumat în tăcere, mult după ce trupul său obosit s-a contopit definitiv cu pământul rece al cimitirului Eternitatea. Acel sistem bisericesc care l-a umilit public, i-a distrus cariera și l-a lăsat să trăiască în mizerie în 1872 pentru vina de a iubi arta, s-a răzgândit oficial abia un secol mai târziu, în anul 1993, atunci când Sinodul a decis să îi ridice postum pedeapsa caterisirii. Clerul i-a redat simbolic harul preoțesc abia după ce istoria nemiloasă îl transformase deja într-un zeu intangibil al culturii noastre naționale. Preotul a murit alungat, trist și sărac. Scriitorul a înviat nemuritor și a cucerit definitiv p osteritatea.