$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie1418: La această dată, a plecat la cele veșnice Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti între anii 1386 şi 1418, singurul domn român care nu a fost vasal nimănui; în timpul domniei sale, ţara a cunoscut o puternică dezvoltare economică, o consolidare militară şi o afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei; remarcabil comandant militar, abil om politic şi diplomat, a întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova; a repurtat importante victorii împotriva turcilor, fiind cel mai activ exponent al luptei antiotomane din vremea sa; a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia (ctitoria sa).

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius – care a trăit în secolul al XVI-lea şi a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și XVI – , Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, remarcându-se ca un excelent conducător, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult.

A izbutit în cele mai crâncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrân a rămas în istorie ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic, iar domnia sa a însemnat peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.

Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei.Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea. După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.

Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții iar oastea sa este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea şi este înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării. Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici şi mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, aici, că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să păstreze independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase.O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor. Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de circa 40.000 de militari, Mircea cel Bătrân opunându-i o armată de doar 12.000 de soldați. La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană în bătălia de la Rovine, însă după o altă luptă dată lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în Transilvania, în locul său otomanii instalându-l pe tron pe Vlad. În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la încheierea lamentabilă a cruciadei anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la Nicopole.Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea îşi recucereşte tronul, după bătălia de pe râul Ialomița.

În vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl sprijine militar pe Musa Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept ostatic ca garanţie, a unui fiu al său.

Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ – care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I.

Surse:

P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.

Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Militară, Bucureşti, 1981.

D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1889.

Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901.

https://radioromaniacultural.ro/portret-mircea-cel-batran-600-de-ani-de-la-moartea-celui-mai-viteaz-si-mai-ager-dintre-principii-crestini/

http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/116-mircea-cel-batran.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mircea-cel-batran-a-fost-si-cel-mare

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/469-mircea-cel-batran-1355-1418

$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie1854: În această zi, s-a născut matematicianul David Emmanuel, membru de onoare al Academiei Române din 1936. David Emmanuel (n. București - d. 4 februarie 1941, București) este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține. După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.

În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu. În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929. Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu).

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.

Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet.

Scrieri

Étude des intégrales abeliennes de troisième espèce, teza de doctorat;

1904: Sur les intégrales pseudoelliptiques;

1913: Funcțiuni eliptice;

1924 - 1927: Lecțiuni de teoria funcțiilor

Studiul integralei abeliene de speța a treia.

Surse:

https://www.ro.biography.name/matematicieni/15-romania/160-david-emmanuel-1854-1941

http://galeriaportretelor.ro/item/david-emmanuel/

http://www.meditatii.eu/david-emmanuel-unul-dintre-cei-mai-importanti-matematicieni-romani/

http://mate.info.ro/Resursa-Mari_matematicieni_romani.html#DavidEmmanuel

https://www.bzi.ro/david-emmanuel-intemeietor-al-scolii-matematice-moderne-in-romania-769598

$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie1904: A încetat din viaţă, la Viena, Austria, Ilarion (Ilarie) Mitrea (n.1842), medic şi naturalist român. A fost medic militar în Mexic (1865-1867), apoi în Indonezia. Explorând insulele Jawa, Kalimantan şi Suliwesi, între anii 1870 şi 1890, a colectat un bogat material geologic, etnografic, botanic şi zoologic, donat Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” din Bucureşti. A plecat din Răşinarii Sibiului dintr-o modestă familie a unui oier şi a studiat pe rând la Sibiu, Cluj şi Viena. A fost medic militar în armata austriacă, apoi în aceeaşi calitate de medic militar a însoţit corpul expediţionar condus de efemerul împărat Maximilian în nefericita aventură a acestuia în Mexic. După executarea lui Maximilian, a rămas un timp ca medic în serviciul republicii mexicane condusă de Benito Juarez. S-a întors în Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscând chiar să fie condamnat ca "trădător". Tracasat de justiţia austriacă, a intrat în servicul armatei olandeze, ajungând până la gradul de general medic, după un îndelungat serviciu petrecut în colonii. Însă, Ilarie Mitrea, aşa cum vom vedea – un român cu largi vederi umaniste – a fost cel dintâi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, dar şi unul din generoşii donatori pentru Muzeul similar din Viena. Născut pe data de 6 mai 1842, la Răşinari, Ilarie Mitrea a avut şansa să aibă un tată, Mitrea Bucur, care, deşi era doar un modest oier, a intuit posibilităţile intelectuale ale fiului său. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o şcoală săsească din Sibiu, iar după câţiva ani, în 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai târziu, a plecat la Viena, pentru a obţine titlul de doctor în medicină. A fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faimă europeană. În 1864 Ilarie Mitrea şi-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema „De cloroformio". În lucrarea sa el susţinea, în premieră pentru acele vremuri, folosirea narcozei în chirurgie. În acelaşi an s-a întors, dar pentru foarte scurt timp, în Transilvania, deşi ar fi avut posibilitatea să rămână asistent universitar în capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoană la Pola, port la Marea Adriatică. Nu avea să stea prea mult la Pola, pentru că peste doar câteva luni s-a îmbarcat ca medic militar în corpul expediţionar ce-l însoţea pe Maximilian – fratele împăratului Franz Josef – în Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistenţei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate că se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare naţională a mexicanilor conduşi de Benito Juarez fiind în plină desfăşurare – ,acest lucru nu l-a împiedicat pe Mitrea să facă observaţii interesante despre limba, cultura şi arta poporului cu care intra deseori în contact. Tot cu această ocazie, Mitrea a mai făcut observaţii interesante despre mineralogia solului şi a colectat diverse materiale. După ce Maximilian a fost împuşcat de mexicani, Mitrea şi-a continuat activitatea în slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea să-i fie imputat la întoarcerea în Transilvania. La sfârşitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Răşinari, Ilarie Mitrea s-a întors acasă în toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar şi colecţii etnografice diverse şi foarte valoaroase. Ar fi dorit să se stabilească în Transilvania, să deschidă un cabinet medical şi să se dedice studiului şi practicării medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de liberă practică în Transilvania şi nu a găsit înţelegere în acest sens nici în Principatele Unite, unde a făcut aceleaşi demersuri. Mai mult chiar, autorităţile austro-ungare intenţionau să-i intenteze proces sub acuzaţia de trădare, deşi Mitrea intrase în servicul republicanilor mexicani după dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamăgit de tracasările la care era supus, Ilarie Mitrea a reuşit să fie integrat, în 1870, cu gradul de căpitan medic, în armata olandeză pentru a face serviciul în colonii. Pentru tânărul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, începea cea mai importantă etapă din viaţa sa, o etapă care avea să-l conducă la final la gradul de general medic. În acelaşi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa şi a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, între 1870-1891 s-a aflat în colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut în insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic în retragere Hilarion Mitrea s-a reîntors la Răşinari, dar peste puţin timp s-a stabilit la Viena, oraş în care avea să moară în 1904. Cele mai multe colecţii de piei şi preparate în alcool din toate clasele de vertebrate şi crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes şi Moluce şi pe care le-a realizat în cei 21 de ani de serviciu avea să le doneze Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti. Un gest de mare nobleţe şi încărcătură sentimentală. Ca medic militar a lucrat în diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, în insula Borneo, în insulele Sumatra şi Celebes cunoscând îndeaproape situaţia grea a băştinaşilor supuşi atât prigoanei rasiale, dar şi exploatării economice. Apropiat de populaţia băştinaşă, Mitrea a intrat deseori în conflict cu autorităţile, cărora el însuşi le aparţinea. Mitrea susţinea că "starea de sănătate a ostaşuluiu atârnă în mare măsură de sănătatea şi alimentaţia populaţiei civile", sau că "înainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populaţiei civile". Tot Mitrea a fost cel care, în 1887, a reuşit să obţină de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi să tragă cu arma în băştinaşi, lucru pe care aceştia îl făcuseră până atunci de cele mai multe ori din simplă distracţie. Atitudinea sa foarte umană faţă de băştinaşi poate fi dedusă şi din faptul că spre deosebire de ceilalţi funcţionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decât un singur servitor indigen, pe care îl tratata cu toată consideraţia. Mitrea a salvat deseori victime ale linşajului rasist, a destinat trei camere din locuinţa sa pentru un cabinet şi un laborator unde îi trata gratuit pe băştinaşi. Mai mult decât atât, sfidând toate convenienţele sociale ale vremii sale, în 1873 Hilarion Mitrea s-a căsătorit cu o băştinaşă, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, născut în 1875 la Moera-Toweti (Borneo) şi pe Maria Mitrea, născută în 1877, la Anier (în Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich şi a devenit inginer constructor şi electronist stabilindu-se la Berna, în Elveţia. A participat la construcţia căii ferate din Anatolia-Turcia şi la construcţia tunelului Simplon din Munţii Alpi. S-a căsătorit cu o franţuzoaică, Fidelia, cu care a avut două fete. A decedat la Berna, în 1934. Sora sa, Maria Mitrea, deşi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Răşinari unde s-a căsătorit cu Nicolae Isdrăilă, având cu acesta patru copii şi o fată. Ea a murit la Sibiu, în 1953. Descendenţii generalului medic Ilarion Mitrea, românul din Răşinari, călător pe trei continente ale lumii, trăiesc azi răspândiţi, parte în Elveţia şi Franţa, iar alţii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenţi în România şi în fostele Indii Olandeze.

Surse:

https://primaria-rasinari.ro/despre/personalitati/ilarie-mitrea/

https://gmic.co.uk/topic/24484-dr-ilarie-hilarion-mitrea/ 

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/un-roman-cu-un-destin-exceptional-ilarie-mitrea-calator-pe-trei-continente

https://scoala-goga-rasinari7.webnode.ro/l/ilarie-mitrea/

http://biografii.famouswhy.ro/ilarie_mitrea/

$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie1920: La această dată, avea loc inaugurarea „Universității din Cluj”, deschisă de Consiliul Dirigent al Transilvaniei în prezența regelui Ferdinand I. În prezent, aceasta este Universitatea Babeș-Bolyai, care continuă tradiția Colegiului Iezuit, fondat în 1581 la Cluj de către Regele Poloniei, Ștefan Bathory.

Istoria învățământului superior la Cluj a început în anul 1581. Pe atunci, Ștefan Bathory, care era principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, a decis să ceară ajutorul călugărilor iezuiți pentru a fonda o școală superioară care să îi pregătească pe tinerii catolici din Principat, astfel încât aceștia să poată ține piept intelectualilor protestanți în dezbaterile teologice care animau viața publică a Transilvaniei. Primul rector al Colegiului Iezuit a fost călugărul Antonio Posevina. Școlile superioare din Cluj au trecut prin multe transformări, iar în 1868, după ce Transilvania a devenit dependentă de coroana maghiară, ca urmare a proclamării Imperiului Austro-Ungar, la Cluj, învățământul superior a fost reorganizat, la rândul său, în Universitatea Franz Jozef.

Universitatea clujeană renunțase la studiile în limba latină și utiliza la cursuri doar limba maghiară. În Ungaria, mai exista o singură universitate, cea din Pesta. Universitatea Franz Jozef din Cluj a funcționat până în anul 1919. După Unirea din 1918, profesorii maghiari ai universității au refuzat să depună jurământul de credință față de regele Ferdinand I al României. Universitatea maghiară din Cluj s-a refugiat la Seghedin, iar în locul ei a luat naștere o universitate românească, ale cărei cursuri au fost inaugurate festiv în 31 ianuarie 1920, în prezența regelui Ferdinad I și a lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La început, aceasta a purtat numele de Universitatea Daciei Superioare, însă, din 1927, după moartea suveranului României Mari, a luat numele de Universitatea Regele Ferdinand I.

Ca o ironie a istoriei, în 1940, după ce Transilvania de Nord a fost anexată de Ungaria, Universitatea românească a plecat în refugiu la Sibiu, iar la Cluj a revenit Universitatea maghiară din Seghedin. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus o nouă răstunare de situație, iar Universitatea Regele Ferdinand I s-a întors din refugiul sibian, iar cea maghiară s-a întors în Ungaria.După război, comuniștii au interzis folosirea numelui regelui Ferdinand I, iar universitatea clujeană a primit numele savantului Victor Babeș. În paralel, în 1945, la Cluj a luat naștere și o nouă universitate de stat, numită Bolyai Farkas. Cele două universități au funcționat în paralel până în anul 1959, când conducerea comunistă a decis să le unifice, sub numele de Universitatea Babeș-Bolyai. După căderea comunismului, conducerea universității a decis să reorganizeze această instituție pe baze multiculturale. În prezent, universitatea clujeană are trei linii autonome de studiu, în română, maghiară și germană.

Surse:

https://www.ubbcluj.ro/ro/

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Serb%C4%83rile_pentru_inaugurarea_Universit%C4%83%C5%A3ii_din_Cluj_:_31_ianuarie-_2_februarie_1920._%E2%80%93_Bucure%C5%9Fti_:_Atelierele_%E2%80%9ECartea_Rom%C3%A2neasc%C4%83%E2%80%9D_S.A.,_1920,_166_p.

https://www.ubbcluj.ro/ro/despre/prezentare/istoric

https://www.rfi.ro/social-100894-pagina-de-istorie-cum-au-schimbat-razboaiele-destinul-universitatii-clujene

$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie 1937: În această zi, s-a născut actorul Marin Moraru (d. 21 august 2016 , București). Marin Moraru s-a născut la Bucureşti, într-o familie modestă – tatăl său fiind vopsitor de vagoane la CFR, iar copilăria şi-a petrecut-o în cartierul Giuleşti, pe strada Tabla Buţii. În copilărie visa să devină aviator, însă, la îndrumarea tatălui a urmat cursurile şcoii de Construcţii Căi Ferate – Întreţinere Drumuri şi Poduri, perioadă în care l-a cunoscut pe regizorul Mihai Dimiu, care se ocupa de echipa de teatru de amatori a şcolii. Marin Moraru primeşte astfel primul rol din viaţa sa, în piesa „Steaguri pe tunuri”, de A.S.Makarenko.

La absolvirea şcolii este repartizat la Braşov, ca asistent de picher, având în responsabilitate întreţinerea unei porţiuni de cale ferată.După un an s-a tranferat la uzina Griviţa Roşie, în Bucureşti, ca agent tehnic.Se înscrie la Universitateta Politehnică, la sugestia familiei, unde este admis, dar fiindcă destinul i-a rezervat altceva, Marin Moraru află de la radio amănunte despre admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) „I.L.Caragiale”, unde se hotărăşte să îşi încerce norocul şi să participe la examen.Nu este admis, dar este acceptat ca „audient”, participând timp de un an la cursuri fără a primi note. În cele din urmă, după un an trece examenul de admitere, fiind înscris direct în anul II, la clasa prof. Dina Cocea. În facultate îl cunoaşte pe regretatul Gheorghe Dinică, alături de care a aboslvit institutul în anul 1961, cei doi fiind legaţi, de atunci, printr-o prietenie puternică ce a durat până la plecarea la cele veşnice a maestrului Dinică.Examenul de absolvire a reprezentat pentru Marin Moraru, tălmăcirea rolului Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scena de la Teatrul Tineretului, în perioada 1961-1964, unde a fost prezent în rolurile Pigulete – „Pigulete plus cinci fete” de Constantin Bratu, regia Ion Lucian, Guliţă – „Chiriţa în provincie” de Vasile Alecsandri, regia Sanda Manu şi Şase roluri – „Ocolul Pământului” de Pavel Kohout, regia Radu Penciulescu. A urmat perioada în care a jucat pe scena Teatrului de Comedie, între 1965 şi 1968, fiindu-i încredinţate rolurile ministrul de finanţe – „Umbra” de Evgheni Swartz, regia David Esrig, Patrocle – „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare, regia David Esrig sau Bălălău – „Capul de răţoi” de George Ciprian, regia David Esrig.

Debutează în film în anul 1965, în „Haiducii”, regia Dinu Cocea, fiind prezent apoi şi în distribuţia peliculelor „Un film cu o fată fermecătoare”, regia Lucian Bratu, 1966, „Maiorul şi moartea”, regia Alexandru Boiangiu, 1967 şi „Răzbunarea haiducilor”, regia Dinu Cocea, în 1968. Între anii 1968 – 1971 a activat la Teatrul Lucia S. Bulandra, unde a jucat rolurile Crăcănel – în „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Lucian Pintilie, Diderot – „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot, regia David Esrig sau Socrate – „Transplantarea inimii necunoscute” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter. Tot la Bulandra a jucat, în anul 2000, rolul Grumio – „Femeia îndărătnică” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu. În perioada 1971-1974 a jucat pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, fiindu-i repartizate roluri precum Zanetto din Veneţia, din Bergam şi Marinarul – „Trei fraţi gemeni din Veneţia” de Antonio Mattiuzzi, regia David Esrig, sau Leon Schwartz – „Un fluture pe lampă” de Paul Everac, regia Horea Popescu.

Perioada anilor ’70 a însemnat pentru cariera sa cinematografică, prezenţa în distribuţia unor filme precum „Un comisar acuză”, regia Sergiu Nicolaescu, 1974, „Actorul şi sălbaticii”, regia Manole Marcus, 1974, „Toamna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1975, sau „Iarna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1977 – ultimele două producţii fiind extrem de apreciate de public.În perioada 1974-1980 a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti, iar în anul 1980 a revenit la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, unde a activat până la final.A făcut roluri celebre şi în filme cum sunt „Faleze de nisip”, regia Dan Piţa, 1982, „Ringul”, regia Sergiu Nicolaescu, 1983, „Cuibul de viespi”, regia Horea Popescu, 1986, „Chiriţa în Iaşi”, regia Mircea Drăgan, 1987 şi „În fiecare zi mi-e dor de tine”, regia Gheorghe Vitanidis, 1987.

La Teatrul Odeon a jucat, în anii 1998 şi 1999 rolurile Pustnicul, Şeicul Masud – „Saragosa” după Jan Potocki, regia Alexandru Dabija şi Titircă – în „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu.După 1989, Marin Moraru a făcut roluri memorabile pe scena Naţionalului bucureştean, câteva dintre acestea fiind Kostiliov – în „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Take – în „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001 (alături de Dinică şi Beligan fiind, toţi trei, realmente geniali !), Ştefănescu – în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003 şi Doctorul – în „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, jucată din 2006. Din anul 2002 era Societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Mai recent, Marin Moraru a fost prezent în producţii TV, fiind apreciat în rolurile Cristofor din „Inimă de țigan” – 2007, Cristofor – în „Regina” (2008), în „Iubire și Onoare” – în rolul Mohamed (2010), în rolul Doctorul Crăciun – din „Pariu cu viața” (2011) şi, în anul 2014, în seria „O nouă viaţă”, unde a dat viaţă Bunicului Ancăi.Cariera sa artistică cuprinde şi apariţii în scenete TV, cum sunt „Momentele și schițele” lui Caragiale, magistral interpretate de Marin Moraru, dar şi prezenţe în emisiuni de divertisment.

În 2 martie 2009, în cadrul Galei Premiilor Gopo, Marin Moraru a primit un trofeu pentru întreaga carieră, iar în iunie 2012, actorul a primit o stea pe „Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame”, din Piaţa Timpului din Capitală, în cadrul unui proiect realizat de Teatrul Metropolis, Primăria Municipiului Bucureşti şi magazinul Cocor. În 2013 şi-a lansat la Târgul de carte GAUDEAMUS, volumul autobiografic „Suntem ce sunt amintirile noastre”, apărut la Editura ALL, iar în 2015 a fost distins cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania.Marin Moraru a împărţit cele bune şi cele rele, timp de aproape cinci decenii, cu soţia sa Lucia Moraru, ei fiind căsătoriți într-o zi de 29 februarie, astfel că aniversarea lor s-ar fi putut sărbători doar în anii bisecţi. A murit la 21 august 2016, după o grea suferinţă.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/marin-moraru-4128/

https://www.imdb.com/name/nm0603114/

https://www.tnb.ro/ro/marin-moraru-galerie-foto

http://www.rador.ro/2019/01/31/portret-marin-moraru-actorul-genial-cu-suflet-de-copil-3/

https://www.europafm.ro/in-memoriam-marin-moraru-31-ianuarie-1937-21-august-2016-video/

$$$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie1937: În această zi, s-a născut scriitorul Mircea Micu. Mircea Micu (n. Vărşand, judeţul Arad - d. 18 iulie 2010) a fost un poet, prozator şi publicist român. Autor a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi al Academiei Române, preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru cultură, artă şi morală civica Mihai Eminescu. Este autorul romanului Patima şi Semnul Şarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mama şi al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori. Parodist remarcabil şi-a adunat volumele tipărite în antologia La munte şi la mare…parodii.După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ’90: Viaţa în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) - proză, Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, şi un original Dicţionar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori trişti, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes. Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat la diverse posturi de televiziune realizând emisiunile „Convorbiri duminicale“ şi „Ateneul artelor“.

Surse:

http://www.poezie.ro/index.php/author/0006894/Mircea_Micu

https://romanialibera.ro/cultura/carte/scriitorul-mircea-micu-a-murit-194085

https://mirceamicu.wordpress.com/

https://adevarul.ro/news/bucuresti/a-murit-scriitorul-mircea-micu-1_50bdec2f7c42d5a663d00c25/index.html

$¢$

 S-a întâmplat în 31 ianuarie 1940: La această dată se înființa Batalionul 21 Vânători de Munte „General Leonard Mociulschi" din Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa". La mulți ani tuturor celor care au servit sau servesc țara în această unitate a armatei române! 

Ca unitate operativă a armatei române, Batalionul 21 Vânători de Munte a fost înfiinţat la data de 31.01.1940 în oraşul Baia-Sprie judeţul Maramureş din Batalionul de Marş al B. 9 V.M. / Bg. 2 Mx.M., potrivit ordinului Marelului Stat Major nr. 20571 din 31.01.1940.Primul comandant al B. 21 V.M. a fost maiorul George Beleca, din Statul Major al Bg. 2 Mx.M., mare unitate dislocată în acele zile cu punctul de comandă la Baia-Mare, pentru acoperirea strategică a frontierei de nord a României. În ordinul de înfiinţare se arăta că după constituire la 15.03.1940, B. 21 V.M. urma să fie „vărsat” la Bg. 3 Mx.M., pentru a întregi Gp. 6 V.M. al acestei mari unităţi dislocate în oraşul Beiuş. În ziua de 23 martie 1940 potrivit ordinului Marelui Stat Major nr. 12481 din 14.03 B. 21 V.M. a părăsit definitiv garnizoana Baia-Sprie, s-a deplasat pe jos şi pe calea ferată şi s-a dislocat în localitatea Şuncuiuş de pe Valea Crişului Repede. A urmat cel de-al doilea război mondial cu cele două mari campanii, din est şi vest...S-au scris câteva cărţi despre aceste campanii la care a participat batalionul şi nu am să încerc să amintesc aici despre aceste campanii...Ar fi prea multe de povestit!

A urmat desfiinţarea vânătorilor de munte la presiunea sovietică, desfiinţare încheiată în 1961 prin desfiinţarea Batalionului 21 Vânători de Munte! A urmat, apoi, re-înfiinţarea vânătorilor de munte iar prima unitate re-înfiinţată a fost, din nou, Batalionul 21 Vânători de Munte! Batalionul 21 Vânători de Munte înseamnă începuturile vânătorilor de munte moderni, modelul pentru toate celelalte unităţi de profil din România, termen de comparare al performanţelor şi etalon de măsură. Spre Predeal şi Batalionul 21 Vânători de Munte. şi-au îndreptat paşii, gândurile şi speranţele toţi cei care au visat să ajungă cândva la această armă îndrăgită a Armatei Române. 

În ultimii vreo 60 de ani marcante personalităţi militare din aproape întreaga lume au apreciat înaltul nivel combativ şi de luptă al vânătorilor de munte români şi implicit al întregii noastre armate. Batalionul 21 Vânători de Munte este una dintre primele unităţi ale Armatei României care a îndeplinit condiţiile de compatibilitate şi interoperabilitate cu structurile NATO. Ziarul The Washington Times din ultima săptămână a lunii martie 2002 a cărui corespondent a participat la un exerciţiu de specialitate desfăşurat de B. 21 V.M. în Carpaţi (Cheile Râşnoavei, mai exact) titra: „Ceea ce trebuie să facă fiecare stat aspirant la aderare (ca de altfel şi actualii membri ai NATO) este să caute avantajul militar comparativ. Fiecare trebuie să calculeze ce poate face cel mai bine şi apoi să facă cât mai bine posibil acest lucru. În cazul României este vorba de siguranţă, de antrenarea şi echiparea trupelor de vânători de munte. Acest lucru crează capacităţi reale, care la rândul lor, se pot dovedi cu adevărat utile şi probabil esenţiale în împrejurări viitoare. Totuşi problema este ce valoare adăugată pot aduce ţările aspirante la NATO ? Românii dau un bun exemplu, credeţi-mă (spune ziaristul ), sunt oameni pe care vrei să îi ai alături atunci când cobori un munte neprietenos”. Iată cum a fost caracterizat de-a lungul întregii sale existenţe B. 21 V.M. de către unele personalităţi militare, care l-au cunoscut îndeaproape:

- „Vulturii mei” – general Leonard Mociulschi, comandantul Diviziei 3 Munte în perioada 1942 – 1945;

-„La B. 21 V.M. am apreciat ordinea, disciplina, rigurozitatea, perseverenţa şi demnitatea oamenilor săi” – general (r.) Virgil Măhuleţ, comandantul Bg. 14 V.M. din perioada 1957 – 1961;

- „În toate perioadele sale istorice, B. 21 V.M. a fost, este şi va rămâne portdrapelul frumoaselor tradiţii ale oastei Carpaţilor din Armata Română” - general (r.) Mihail Perju, comandantul Bg. 2 V.M. din perioada 1964 – 1968;

- „B. 21 V.M. este cuib de vulturi în Bucegi, şcoală dură a muntelui la schi şi alpinism pentru întreaga oştire română” – general de divizie (r.) doctor Marin Dragu, locţiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi comandant al Bg. 2 V.M. în perioada 1968 – 1973 ;

- „Oraşul Predeal şi B. 21 V.M. se constituie în kilometrul zero pentru toţi vânătorii de munte din armata română. Tradiţiile de luptă şi gloria acestei unităţi cu greu vor putea fi egalate” – general (r.) Silvestru Hanganu, comandantul Bg. 2 V.M. în perioada 1990 – 2000 ;

- „Destin marcat prin eroism, abnegaţie, devotament şi profesionalism. Acestea sunt elementele fundamentale care au definit şi definesc în continuare B. 21 V.M. Tari precum cremenea din stâncile Carpaţilor, verticali precum brazii care îmbracă munţii, cutezători precum şoimul în înaltul văzduhului, toţi cei care au fost şi sunt astăzi în acest batalion reprezintă o unitate de referinţă în cadrul trupelor de vânători de munte din Armata României “ – general de brigadă Ion Bucaciuc, comandantul Bg. 2 V.M. din anul 2003;

- „Generaţiile de azi şi de mâine din B. 21 V.M. trebuie să ducă pe mai departe flacăra nestinsă a dragostei de ţară, profesionalismul recunoscut al luptătorilor cotelor înalte, cinstea, camaraderia, demnitatea şi onoarea, atribute definitorii ale poporului român şi ale armatei sale” – colonel (r.) Aristotel Cucu, primul comandant al B. 21 V.M. de după reînfiinţarea Bg. 2 V.M. (1964).

Batalionul 21 Vânători de Munte poartă azi numele unui mare înaintaş al Vânătorilor de Munte, generalul Leonard Mociulschi.

La mulţi ani Batalionului 21 Vânători de Munte!