$$$

 CULTUL CAVALERILOR DANUBIENI

Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni.

Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis.

Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu doi Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor.

Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia.

Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe cei aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi.   

Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv).

De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe.

Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-i dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor.

Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim doua reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor.

Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. 

In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, caruia istoricii romani i-au spus ”Closca cu puii de aur”.

Ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care a dat natiunii romane pe Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele crestine?

La ora actuala, nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor.

Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala.

In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili, pentru ca meseria nobililor era razboiul.

Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului.

Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Acestia intervenea intr-o lupta atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii.

Una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de treisprezece secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Era o certificare a faptului ca anumite calitati se transmit mai departe, celor ce sunt si celor ce vor fi.

$__$$$

 CULTURA FRICII

Discursurile şi imaginile care scot în faţă pericole de tot felul ce ameninţă omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanşă continuă. Trăim parcă, în plină zodie a drobului de sare ce stă să cadă, unde eşti tu, jovialule Ion Creangă.

Respirăm o atmosferă de perpetuă ameninţare. Iar polivalenţa reprezentărilor pericolului face ca ameninţarea să devină ea însăşi obsesională, căci îşi schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză.

Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte şi de teoretizare.

Politologul francez Marc Crepon a scris „La culture de la peur” (Cultura fricii) în care se ocupă tocmai de instrumentarea politică a fricii.

Şi el arată că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăseşte şi în democraţiile „liberale”: teama de duşman şi stigmatizarea străinului (ce descind din pericolul terorismului), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, şi pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt şi ceea ce se numeau pe vremuri „capriciile vremii” iar acum încălzire globală).

Iar dacă e ameninţare şi risc, e nevoie, de bună seamă, şi de securitate crescândă. Ei, şi aici intervine politica.

Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetăţeanului, preocupat de iminenţa şomajului, de inflaţie sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, e vorba, grozăvie, de ameninţări de proporţii.

Ameninţări pe cât de vagi, pe atât de înfricoşătoare, caci în faţa lor insul nu poate face nimic, el aşteaptă salvarea de la autorităţi, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe şi de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieţii de zi cu zi a fiecăruia ?

„Cultura fricii e invadatoare. O fi noul concept la modă?” – se întreabă, cu falsă candoare, autoarea canadiană Priscille Mullet Lafite. „Totul e pretext pentrua insufla teamă: problemele de sănătate, de muncă, de securitate, de ecologie – atentate, catastrofe, aviatice, uragane cu nume de femei sau de bărbaţi, iar, de la o vreme, teama faţă de datoria publică, dar şi faţă de cea a familiei.

O altă carte, a altui autor francez, Christophe Lambert, „La societé de la peur” (Societatea fricii), constată că societatea este „deprimată, blocată, ireformabilă, negativă, paranoică, dominată de fricile sale”.

Cartea s-a vândut ca pâinea caldă. Liderii politici au prins pulsul pentru a-şi construi sloganuri cu priză la electorat.

Preşedintele Jacques Chiriac: „Nu vă fie frică!” Liderul socialist François Hollande: „Aveţi încredere!” Partidul Socialist Francez vorbea, într-un text programatic şi de „aceste frici care s-au extins la relaţiile internaţionale, la probleme de societate şi ecologie”.

Urbanistul şi eseistul Paul Virilio a lansat conceptul de „panică rece”, adică aşteptarea colectivă a catastrofei care poate veni în orice moment şi care duce la o inerţie asemănătoare celei din timpul războiului rece şi al strategiei sale de descurajare, de distrugere reciprocă asigurată.

Prin colocvii se teoretizează despre „euristica fricii”, prin ziare se scrie despre „virusul fricii”, despre „cultura fricii”, care, explică un blogger, este „o cultură întreţinută prin ultradramatizare şi repetarea la saţietate a imaginilor care alimentează angoasa în rândul cetăţenilor. Crizele de teamă permit concentrarea atenţiei oamenilor asupra descrierii unei situaţii senzaţionale, dar care sunt rareori legate de problemele reale ale guvernării”.

„Războiul împotriva terorii a instalat o cultură a fricii în America – remarca canonicul politolog Zbigniew Brezezinski în „Washington Post”.

Pierderile pe care aceste câteva cuvinte le-au provocat sunt infinit mai mari decât ceea ce şi-ar fi putut închipui în visurile lor cei mai nebuni dintre fanaticii care au săvârşit atentatele de la 11 septembrie, când complotau în grotele lor îndepărtate din Afganistan”.

Referinţa constantă la „războiul împotriva terorii” ţinteşte un obiectiv major, ea stimulează apariţia unei culturi a fricii – este concluzia la care ajungea şi Brzezinski.Iar această „cultură” seamănă cu duhul din poveste care scapă din sticlă, el dobândeşte o viaţă proprie şi răspândeşte demoralizarea.

„America de astăzi – continua necruţător fostul consilier prezidenţial în Administraţia Carter – nu mai este naţiunea sigură pe ea însăşi şi hotărâtă care a ripostat la Pearl Harbour; nici naţiunea care îşi asculta conducătorul care-i spunea, într-o altă perioadă de criză, că singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este însăşi frica (Franklin Delano Roosevelt, în discursul de investitură din 4 martie 1933 – n.n.); nici America liniştită care a purtat războiul rece dovedind o tenacitate netulburată, cu toate că ştia că un adevărat război ar putea fi declanşat brusc, în câteva minute, şi ar putea provoca moartea a o sută de milioane de americani în numai câteva ore. Astăzi – încheie Brzezinski – suntem divizaţi, încercaţi de îndoială şi potenţial susceptibili a intra în panică în eventualitatea unui nou atac terorist pe pământul SUA”.

America a devenit fremătătoare, neliniştită, cuprinsă de paranoia, şi nu numai mass-media sau industria spectacolelor ci şi instituţii dintre cele mai serioase, inclusiv cele de securitate, au amplificat acest sentiment.

În 2003, Congresul identifica 160 de posibile ţinte de importanţă naţională pentru terorişti, la sfârşitul aceluiaşi an, după un lobby susţinut, numărul lor urcase la 1894, apoi la 28.360 în 2004, 77.769 în 2005 şi 300.000 în 2007.

Brzezinski se arăta stupefiat că, ducându-se la biroul unui ziarist din Washington, a fost supus unui control strict de securitate şi a trebuit să completeze un formular, să-şi dovedească identitatea şi să scrie, negru pe alb, scopul vizitei.

De parcă, dacă ar fi fost cazul unui terorist, acesta ar fi scris că a venit să arunce în aer imobilul – glumea, nu prea amuzat, celebrul politolog american.

„Evenimentele de la 11 septembrie ar fi putut să creeze o adevărată solidaritate globală împotriva terorismului şi extremismului – nota el cu amărăciune. O alianţă mondială a moderaţilor, inclusiv a statelor musulmane, angajată într-o campanie hotărâtă pentru a distruge reţelele teroriste şi, în acelaşi timp, pentru a pune capăt conflictelor politice ce generează terorism, ar fi fost mai eficientă decât un război împotriva terorii impotriva islamo-fascismului anunţat demagogic de o Americă foarte izolată. Pentru că doar o Americă încrezătoare, hotărâtă şi raţională poate promova o adevărată securitate internaţională care să nu lase spaţiu politic teroriştilor” – îşi încheia Brezezinski articolul.

(Din volumul, „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, Editura UZP, 2020)

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1561: La această dată, a apărut, la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – „ Tetraevangheliarul”, care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii. „Tetraevangheliarul” a fost scris în slavonă, cu 156 de ani înainte, de cuviosul Nicodim de la Tismana, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului. Cărțile Diaconului Coresi au stat la baza formării limbii române literare, fiind cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul, unde a activat acesta, cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română.

Cartea braşoveană este tipărită de diaconul Coresi şi Tudor diiacu, începând cu 3 mai 1560 şi terminând cu 30 ianuarie 1561, în format in-folio, însumând 249 file în 32 caiete, format 30 x 18,5 centimetri, 24 rânduri pe pagină, hârtie braşoveană fără filigran, tras în două tiraje, tipul de litere I, după clasificarea făcută de Ferenc Hervay „L’imprimerie cyrillique de Transylvanie au XVI-e siècle”, în „Magyar Konyvszemle”, LXXXI, 1965, nr. 3), în limbă română. Doar indicaţiile tipiconale şi scara textului sunt reproduse în limbă slavonă. În afara iniţialelor, se află un frontispiciu cu arabescuri de mari dimensiuni (142 x 78 milimetri).Cartea a fost tipărită după ce „neşte creştini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumăneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”. După aprecierea lui P.P. Panaitescu, acei „creştini buni” erau preoţii bisericii din Şchei, care formaseră o şcoală de copişti şi au tradus şi alte cărţi coresiene. Cert este că la acea dată textul Evangheliei este tradus în manuscrisul popei Bratu din Şchei, popularizat de academicianul Gheorghe Mihăilă („Observaţii asupra manuscrisului slavo-român al popii Bratu”, în „Studii de limbă literară şi filologie”, an II (1972), nr. 2, motiv pentru care s-au făcut aprecieri pozitive privind identitatea dintre cele două traduceri şi localizarea acesteia în Şcheii Braşovului.

În ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova. Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512. Prima carte imprimată în limba română, cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată. În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brașovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri. Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel. În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668. După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare. De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

Surse:

https://ziarullumina.ro/fara-categorie/regionale/transilvania/tetraevanghelul-romanesc-tiparit-de-coresi-la-brasov-115816.html

https://momenteistorice.ro/tetraevanghelul-prima-carte-limba-romana-tiparita-la-brasov/

https://www.timpul.md/articol/documentar-tetraevanghelul-%E2%80%93-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi-92141.html

https://radioromaniacultural.ro/documentar-tetraevanghelul-456-de-ani-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi/

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1852: La această dată, a venit pe lume Ion Luca Caragiale, dramaturg şi prozator, membru post-mortem al Academiei Române din 1948. Ion Luca Caragiale (n. Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. Berlin) a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional.

Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Creatorul limbajului dramatic românesc, I.L. Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române, alături de M. Eminescu și I. Creangă, ne-a lăsat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii naționale, dar și universale, în care a ilustrat magistral, prin comicul de situații și al personajelor care vorbesc o limbă aparte, specificul și mecanismele parvenirii.Născut în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), județul Dâmbovița, a urmat Gimnaziul Petru și Pavel din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele Junimii (1877-1878), în revista căreia, „Convorbiri literare”, își va publica principalele piese de teatru. De-a lungul timpului a ocupat diferite funcții: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București, redactor la revista Ghimpele (1873-1875), la ziarul Timpul (1878-1881), revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular Sf. Gheorghe din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar Claponul (mai-iun. 1877), un Calendar al Claponului (1878), apoi ziarul Moftul român (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), Vatra (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc).În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa Năpasta. După debutul în gazetărie de la 21 de ani, în revista Ghimpele, unde a susținut rubricile Varietăți și Una-alta (1873-1875), a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri: Albina Carpaților, Convorbiri literare, Epoca, Literatura și arta română, Noua revistă română, Românul, elegraful, Tribuna, Universul literar, Viața nouă.

 De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în revista vieneză Die Zeit (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”.S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte „O noapte furtunoasă” (1878, premiera la 18 ianuarie 1879 la Teatrul Național din București, publicată în Convorbiri literare în oct.-nov. 1879) — capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act „Conul Leonida față cu Reacțiunea” (1880, publicată la 1 februarie, premiera la 16 aprilie 1912 la Teatrul Național din București), comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” (1884, premiera la 13/25 noiembrie 1884 la același teatru), comedia în trei acte „D-ale carnavalului” (1885, jucată la 8 aprilie și publicată la 1 mai); drama „Năpasta” (1890, premiera în același an, la 3 februarie), alături de câteva piese de mai mică valoare.

A mai lăsat studiul teatral „Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri Roma învinsă, de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; La Camaraderie, de E. Scribe). Primul volum al lui Caragiale, Teatru, prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale, a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase Momente și Schițe, asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic și comic: Domnul Goe, Vizită, Bubico, Tren de plăcere, Petițiune, Căldură mare, Un pedagog de școală nouă, Ultima oră, Inspecțiune,High-life, Telegrame, Justiție etc. Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă (O făclie de Paști, Păcat, Două loturi, În vreme de război) și fantastică (La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi. 

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viață la Berlin. Trupul său neînsufleţit a fost depus la capela cimitirului Erster Schoneberger Friedhof, în cavoul familiei. După cinci luni de zile, la data de 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămăşiţele scriitorului au fost aduse la Bucureşti, acesta fiind înmormântat patru zile mai târziu la cimitirul Şerban Vodă – Bellu. Mii de oameni au format un cortegiu funerar, printre aceştia aflându-se mai marii scriitori ai timpului: Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ovid Densuşianu, Sandu Aldea şi alţii. Nu foarte multă lume ştie însă că aducerea sicriului marelui dramaturg pare a fi o scenă desprinsă din comediile sale. Rămăşiţele lui Caragiale au fost aproape de a fi pierdute într-un tren ce venea de la Berlin, după ce foaia de expediţie a dispărut de pe sicriu. „Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi), pe neaşteptate, într-un vagon special, în gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (…) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinuieşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul (foaia de expediţie) s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară domnul Zlatro, o rudă apropiată”, aşa au explicat jurnaliştii de la ziarul „Universul”, în ediţia din 19 noiembrie 1912, aducerea sicriului lui Caragiale în ţară.

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiștilor și ale militanților pentru cauza națională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Vasile Goldiș i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale. Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.” În acest timp, la Brașov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și Valeriu Braniște, George Moroianu și Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat”.În Gazeta Transilvaniei de la Brașov au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la București. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 – 30 august 1911). Au fost prezenți Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 – 17 august1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la București s-au aflat și scriitorii: N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”.Au mai fost prezenți la manifestări Sextil Pușcariu și J. Urban Jarnic.

Având în vedere mai multe mesaje pe care le-am primit în anii precedenţi referitoare la data exactă a naşterii lui Caragiale, am a vă spune că…nimeni nu ştie exact! Așa că...crede fiecare ce vrea! Eu tind să dau crezare celui care a fost, de netăgăduit, criticul şi biograful său. Aşa cum despre Eminescu cele mai bune pagini aparţin lui G. Călinescu, aşa şi călăuza cea mai bună pentru a-l cunoaşte pe I.L. Caragiale este Şerban Cioculescu, cel care a scris una dintre cărţile fundamentale despre maestru, „Viaţa lui I.L. Caragiale”.Prima ediţie a fost în 1940, reeditată mult mai târziu, aflată acum la a treia ediţie. După această carte au învăţat generaţii de studenţi şi aproape e de nedespărţit de biografia pitorească a marelui dramaturg.

Ţin să vă aduc în atenţie faptul că depoziţiile „împricinatului” Caragiale însuşi sunt, de multe ori, contradictorii. În privinţa datei naşterii lui Ion Luca Caragiale, într-adevăr, au fost vehiculate mai multe date: „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Şerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Păi, dacă în memoriile lui Caragiale scrie aşa, noi de ce am spune altfel?…Iată cum rezumă criticul Şerban Cioculescu: „Era iarnă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, şi pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naştere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. Certificatul de botez, descoperit la Arhivele Statului, menţionează, pe de altă parte: „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a nume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului”.

Către apusul vieţii sale, Caragiale îi livrează lui Horia Petra-Petrescu, un exeget al său, câteva date biografice care vor fi utilizate de destinatar în scopuri ştiinţifice, adică tânărul doctorand în litere al Universităţii din Leipzig îşi pregătea în acea vreme teza de doctorat consacrată vieţii şi operei maestrului, „Ion Luca Caragiales Leben und Werke”, pe care o va publica în „XVII, Jahresbericht des Institutes füe rumänische Sprache, Leipzig, 1911”.

Pe de altă parte, tot după declaraţiile sale,în Albumul Societăţii Junimea, Caragiale figura însă ca născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”. În mai 1894, la naşterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce prezumă că s-ar fi născut în 1853. Acelaşi an rezultă şi din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul! a cărei acţiune este plasată în 1870, în timpul celebrei republici de la Ploieşti când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de şaptesprezece ani…”. Toate bune şi frumoase, numai că în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a ginerului, adică a domnului I.L. Caragiale personal, precum că are vârsta de 42 ani, un calcul aritmetic simplu omologând ca an de naştere 1854 (!?). Iar pentru ca încurcătura să fie completă, într-o scrisoare către Horia Petra-Petrescu din februarie 1908, acelaşi Caragiale schimbă calimera şi dă, manu propria, o asigurare fermă: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă…”.

Ca să concluzionez, ceea ce cred eu, dându-i credit lui Şerban Cioculescu, este că Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Şt. Caragiale, s-a născut la 30 ianuarie 1852, dinspre ziuă, în satul Haimanale, judeţul Dâmboviţa, ţinând de Mânăstirea Mărgineni. Mama sa, braşoveanca Ecaterina Chiriac Caraboas, a ţinut să-i dea copilului său numele de Ion, pentru că a venit pe lume în ziua sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi…Şi poate contează mai puţin ceea ce cred eu şi data exactă a naşterii ci faptul că s-a născut şi a creat!

Surse:

Papadima, Liviu (1999).Caragiale,firește. București: Editura Fundației Culturale Române.

Maiorescu, Titu (1885). Comediile domnului Caragiale

Cioculescu, Șerban (1940). Viața lui Ion Luca Caragiale

Genoiu, George & Cezar Alexandru Genoiu (2001). I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document. București: Editura Rampa și Ecranul.

Iorgulescu, Mircea (2002). Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale. București: Editura Compania.

Pârvulescu, Ioana (2011).Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE. București: Editura

Amintiri despre Caragiale, Ștefan Cazimir, Editura Humanitas, 2013 – volum ce reunește cele mai importante mărturii despre Caragiale relatate de contemporani

http://www.ilcaragiale.eu/

http://adevarul.ro/…/cum-s-a-pierdut-sicriul-ion…/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1885: În această zi, s-a născut episcopul greco-catolic Iuliu Hossu; a făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de Unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii.

Iuliu Hossu s-a născut la Milașul Mare, comitatul Cluj (în prezent în judeţul Bistrița-Năsăud), părinții săi fiind Ioan, preot-paroh greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu. A urmat clasele primare la Şcoala poporală confesională greco-catolică din sat, apoi a parcurs primele trei clase gimnaziale la Gimnaziul luteran german din Reghin, iar clasa a IV-a, la Gimnaziul Romano Catolic maghiar din Târgu-Mureş. A urmat, apoi, studiile liceale la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj, unde l-a avut coleg de clasă pe eminentul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul Iuliu Haţieganu, de care avea să îl lege întreaga viaţă o remarcabilă prietenie. În anul 1904 a promovat examenul de maturitate, apoi a fost primit în rândul clerului Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma, unde în anul 1906 a obţinut doctoratul în Filosofie, iar în martie 1910, a fost hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma.Iuliu Hossu a revenit apoi în ţară, fiind, în perioada 1910-1912, protocolist, arhivar, bibliotecar şi director de cancelarie. În anul 1913, devine profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj, iar un an mai târziu realizează o călătorie de studii în Germania şi Franţa (aici participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes). După izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, se înrolează voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara, fiind trimis pe front în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia. La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla, calitate care i-a oferit oportunitatea istorică de a citi, pe Platoul Romanilor din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii de la 1 decembrie 1918. Fapt demn de subliniat, în octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu trimisese o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. 

 La Marea Adunare de la Alba Iulia, discursul episcopului Iuliu Hossu a rămas memorabil:„Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. (…). Cuvintele Domnului se împlinesc şi aici, întru împlinirea dreptăţii dumnezeieşti. Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd, şi urechile voastre fericite că aud! Văd ziua întregirii neamului şi aud buna vestire a dreptăţii lui Dumnezeu. Ascultaţi, români fericiţi, buna vestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-Mamă, România.” În ziua următoare, Marele Sfat Naţional, recent ales, cu Gheorghe Pop de Băseşti preşedinte, i-a numit pe cei care aveau să-i aducă la cunoştinţă regelui Ferdinand I deciziile de la Adunarea Naţională. Delegaţia a fost formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, propuşi de Maniu şi aprobaţi de Marele Sfat. După Marea Unire, are o activitate intensă, vizitează peste sute de comunităţi religioase, ţine discursuri, participă la pelerinaje şi celebrează servicii divine, pentru activitatea sa de atunci fiind supranumit „episcopul vizitaţiilor canonice”. În anul 1925 devine senator de drept, în această calitate participând la marea majoritate a dezbaterilor cu privire la rolul bisericii în activitatea ţării.

În anul 1930, Eparhia de Gherla devine Eparhia de Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj, iar Iuliu Hossu devine Episcop de Cluj-Gherla. În anul 1932, se pronunță împotriva revizuirii frontierelor de stat, în cadrul unei adunări populare din Piața Centrală a Clujului, la care au participat circa 30.000 de persoane. În perioada 1940-1944, a ocupaţiei maghiare, episcopul Hossu este vizat de două atentate, unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă, din care scapă cu viaţă.În urma acestor momente, deşi apropiaţii îl îndeamnă să se refugieze, după ce viaţa sa a fost pusă în pericol, Iuliu Hossu devine şi mai dârz în apărarea reperelor sale morale, refuză să îşi părăsescă credincioşii şi luptă pentru apărarea drepturilor lor. În martie 1944, se produce un nou moment nefereicit în viaţa sa, după ce Academia de Teologie din Cluj este devastată, iar episcopul este insultat de studenţii maghiari, însă, drept răspuns, la doar câteva zile, episcopul Iuliu Hossu se afla printre evreii din ghetou, cărăra le asigura aprovizionarea cu alimente.

A urmat venirea la putere a comuniştilor şi, cu aceasta, şi prigonirea bisericii şi ofensiva împotriva Papei. În anul 1945, episcopul Iuliu Hossu devine membru de onoare al Academiei Române. În martie 1948, la Moscova avea loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă şi desfiinţarea Bisericii Române Unite, iar în luna mai a aceluiaşi an, episcopul Iuliu Hossu ţinea o predică la Oradea în care le vorbea credincioşilor greco-catolici despre rezistenţă: „De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credinţa Maicii noastre Roma. (…) Şi dacă vi se va cere viaţa, trebuie să vi-o daţi pentru credinţa voastră”. În iunie 1948, România denunţa Concordatul cu Sfântul Scaun iar în august se publica noua Lege a Cultelor, care interzicea orice legătură cu instituţii sau persoane din afara ţării cu cultele din România.

În perioada 24 septembrie – 4 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu este izolat în reşedinţa sa, iar orice vizitator era arestat. La 27 octombrie 1948, Iuliu Hossu prezenta, alături de episcopul romano-catolic Márton Áron, Ministerului Cultelor, Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean şi rutean, care avea să fie respins.În 28 octombrie 1948, Iuliu Hossu este arestat din locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu. La 1 decembrie 1948, prin decretul 358, Biserica Greco-Catolică era desfiinţată iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.

Iuliu Hossu este „plimbat” prin aresturile de la Dragoslavele şi de la Palatul de vară al Patriarhiei, unde au fost aduşi şi episcopii greco-catolici Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949, toţi sunt transferaţi în lagărul ce fusese înfiinţat la Mănăstirea Căldăruşani, iar în mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare. În această perioadă, regimul comunist încearcă să-i ofere un scaun mitropolitan ortodox, pe care Iuliu Hossu îl refuză.

 În anul 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş, apoi se desfăşoară întâlnirea cu Petru Groza, care îi oferă din nou lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei, oferta fiind, de asemenea, refuzată. Iuliu Hosu va rămâne în izolare la Mănăstirea Căldăruşani până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969, episcopul a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească, însă acest fapt nu este făcut public din cauza represaliilor la care l-ar fi supus regimul comunist.

Cardinalul Iuliu Hossu a trecut la Domnul la 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele sale cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!“. În testamentul marelui martir al Bisericii Greco-Catolice și al neamului românesc, cardinalul Iuliu Hossu și-a exprimat dorința de a fi înmormântat în orașul Cluj-Napoca, unde a și construit o criptă în cimitirul central, existentă și azi. Autoritățile comuniste au impus fratelui episcopului, inginerul Traian Ștefan Hossu, înmormântarea chiar a doua zi după moarte în București, pentru a nu se desfășura manifestări greco-catolice la înmormântare. În anul 1982, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti. La 30 noiembrie 2018 a avut loc o Liturghie Arhierească solemnă în memoria Cardinalului Iuliu Hossu, oficiată în catedrala greco-catolică „Schimbarea la faţă” din Cluj-Napoca. În aceeaşi zi, a fost binecuvântată statuia lui Iuliu Hossu, amplasată pe Bulevardul Eroilor, vizavi de catedrală, un monument de 2,60 metri înălţime, creație a sculptorului Ilarion Voinea, care a fost dezvelit și binecuvântat de episcopul de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu.

Surse:

http://www.eparhiaclujgherla.ro/episcop/hossu-iuliu/

https://revisteaua.ro/de-vorba-cu-episcopul-dr-iuliu-hossu-prezent-la-marea-unire/

http://www.e-communio.ro/stire8627-argumentarea-martiriului-episcopului-iuliu-hossu

http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-ps-iuliu-hossu-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

https://www.academia.edu/29504938/Cardinalul_Iuliu_Hossu_%C3%AEn_dosarele_Securit%C4%83%C8%9Bii_Note_informative_

https://a1.ro/premium/romania-centenarului-casa-artizanului-unirii-iuliu-hossu-cel-care-a-citit-proclamatia-a-fost-demolata-iau-vandut-caramizile-bucata-cu-bucata-id792913.html

http://www.rador.ro/2018/12/03/portret-personalitati-care-au-creat-romania-mare-cardinalul-iuliu-hossu/

$__$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1892: În această zi, s-a născut Grigore Gafencu, avocat, diplomat, publicist şi om politic naţional-ţărănist; ca ministru de externe (1938-1940), a încercat să contracareze tendinţele revizioniste ale statelor vecine; stabilit în Elveţia, în 1941, a susţinut rezistenţa împotriva regimului comunist; condamnat în contumacie în procesul intentat conducătorilor PNŢ în 1947. 

 Personalitate unică a secolului al XX-lea, Gafencu a fost doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, apoi s-a înrolat în armata franceză şi a fost decorat pentru actele de vitejie săvârşite ca locotenent de aviaţie pe frontul românesc în primul război mondial, a făcut parte din guvernarea ţărănistă din 1928, alături de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a fost ministru de externe al României, ministru plenipotenţiar al României la Moscova şi, mai apoi, cel care, aflat în exil, a făcut cunoscute întregii lumi, de la Paris, New York, Londra, Paris, Strasbourg, Florena sau Haga, în conferinţe publice, problemele României de după cel de-al doilea război mondial, pledând cauza ţării natale în întrevederile avute cu presonalităţi ale politicii mondiale.În ţară, autorităţile comuniste îl considerau pe Grigore Gafencu un trădător, i-a fost retrasă cetăţenia română şi a fost condamnat, în noiembrie 1947, la ani grei de închisoare.

Grigore Gafencu s-a născut la Bârlad, fiind fiul inginerului Alexandru Gafencu şi al Ralucăi Costache. A parcurs studiile secundare la Geneva, apoi a studiat la Facultatea de Drept de la Geneva, iar în 1914 obţine titlul de doctor în Ştiinţe Juridice la Universitatea Sorbona din Paris. În primul război mondial a luptat ca ofiţer de aviaţie pe frontul românesc – fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, apoi a profesat ca avocat. Ulterior a intrat în politică şi a devenit jurnalist. A înfiinţat şi a condus „Revista vremei”, ziarul „Timpul familiei” – care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări – şi „Argus”, iar în 1921 a fost fondator al Agenţiei de presă „Orient-Radio” (RADOR).

În perioada primelor încercări în jurnalism, Grigore Gafencu s-a căsătorit cu Esmee, o dansatoare franţuzoaică care sosise în România în perioada primului război mondial, care a primit angajamente în mai multe localuri de noapte din Bucureşti, unde a atras atenţia bancherului Chrissoveloni, care după ce a luat-o „sub protecţia” sa, s-a gândit să i-o prezinte lui Gafencu, căruia i-a promis, drept cadou de nuntă, ziarul „Argus”. Despre Esmee Gafencu, cronicile vremii arată că era o persoană cu o anume ţinută care îi dădea un aer de demnitate surâzătoare, o femeie inteligentă, vioaie, vorbăreaţă şi foarte devotată carierei politice a soţului ei. În anul 1924, Gafencu a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în acelaşi an fiind ales deputat. În anul 1928 a fost numit secretar în Ministerul Afacerilor Străine, în guvernul Maniu-Mihalache, iar în 1932 a devenit subsecretar de stat pe lângă Departamentul Afacerilor Străine.În anul 1933 fondează ziarul „Timpul”, iar în anul 1934, în urma alegerilor parlamentare, este ales senator de Caliacra (teritoriu aflat acum în componenţa Bulgariei), pentru un mandat de trei ani.

La 23 decembrie 1938, este numit ministru al Afacerilor Străine şi, datorită eforturilor sale, la 13 aprilie 1939, România, alături de Polonia, primește garanțiile de independenţă ale Angliei și Franței, oferite statelor cele mai expuse amenințării germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei, însă cele stabilite nu aveau să fie respectate.Gafencu devine colaborator al regelui Carol al II-lea, ca membru al directoratului Frontului Renașterii Naționale, creat de acesta, apoi devine ministru ad interim al Propagandei naționale. Intrat în dezacord cu regele Carol al II-lea, Grigore Gafencu a părăsit conducerea Ministerului de Externe, nu însă şi serviciul în slujba Patriei. Când suveranul i-a solicitat să plece la Moscova, în calitate de reprezentant al României, a acceptat cu conştiinţa că este un „soldat” pe frontul diplomatic.

În anul 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța erau anexate de către Uniunea Sovietică, iar Gafencu este trimis, la 12 august 1940, ca ambasador la Moscova – poziţie din care s-a străduit să apere interesele ţării sale – , unde rămâne în post până la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.În perioada războiului, după o scurtă revenire în ţară, s-a exilat la Geneva, în Elveţia, de unde a continuat să militeze pentru interesele ţării sale.În Elveția, Grigore Gafencu colaborează la „Journal de Genève” și la alte ziare din Europa. În anul 1944, publică volumul „Preliminariile războiului din Răsărit”, iar în 1946, publică, la Paris, volumul „Ultimele zile ale Europei” – o carte care a fost tradusă în mai multe limbi şi care se referă la călătoriile întreprinse în anii 1939 și 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează o idee interesantă, anume că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorâm a doua oară”.

Tot în anul 1946, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu, alături de alţi oameni politici români din exil, a prezentat două memorii, în care erau enunţate drepturile românilor, iar în întreaga perioadă petrecută în exil şi-a făcut un ţel din apărarea intereselor poporului român, mai ales cu prilejul întâlnirilor pe care le-a avut cu personalităţi de prim rang ale politicii şi diplomaţiei mondiale. Desigur, prin activitatea sa, Gafencu avea să intre în totală contradicție cu noua conducere a României. Drept urmare, Gafencu este judecat, în absenţă, în România, de Tribunalul Poporului, i se retrage cetăţenia română şi este condamnat la ani grei de muncă silnică.Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară – Secţia I -, a condamnat „lotul Maniu-Mihalache la pedepse imense. Spre exemplu, Iuliu Maniu a primit 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă, Ion Mihalache a fost condamnat la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă, iar Grigore Gafencu a primit 3 pedepse, însumând 32 de ani de închisoare şi una de 20 de ani muncă silnică.

În întreaga perioadă în care România s-a aflat sub conducere comunistă, mulţi conaţionali aveau să-l considere pe Gafencu un trădător.În anul 1947 este invitat la „Yale University Press”, în SUA, pentru o serie de conferințe, apoi susţine cursuri la „New York University”. Tot peste Ocean, unde avea să locuiască până în anul 1952, Gafencu inițiază formarea unor grupuri care să propage „Mișcarea Europeană”, o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă și România. De asemenea, Grigore Gafencu a participat la înființarea „Comitetului pentru Europa Liberă” – în care se milita pentru apariţia unui post de radio prin care să se întocmească programe pentru „eliberarea popoarelor captive” – şi a organizat, în apartamentul său din New York, întrunirile „Tuesday Panels”, care reuneau, în fiecare seară de marţi, figuri politice mondiale din ţări comuniste, aflate în exil, pentru a dezbate problemele politice aflate la ordinea zilei.

În aprilie 1948, Gafencu se afla la Londra, dezbătând problemele legate de drama României, iar în mai 1948, el se afla la Haga, ca reprezentant al României la „Congresul Statelor Unite ale Europei” prezidat de Winston Churchill.În anul 1951, semna rubrica „Cronica externă” a ziarului „Românul”, organ al „Ligii Românilor Liberi”, înfiinţat în martie 1951.A fost unul din fondatorii „Ligii Românilor Liberi”, preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor, membru al conducerii „Mişcării Europene”, membru al Uniunii Pan-Europene şi membru al Comitetului Naţional Român – încă de la formarea lui, în 1949, aflându-se în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, până la prima criză politică a organizaţiei din anul 1952, când a părăsit Comitetul. Începând cu anul 1952, Gafencu se stabileşte la Paris. A trecut la cele veşnice la 30 ianuarie 1957, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani, la Paris, în urma unei crize cardiace.

În ziua morţii, ziarele din exil au apărut îndoliate, iar articolele omagiale au fost semnate de personalităţi precum Virgil Ierunca – alături de care Grigore Gafencu colaborase pentru ziarului „Uniunea Română”, editat la Paris, filosoful şi diplomatul Vintilă Horia – un alt important lider al exilului românesc, Mircea Eliade – care îşi petrecea ultimul an la Paris, înainte ca postul de profesor coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago să – l mute definitiv peste Ocean, sau scriitorul N.I. Herescu, aflat, de asemenea, în exil la Paris.Ceremonia funerară a fost organizată la Biserica română Sf. Jean de Beauvais, unde circa 200 de persoane, prieteni, personalităţi, printe care Robert Schuman, unul din „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene, l-au însoţit pe ultimul drum. Prezent la eveniment, Mircea Eliade avea să facă o caracterizare a personalităţii lui Gafencu, despre care spunea: „Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi prestigiul lui Grigorie Gafencu. El era un european, pentru că a înţeles că soluţia era federalizarea Europei.”

Abia după anul 1990, s-a produs reconsiderarea activităţii şi operei sale, prin publicarea volumelor „Însemnări politice, 1929-1939” – în 1991, „Ultimele zile ale Europei” – în 1992, „Misiune la Moscova, 1940-1941” – în 1995, „Politica în exil, 1942-1957” – în 2000, „Jurnal”, două volume – în perioada 2006-2008.

Surse:

http://www.humanitas.ro/grigore-gafencu

https://www.scribd.com/doc/152919399/Grigore-Gafencu

https://gafencu.hypotheses.org/grigore-gafencu

https://www.britannica.com/biography/Grigore-Gafencu

http://www.romania-actualitati.ro/portret_istoric_grigore_gafencu-45217

https://www.ziarulmetropolis.ro/grigore-gafencu-un-geniu-al-diplomatiei/

http://www.rador.ro/2019/01/30/portret-grigore-gafencu-o-personalitate-de-exceptie-a-diplomatiei-romane/

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1931: În această zi, s-a născut Gene Hackman, actor american (n. San Bernardino, SUA, d.18 februarie 2025, Santa Fe, New Mexico, SUA). A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1972 pentru rolul principal Jimmy „Popeye" Doyle interpretat în Filiera Franceză (The French Connection). Alte roluri și filme memorabile: Buck Barrow în Bonnie și Clyde, Șeriful „Little Bill" în Necruțătorul (Unforgiven), Mississippi în flăcări, Conversația (Conversation), Juriul (Runaway Jury), Valul ucigaș (Crimson Tide), Firma (The Firm), Sperietoarea (Scarecrow) și Lex Luthor în Superman.

Actorul Eugene (Gene) Allen Hackman s-a născut pe 30 ianuarie 1931 în oraşul San Bernardino, California (SUA). Într-o carieră de cinci decenii, a obţinut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, în anul 1972, pentru rolul principal Jimmy „Popeye" Doyle, interpretat în „Filiera Franceză'' („The French Connection"), şi pentru cel mai bun actor în rol secundar, în 1994 - şeriful Little Bill în „Necruţătorul'' („Unforgiven"), fiind totodată nominalizat pentru cinci premii Oscar. În plus, Hackman a câştigat trei Globuri de Aur şi două premii BAFTA. Alte roluri şi filme memorabile: Buck Barrow în „Bonnie şi Clyde", Lex Luthor în „Superman'', dar şi în peliculele „Mississippi în flăcări'' („Mississippi Burning"), „Conversaţia'' („Conversation"), „Juriul'' („Runaway Jury"), „Valul ucigaş'' („Crimson Tide"), „Firma'' („The Firm") şi „Sperietoarea'' („Scarecrow").

Familia lui s-a mutat frecvent, în cele din urmă stabilindu-se în Danville, Illinois, unde au locuit cu toţii în casa bunicii sale pe linie maternă. Părinţii au divorţat în 1943, iar tatăl a părăsit familia, drept urmare Gene a crescut fără tată. Ca adolescent, Hackman a frecventat anumite cercuri sociale, ca şi celebrul actor Dick Van Dyke, mai în vârstă cu şase ani. De altfel, Dick Van Dyke a fost prietenul fratelui mai mare al lui Hackman, Richard. Gene a trăit pentru scurt timp în Storm Lake, Iowa, unde a urmat liceul. La 16 ani a fugit de acasă şi s-a înrolat în Marina SUA, unde a activat patru ani şi jumătate ca operator radio. A fost trimis în China (Qingdao şi mai târziu în Shanghai), apoi în Hawaii şi Japonia. Mama lui a murit în 1962, în urma unui incendiu.A studiat apoi jurnalismul la Universitatea din Illinois, după care a început o carieră în televiziune. Mai târziu, se decide să devină actor şi se înscrie la şcoala „Pasadena Playhouse" din California, unde îl are coleg pe bunul său prieten Dustin Hoffman. Acolo nu i s-a prezis, însă, un viitor strălucit. Se considera că prestaţia lui şi a lui Dustin Hoffman sunt dintre cele mai slabe. Cei doi s-au mutat atunci la New York şi s-au înscris la şcoala de teatru a lui George Morrison.

După ce apare în filmul „Mad Dog Coll" (1961), Hackman debutează în afara Broadway-ului în 1963, în „Children at Their Games", câştigând Premiul „Clarence Derwent", pentru rol secundar. În 1964, este recunoscut pentru munca sa din filmul „Lilith", iar în 1966 pentru „Hawaii". Povestea din 1967 despre al doilea război mondial, „First to Flight", s-a dovedit a fi un dezastru. A jucat în „Bonnie and Clyde", rol pentru care este nominalizat la Oscar, pentru rol secundar. După ce joacă într-o serie de filme alături de Jim Brown, („The Split" and "Riot"), Hackman joacă în rolurile lui: Robert Redford în „The Downhill Racer", Burt Lancaster în „The Gypsy Moths", şi Gregory Peck, în „Marooned". Pentru filmul „I Never Sang for My Father", se alege cu o altă nominalizare la Oscar. Anii ce urmează vor reprezenta pentru el ani de importanţă majoră, deoarece joacă în rolul lui Popeye Doyle, în filmul „The French Connection", film pentru care obţine Oscarul pentru cel mai bun actor. 

După acest succes urmează „The Poseidon Adventure" (1972). Joacă apoi alături de Al Pacino în „Scarecrow", face un rol de zile mari în filmul lui Francis Ford Coppola - „The Conversation" (1974) şi ulterior în „Young Frankenstein". Au urmat „Night Moves" (1975) şi „Bite the Bullet", înainte ca actorul să se hotărască pentru „The French Connection 2". Cariera sa ca actor începe să decadă odată cu filme care nu au avut succesul aşteptat, printre acestea numărându-se „Lucky Lady", „The Domino" şi „March or Die". Poate doar rolul din „Superman" (1978) şi mai apoi din „Superman 2" a reprezentat pentru Hackman un mic succes, însă el a fost absent de pe marile ecrane o perioadă bună de timp. Alte filme precum „Reds", „All Night Long" şi „Eureka" au rulat în cinematografe, însă au trecut neobservate.

În 1983, drama „Under Fire" a readus cariera lui Hackman pe drumul cel bun. Au urmat „Uncommon Valor", „Misunderstood", „Twice in a Lifetime", „Power", „Hoosiers", iar în 1987 se întoarce în cea de-a patra parte a filmului Superman: „The Quest for Peace". „No Way Out", în care joacă alături de Kevin Costner, a reprezentat un alt succes al carierei sale. În 1988, joacă în cinci producţii de succes: „Another Woman", „Bat 21", „Full Moon in Blue Water", „Split Decisions" şi „Mississippi Burning". Anii '90 îl regăsesc fie ca actor principal („Narrow Margin", „Class Action"), fie în roluri secundare („Postcards From the Edge", „The Firm"). În 1994, alături de Clint Eastwood în „Unforgiven", este nominalizat pentru rol secundar. Acest succes l-a condus în roluri din alte două filme western: „Wyatt Earp" şi „The Quick and the Dead". În 1995-1996 apare în: „Crimson Tide", „Get Shorty", „The Birdcage", „The Chamber" şi „Extreme Measures". Un an mai târziu joacă rolul preşedintelui Americii în „Absolute Power". În 1998, Hackman joacă în trei filme diferite ca gen: thriller-ul - „Enemy of the State", filmul de animaţie „Antz" şi „Twilight" (poliţist).

Noul mileniu îl găseşte pe (deja) veteranul şi binecunoscutul actor în „The Replacements" şi „Heist". Anul 2001 îi aduce cel de-al treilea Glob de Aur, pentru cel mai bun actor dintr-un musical sau comedie, pentru rolul din „The Royal Tenenbaums". În 2008, după o jumătate de secol de carieră în actorie, Hackman anunţă că se retrage din lumea filmului şi că se dedică scrierii romanelor. Împreună cu scriitorul Daniel Lenihan a scris trei romane istorice de ficţiune. A fost căsătorit cu Faye Maltese, cu care are trei copii, Christopher Allen, Elizabeth Jean şi Leslie Anne. După 30 de ani de căsnicie, cuplul a divorţat. În 1991, Gene Hackman s-a recăsătorit, cu Betsy Arakawa, cu care a trăit în Santa Fe, New Mexico. Cei doi au fost găsiți fără suflare la data de 18 februarie 2025, în Santa Fe. Hackman a murit din cauza unei boli cardiace „semnificative”, el fiind bolnav și de Alzheimer. Despre soție, se crede că a murit cu o săptămână mai devreme din cauza sindromului pulmonar cu hantavirus.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gene-hackman-2625/

https://www.biography.com/actor/gene-hackman

https://www.britannica.com/biography/Gene-Hackman

https://grantland.com/hollywood-prospectus/the-greatest-living-american-actor-at-85-gene-hackman-is-gone-but-still-in-charge/

https://www.hellomagazine.com/profiles/gene-hackman/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/01/30/documentar-actorul-gene-hackman-implineste-85-de-ani-13-11-13