$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1885: În această zi, s-a născut episcopul greco-catolic Iuliu Hossu; a făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de Unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii.

Iuliu Hossu s-a născut la Milașul Mare, comitatul Cluj (în prezent în judeţul Bistrița-Năsăud), părinții săi fiind Ioan, preot-paroh greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu. A urmat clasele primare la Şcoala poporală confesională greco-catolică din sat, apoi a parcurs primele trei clase gimnaziale la Gimnaziul luteran german din Reghin, iar clasa a IV-a, la Gimnaziul Romano Catolic maghiar din Târgu-Mureş. A urmat, apoi, studiile liceale la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj, unde l-a avut coleg de clasă pe eminentul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul Iuliu Haţieganu, de care avea să îl lege întreaga viaţă o remarcabilă prietenie. În anul 1904 a promovat examenul de maturitate, apoi a fost primit în rândul clerului Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma, unde în anul 1906 a obţinut doctoratul în Filosofie, iar în martie 1910, a fost hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma.Iuliu Hossu a revenit apoi în ţară, fiind, în perioada 1910-1912, protocolist, arhivar, bibliotecar şi director de cancelarie. În anul 1913, devine profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj, iar un an mai târziu realizează o călătorie de studii în Germania şi Franţa (aici participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes). După izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, se înrolează voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara, fiind trimis pe front în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia. La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla, calitate care i-a oferit oportunitatea istorică de a citi, pe Platoul Romanilor din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii de la 1 decembrie 1918. Fapt demn de subliniat, în octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu trimisese o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. 

 La Marea Adunare de la Alba Iulia, discursul episcopului Iuliu Hossu a rămas memorabil:„Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. (…). Cuvintele Domnului se împlinesc şi aici, întru împlinirea dreptăţii dumnezeieşti. Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd, şi urechile voastre fericite că aud! Văd ziua întregirii neamului şi aud buna vestire a dreptăţii lui Dumnezeu. Ascultaţi, români fericiţi, buna vestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-Mamă, România.” În ziua următoare, Marele Sfat Naţional, recent ales, cu Gheorghe Pop de Băseşti preşedinte, i-a numit pe cei care aveau să-i aducă la cunoştinţă regelui Ferdinand I deciziile de la Adunarea Naţională. Delegaţia a fost formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, propuşi de Maniu şi aprobaţi de Marele Sfat. După Marea Unire, are o activitate intensă, vizitează peste sute de comunităţi religioase, ţine discursuri, participă la pelerinaje şi celebrează servicii divine, pentru activitatea sa de atunci fiind supranumit „episcopul vizitaţiilor canonice”. În anul 1925 devine senator de drept, în această calitate participând la marea majoritate a dezbaterilor cu privire la rolul bisericii în activitatea ţării.

În anul 1930, Eparhia de Gherla devine Eparhia de Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj, iar Iuliu Hossu devine Episcop de Cluj-Gherla. În anul 1932, se pronunță împotriva revizuirii frontierelor de stat, în cadrul unei adunări populare din Piața Centrală a Clujului, la care au participat circa 30.000 de persoane. În perioada 1940-1944, a ocupaţiei maghiare, episcopul Hossu este vizat de două atentate, unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă, din care scapă cu viaţă.În urma acestor momente, deşi apropiaţii îl îndeamnă să se refugieze, după ce viaţa sa a fost pusă în pericol, Iuliu Hossu devine şi mai dârz în apărarea reperelor sale morale, refuză să îşi părăsescă credincioşii şi luptă pentru apărarea drepturilor lor. În martie 1944, se produce un nou moment nefereicit în viaţa sa, după ce Academia de Teologie din Cluj este devastată, iar episcopul este insultat de studenţii maghiari, însă, drept răspuns, la doar câteva zile, episcopul Iuliu Hossu se afla printre evreii din ghetou, cărăra le asigura aprovizionarea cu alimente.

A urmat venirea la putere a comuniştilor şi, cu aceasta, şi prigonirea bisericii şi ofensiva împotriva Papei. În anul 1945, episcopul Iuliu Hossu devine membru de onoare al Academiei Române. În martie 1948, la Moscova avea loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă şi desfiinţarea Bisericii Române Unite, iar în luna mai a aceluiaşi an, episcopul Iuliu Hossu ţinea o predică la Oradea în care le vorbea credincioşilor greco-catolici despre rezistenţă: „De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credinţa Maicii noastre Roma. (…) Şi dacă vi se va cere viaţa, trebuie să vi-o daţi pentru credinţa voastră”. În iunie 1948, România denunţa Concordatul cu Sfântul Scaun iar în august se publica noua Lege a Cultelor, care interzicea orice legătură cu instituţii sau persoane din afara ţării cu cultele din România.

În perioada 24 septembrie – 4 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu este izolat în reşedinţa sa, iar orice vizitator era arestat. La 27 octombrie 1948, Iuliu Hossu prezenta, alături de episcopul romano-catolic Márton Áron, Ministerului Cultelor, Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean şi rutean, care avea să fie respins.În 28 octombrie 1948, Iuliu Hossu este arestat din locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu. La 1 decembrie 1948, prin decretul 358, Biserica Greco-Catolică era desfiinţată iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.

Iuliu Hossu este „plimbat” prin aresturile de la Dragoslavele şi de la Palatul de vară al Patriarhiei, unde au fost aduşi şi episcopii greco-catolici Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949, toţi sunt transferaţi în lagărul ce fusese înfiinţat la Mănăstirea Căldăruşani, iar în mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare. În această perioadă, regimul comunist încearcă să-i ofere un scaun mitropolitan ortodox, pe care Iuliu Hossu îl refuză.

 În anul 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş, apoi se desfăşoară întâlnirea cu Petru Groza, care îi oferă din nou lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei, oferta fiind, de asemenea, refuzată. Iuliu Hosu va rămâne în izolare la Mănăstirea Căldăruşani până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969, episcopul a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească, însă acest fapt nu este făcut public din cauza represaliilor la care l-ar fi supus regimul comunist.

Cardinalul Iuliu Hossu a trecut la Domnul la 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele sale cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!“. În testamentul marelui martir al Bisericii Greco-Catolice și al neamului românesc, cardinalul Iuliu Hossu și-a exprimat dorința de a fi înmormântat în orașul Cluj-Napoca, unde a și construit o criptă în cimitirul central, existentă și azi. Autoritățile comuniste au impus fratelui episcopului, inginerul Traian Ștefan Hossu, înmormântarea chiar a doua zi după moarte în București, pentru a nu se desfășura manifestări greco-catolice la înmormântare. În anul 1982, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti. La 30 noiembrie 2018 a avut loc o Liturghie Arhierească solemnă în memoria Cardinalului Iuliu Hossu, oficiată în catedrala greco-catolică „Schimbarea la faţă” din Cluj-Napoca. În aceeaşi zi, a fost binecuvântată statuia lui Iuliu Hossu, amplasată pe Bulevardul Eroilor, vizavi de catedrală, un monument de 2,60 metri înălţime, creație a sculptorului Ilarion Voinea, care a fost dezvelit și binecuvântat de episcopul de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu.

Surse:

http://www.eparhiaclujgherla.ro/episcop/hossu-iuliu/

https://revisteaua.ro/de-vorba-cu-episcopul-dr-iuliu-hossu-prezent-la-marea-unire/

http://www.e-communio.ro/stire8627-argumentarea-martiriului-episcopului-iuliu-hossu

http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-ps-iuliu-hossu-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

https://www.academia.edu/29504938/Cardinalul_Iuliu_Hossu_%C3%AEn_dosarele_Securit%C4%83%C8%9Bii_Note_informative_

https://a1.ro/premium/romania-centenarului-casa-artizanului-unirii-iuliu-hossu-cel-care-a-citit-proclamatia-a-fost-demolata-iau-vandut-caramizile-bucata-cu-bucata-id792913.html

http://www.rador.ro/2018/12/03/portret-personalitati-care-au-creat-romania-mare-cardinalul-iuliu-hossu/

$__$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1892: În această zi, s-a născut Grigore Gafencu, avocat, diplomat, publicist şi om politic naţional-ţărănist; ca ministru de externe (1938-1940), a încercat să contracareze tendinţele revizioniste ale statelor vecine; stabilit în Elveţia, în 1941, a susţinut rezistenţa împotriva regimului comunist; condamnat în contumacie în procesul intentat conducătorilor PNŢ în 1947. 

 Personalitate unică a secolului al XX-lea, Gafencu a fost doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, apoi s-a înrolat în armata franceză şi a fost decorat pentru actele de vitejie săvârşite ca locotenent de aviaţie pe frontul românesc în primul război mondial, a făcut parte din guvernarea ţărănistă din 1928, alături de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a fost ministru de externe al României, ministru plenipotenţiar al României la Moscova şi, mai apoi, cel care, aflat în exil, a făcut cunoscute întregii lumi, de la Paris, New York, Londra, Paris, Strasbourg, Florena sau Haga, în conferinţe publice, problemele României de după cel de-al doilea război mondial, pledând cauza ţării natale în întrevederile avute cu presonalităţi ale politicii mondiale.În ţară, autorităţile comuniste îl considerau pe Grigore Gafencu un trădător, i-a fost retrasă cetăţenia română şi a fost condamnat, în noiembrie 1947, la ani grei de închisoare.

Grigore Gafencu s-a născut la Bârlad, fiind fiul inginerului Alexandru Gafencu şi al Ralucăi Costache. A parcurs studiile secundare la Geneva, apoi a studiat la Facultatea de Drept de la Geneva, iar în 1914 obţine titlul de doctor în Ştiinţe Juridice la Universitatea Sorbona din Paris. În primul război mondial a luptat ca ofiţer de aviaţie pe frontul românesc – fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, apoi a profesat ca avocat. Ulterior a intrat în politică şi a devenit jurnalist. A înfiinţat şi a condus „Revista vremei”, ziarul „Timpul familiei” – care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări – şi „Argus”, iar în 1921 a fost fondator al Agenţiei de presă „Orient-Radio” (RADOR).

În perioada primelor încercări în jurnalism, Grigore Gafencu s-a căsătorit cu Esmee, o dansatoare franţuzoaică care sosise în România în perioada primului război mondial, care a primit angajamente în mai multe localuri de noapte din Bucureşti, unde a atras atenţia bancherului Chrissoveloni, care după ce a luat-o „sub protecţia” sa, s-a gândit să i-o prezinte lui Gafencu, căruia i-a promis, drept cadou de nuntă, ziarul „Argus”. Despre Esmee Gafencu, cronicile vremii arată că era o persoană cu o anume ţinută care îi dădea un aer de demnitate surâzătoare, o femeie inteligentă, vioaie, vorbăreaţă şi foarte devotată carierei politice a soţului ei. În anul 1924, Gafencu a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în acelaşi an fiind ales deputat. În anul 1928 a fost numit secretar în Ministerul Afacerilor Străine, în guvernul Maniu-Mihalache, iar în 1932 a devenit subsecretar de stat pe lângă Departamentul Afacerilor Străine.În anul 1933 fondează ziarul „Timpul”, iar în anul 1934, în urma alegerilor parlamentare, este ales senator de Caliacra (teritoriu aflat acum în componenţa Bulgariei), pentru un mandat de trei ani.

La 23 decembrie 1938, este numit ministru al Afacerilor Străine şi, datorită eforturilor sale, la 13 aprilie 1939, România, alături de Polonia, primește garanțiile de independenţă ale Angliei și Franței, oferite statelor cele mai expuse amenințării germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea Germaniei, însă cele stabilite nu aveau să fie respectate.Gafencu devine colaborator al regelui Carol al II-lea, ca membru al directoratului Frontului Renașterii Naționale, creat de acesta, apoi devine ministru ad interim al Propagandei naționale. Intrat în dezacord cu regele Carol al II-lea, Grigore Gafencu a părăsit conducerea Ministerului de Externe, nu însă şi serviciul în slujba Patriei. Când suveranul i-a solicitat să plece la Moscova, în calitate de reprezentant al României, a acceptat cu conştiinţa că este un „soldat” pe frontul diplomatic.

În anul 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța erau anexate de către Uniunea Sovietică, iar Gafencu este trimis, la 12 august 1940, ca ambasador la Moscova – poziţie din care s-a străduit să apere interesele ţării sale – , unde rămâne în post până la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.În perioada războiului, după o scurtă revenire în ţară, s-a exilat la Geneva, în Elveţia, de unde a continuat să militeze pentru interesele ţării sale.În Elveția, Grigore Gafencu colaborează la „Journal de Genève” și la alte ziare din Europa. În anul 1944, publică volumul „Preliminariile războiului din Răsărit”, iar în 1946, publică, la Paris, volumul „Ultimele zile ale Europei” – o carte care a fost tradusă în mai multe limbi şi care se referă la călătoriile întreprinse în anii 1939 și 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează o idee interesantă, anume că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorâm a doua oară”.

Tot în anul 1946, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu, alături de alţi oameni politici români din exil, a prezentat două memorii, în care erau enunţate drepturile românilor, iar în întreaga perioadă petrecută în exil şi-a făcut un ţel din apărarea intereselor poporului român, mai ales cu prilejul întâlnirilor pe care le-a avut cu personalităţi de prim rang ale politicii şi diplomaţiei mondiale. Desigur, prin activitatea sa, Gafencu avea să intre în totală contradicție cu noua conducere a României. Drept urmare, Gafencu este judecat, în absenţă, în România, de Tribunalul Poporului, i se retrage cetăţenia română şi este condamnat la ani grei de muncă silnică.Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară – Secţia I -, a condamnat „lotul Maniu-Mihalache la pedepse imense. Spre exemplu, Iuliu Maniu a primit 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă, Ion Mihalache a fost condamnat la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă, iar Grigore Gafencu a primit 3 pedepse, însumând 32 de ani de închisoare şi una de 20 de ani muncă silnică.

În întreaga perioadă în care România s-a aflat sub conducere comunistă, mulţi conaţionali aveau să-l considere pe Gafencu un trădător.În anul 1947 este invitat la „Yale University Press”, în SUA, pentru o serie de conferințe, apoi susţine cursuri la „New York University”. Tot peste Ocean, unde avea să locuiască până în anul 1952, Gafencu inițiază formarea unor grupuri care să propage „Mișcarea Europeană”, o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă și România. De asemenea, Grigore Gafencu a participat la înființarea „Comitetului pentru Europa Liberă” – în care se milita pentru apariţia unui post de radio prin care să se întocmească programe pentru „eliberarea popoarelor captive” – şi a organizat, în apartamentul său din New York, întrunirile „Tuesday Panels”, care reuneau, în fiecare seară de marţi, figuri politice mondiale din ţări comuniste, aflate în exil, pentru a dezbate problemele politice aflate la ordinea zilei.

În aprilie 1948, Gafencu se afla la Londra, dezbătând problemele legate de drama României, iar în mai 1948, el se afla la Haga, ca reprezentant al României la „Congresul Statelor Unite ale Europei” prezidat de Winston Churchill.În anul 1951, semna rubrica „Cronica externă” a ziarului „Românul”, organ al „Ligii Românilor Liberi”, înfiinţat în martie 1951.A fost unul din fondatorii „Ligii Românilor Liberi”, preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor, membru al conducerii „Mişcării Europene”, membru al Uniunii Pan-Europene şi membru al Comitetului Naţional Român – încă de la formarea lui, în 1949, aflându-se în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, până la prima criză politică a organizaţiei din anul 1952, când a părăsit Comitetul. Începând cu anul 1952, Gafencu se stabileşte la Paris. A trecut la cele veşnice la 30 ianuarie 1957, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani, la Paris, în urma unei crize cardiace.

În ziua morţii, ziarele din exil au apărut îndoliate, iar articolele omagiale au fost semnate de personalităţi precum Virgil Ierunca – alături de care Grigore Gafencu colaborase pentru ziarului „Uniunea Română”, editat la Paris, filosoful şi diplomatul Vintilă Horia – un alt important lider al exilului românesc, Mircea Eliade – care îşi petrecea ultimul an la Paris, înainte ca postul de profesor coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago să – l mute definitiv peste Ocean, sau scriitorul N.I. Herescu, aflat, de asemenea, în exil la Paris.Ceremonia funerară a fost organizată la Biserica română Sf. Jean de Beauvais, unde circa 200 de persoane, prieteni, personalităţi, printe care Robert Schuman, unul din „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene, l-au însoţit pe ultimul drum. Prezent la eveniment, Mircea Eliade avea să facă o caracterizare a personalităţii lui Gafencu, despre care spunea: „Dincolo de frontierele noastre, nimeni altul nu a avut renumele şi prestigiul lui Grigorie Gafencu. El era un european, pentru că a înţeles că soluţia era federalizarea Europei.”

Abia după anul 1990, s-a produs reconsiderarea activităţii şi operei sale, prin publicarea volumelor „Însemnări politice, 1929-1939” – în 1991, „Ultimele zile ale Europei” – în 1992, „Misiune la Moscova, 1940-1941” – în 1995, „Politica în exil, 1942-1957” – în 2000, „Jurnal”, două volume – în perioada 2006-2008.

Surse:

http://www.humanitas.ro/grigore-gafencu

https://www.scribd.com/doc/152919399/Grigore-Gafencu

https://gafencu.hypotheses.org/grigore-gafencu

https://www.britannica.com/biography/Grigore-Gafencu

http://www.romania-actualitati.ro/portret_istoric_grigore_gafencu-45217

https://www.ziarulmetropolis.ro/grigore-gafencu-un-geniu-al-diplomatiei/

http://www.rador.ro/2019/01/30/portret-grigore-gafencu-o-personalitate-de-exceptie-a-diplomatiei-romane/

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1931: În această zi, s-a născut Gene Hackman, actor american (n. San Bernardino, SUA, d.18 februarie 2025, Santa Fe, New Mexico, SUA). A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1972 pentru rolul principal Jimmy „Popeye" Doyle interpretat în Filiera Franceză (The French Connection). Alte roluri și filme memorabile: Buck Barrow în Bonnie și Clyde, Șeriful „Little Bill" în Necruțătorul (Unforgiven), Mississippi în flăcări, Conversația (Conversation), Juriul (Runaway Jury), Valul ucigaș (Crimson Tide), Firma (The Firm), Sperietoarea (Scarecrow) și Lex Luthor în Superman.

Actorul Eugene (Gene) Allen Hackman s-a născut pe 30 ianuarie 1931 în oraşul San Bernardino, California (SUA). Într-o carieră de cinci decenii, a obţinut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, în anul 1972, pentru rolul principal Jimmy „Popeye" Doyle, interpretat în „Filiera Franceză'' („The French Connection"), şi pentru cel mai bun actor în rol secundar, în 1994 - şeriful Little Bill în „Necruţătorul'' („Unforgiven"), fiind totodată nominalizat pentru cinci premii Oscar. În plus, Hackman a câştigat trei Globuri de Aur şi două premii BAFTA. Alte roluri şi filme memorabile: Buck Barrow în „Bonnie şi Clyde", Lex Luthor în „Superman'', dar şi în peliculele „Mississippi în flăcări'' („Mississippi Burning"), „Conversaţia'' („Conversation"), „Juriul'' („Runaway Jury"), „Valul ucigaş'' („Crimson Tide"), „Firma'' („The Firm") şi „Sperietoarea'' („Scarecrow").

Familia lui s-a mutat frecvent, în cele din urmă stabilindu-se în Danville, Illinois, unde au locuit cu toţii în casa bunicii sale pe linie maternă. Părinţii au divorţat în 1943, iar tatăl a părăsit familia, drept urmare Gene a crescut fără tată. Ca adolescent, Hackman a frecventat anumite cercuri sociale, ca şi celebrul actor Dick Van Dyke, mai în vârstă cu şase ani. De altfel, Dick Van Dyke a fost prietenul fratelui mai mare al lui Hackman, Richard. Gene a trăit pentru scurt timp în Storm Lake, Iowa, unde a urmat liceul. La 16 ani a fugit de acasă şi s-a înrolat în Marina SUA, unde a activat patru ani şi jumătate ca operator radio. A fost trimis în China (Qingdao şi mai târziu în Shanghai), apoi în Hawaii şi Japonia. Mama lui a murit în 1962, în urma unui incendiu.A studiat apoi jurnalismul la Universitatea din Illinois, după care a început o carieră în televiziune. Mai târziu, se decide să devină actor şi se înscrie la şcoala „Pasadena Playhouse" din California, unde îl are coleg pe bunul său prieten Dustin Hoffman. Acolo nu i s-a prezis, însă, un viitor strălucit. Se considera că prestaţia lui şi a lui Dustin Hoffman sunt dintre cele mai slabe. Cei doi s-au mutat atunci la New York şi s-au înscris la şcoala de teatru a lui George Morrison.

După ce apare în filmul „Mad Dog Coll" (1961), Hackman debutează în afara Broadway-ului în 1963, în „Children at Their Games", câştigând Premiul „Clarence Derwent", pentru rol secundar. În 1964, este recunoscut pentru munca sa din filmul „Lilith", iar în 1966 pentru „Hawaii". Povestea din 1967 despre al doilea război mondial, „First to Flight", s-a dovedit a fi un dezastru. A jucat în „Bonnie and Clyde", rol pentru care este nominalizat la Oscar, pentru rol secundar. După ce joacă într-o serie de filme alături de Jim Brown, („The Split" and "Riot"), Hackman joacă în rolurile lui: Robert Redford în „The Downhill Racer", Burt Lancaster în „The Gypsy Moths", şi Gregory Peck, în „Marooned". Pentru filmul „I Never Sang for My Father", se alege cu o altă nominalizare la Oscar. Anii ce urmează vor reprezenta pentru el ani de importanţă majoră, deoarece joacă în rolul lui Popeye Doyle, în filmul „The French Connection", film pentru care obţine Oscarul pentru cel mai bun actor. 

După acest succes urmează „The Poseidon Adventure" (1972). Joacă apoi alături de Al Pacino în „Scarecrow", face un rol de zile mari în filmul lui Francis Ford Coppola - „The Conversation" (1974) şi ulterior în „Young Frankenstein". Au urmat „Night Moves" (1975) şi „Bite the Bullet", înainte ca actorul să se hotărască pentru „The French Connection 2". Cariera sa ca actor începe să decadă odată cu filme care nu au avut succesul aşteptat, printre acestea numărându-se „Lucky Lady", „The Domino" şi „March or Die". Poate doar rolul din „Superman" (1978) şi mai apoi din „Superman 2" a reprezentat pentru Hackman un mic succes, însă el a fost absent de pe marile ecrane o perioadă bună de timp. Alte filme precum „Reds", „All Night Long" şi „Eureka" au rulat în cinematografe, însă au trecut neobservate.

În 1983, drama „Under Fire" a readus cariera lui Hackman pe drumul cel bun. Au urmat „Uncommon Valor", „Misunderstood", „Twice in a Lifetime", „Power", „Hoosiers", iar în 1987 se întoarce în cea de-a patra parte a filmului Superman: „The Quest for Peace". „No Way Out", în care joacă alături de Kevin Costner, a reprezentat un alt succes al carierei sale. În 1988, joacă în cinci producţii de succes: „Another Woman", „Bat 21", „Full Moon in Blue Water", „Split Decisions" şi „Mississippi Burning". Anii '90 îl regăsesc fie ca actor principal („Narrow Margin", „Class Action"), fie în roluri secundare („Postcards From the Edge", „The Firm"). În 1994, alături de Clint Eastwood în „Unforgiven", este nominalizat pentru rol secundar. Acest succes l-a condus în roluri din alte două filme western: „Wyatt Earp" şi „The Quick and the Dead". În 1995-1996 apare în: „Crimson Tide", „Get Shorty", „The Birdcage", „The Chamber" şi „Extreme Measures". Un an mai târziu joacă rolul preşedintelui Americii în „Absolute Power". În 1998, Hackman joacă în trei filme diferite ca gen: thriller-ul - „Enemy of the State", filmul de animaţie „Antz" şi „Twilight" (poliţist).

Noul mileniu îl găseşte pe (deja) veteranul şi binecunoscutul actor în „The Replacements" şi „Heist". Anul 2001 îi aduce cel de-al treilea Glob de Aur, pentru cel mai bun actor dintr-un musical sau comedie, pentru rolul din „The Royal Tenenbaums". În 2008, după o jumătate de secol de carieră în actorie, Hackman anunţă că se retrage din lumea filmului şi că se dedică scrierii romanelor. Împreună cu scriitorul Daniel Lenihan a scris trei romane istorice de ficţiune. A fost căsătorit cu Faye Maltese, cu care are trei copii, Christopher Allen, Elizabeth Jean şi Leslie Anne. După 30 de ani de căsnicie, cuplul a divorţat. În 1991, Gene Hackman s-a recăsătorit, cu Betsy Arakawa, cu care a trăit în Santa Fe, New Mexico. Cei doi au fost găsiți fără suflare la data de 18 februarie 2025, în Santa Fe. Hackman a murit din cauza unei boli cardiace „semnificative”, el fiind bolnav și de Alzheimer. Despre soție, se crede că a murit cu o săptămână mai devreme din cauza sindromului pulmonar cu hantavirus.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gene-hackman-2625/

https://www.biography.com/actor/gene-hackman

https://www.britannica.com/biography/Gene-Hackman

https://grantland.com/hollywood-prospectus/the-greatest-living-american-actor-at-85-gene-hackman-is-gone-but-still-in-charge/

https://www.hellomagazine.com/profiles/gene-hackman/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/01/30/documentar-actorul-gene-hackman-implineste-85-de-ani-13-11-13

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1948: În această zi, era asasinat Mahatma Gandhi, conducător al mișcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept „Ziua martirilor”. Mahatma (sau „suflet mare”, în sanscrită) Gandhi, sau Mohandas Karamchand Gandhi pe numele său la naştere, a venit pe lume la 2 octombrie 1869, la Porbandar, Gujarat, în vestul Indiei, într-o familie – aparținând castei negustorilor, Vaishya -, în care tatăl său, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar, în statul Vankaver. Mahatma a fost ultimul născut al lui Mohandas Kaba şi al celei de-a patra soţii a sa, Putlibai.

În copilărie, Mahatma s-a dovedit a fi un copil timid, iar la şcoală nu excela în vreun fel. La vârsta de 13 ani, Gandhi s-a căsătorit cu Kasturba, în urma unor aranjamente ale părinţilor săi. După ce a parcurs colegiul, a studiat dreptul la Universitatea din Ahmadabad și la University College London, apoi a devenit avocat, meserie pe care a practicat-o, pentru scurt timp, la Bombay.Interesant este că, după ce în septembrie 1888, la vârsta de 18 ani, a plecat la Londra pentru a se pregăti să devină avocat, a adoptat, în capitala britanică, un stil de dandy: şi-a cumpărat costume noi, a aprofundat accentul britanic, a învăţat franceza, a luat lecţii de dans şi de vioară, însă după trei luni de astfel de viaţă, a constatat că traiul în acest fel este o pierdere de timp. Astfel, a hotărât că mai potrivit ar fi un stil de viaţă bazat pe studiu profund şi pe un trai cât se poate de simplu. Mai mult, în anul 1890 a luat hotărârea de a deveni vegetarian. În anul 1893, primeşte un post de consilier juridic al unei firme indiene, în Africa de Sud, ţară în care va petrece următorii 21 de ani.

Având posibilitatea să cunoască realitatea trăită de mii de imigranți indieni, care erau victime ale segregației rasiale, Mahatma devine o voce din ce în ce mai puternică pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi. Începând cu anul 1906, lansează la nivelul maselor conceptul de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice. În faţa acestei ofensive, guvernul sud-african admite adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni, printre măsuri aflându-se anularea unora din legile discriminatorii, recunoașterea drepturilor civile pentru imigranți și recunoaşterea căsătoriilor religioase. În anul 1914, Mahatma Gandhi se întoarce în India, unde, de asemenea, populația autohtonă pornise o ofensivă timidă împotriva dominației britanice, în special împotriva unei noi legi agrare, care prevedea confiscarea pământului țăranilor în caz de recoltă proastă sau necultivare.

Gandhi a primit titlul onorific de Mahatma, „suflet mare” în sanscrită, botezul cu o astfel de titulatură apraţinând poetului indian Rabindranath Tagore, câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913. „Mahatma” reprezenta astfel sentimentele a milioane de ţărani indieni, care vedeau în Gandhi un om trimis de divinitate.Mahatma Gandhi este propulsat în postura de lider al Partidului Congresului, care milita pentru eliberarea Indiei de sub colonialismul britanic.În anul 1919, Mahatma se află la originea primei campanii importante satyagraha de nesupunere civilă, care presupuneaa boicotul mărfurilor englezești și refuzul plății impozitelor. Drept consecinţă, Gandhi este arestat și, după un proces sumar, este condamnat la câteva luni de închisoare.După eliberare, el avea însă să-și continue activitatea anticolonială, este arestat din nou, apoi, după o nouă eliberare, participă, în anul 1926, la Conferința de la Londra pe tema problemei indiene, cerând explicit independența țării sale.

În anul 1930, este inițiată o puternică mişcare de rezistență, având drept scop eliminarea impozitului pe sare și boicotarea textilelor provenite din Marea Britanie. Mahatma este din nou arestat de către autoritățile engleze, alături de soția sa și de alți nu mai puţin de 50.000 de militanți indieni, iar în timpul detenţiei, pe care a suportat-o cu bărbăţie, Mahatma intră în lungi greve ale foamei.Este din nou eliberat, iar la începutul celui de-al doilea război mondial, Gandhi cheamă populația să nu susțină Marea Britanie, dacă aceasta nu garantează independența Indiei, iar reacţia autorităţilor britanice a fost să îl aresteze din nou, alături de alţi 60.000 de oponenți, și să îl menţină în detenţie pentru următorii doi ani. Mahatma devenise un idol, un adevărat conducător politic, iar unii îl venerau, aşa cum aminteau, ca pe un mesager al divinităţii, lupta sa de peste ani determinând, în cele din urmă, retragerea britanică și crearea statului indian independent, la 15 august 1947.

Însă Gandhi nu avea să-şi găsească liniştea, fiind obligat să asiste, cu durere, la divizarea subcontinentului indian în două state, India și Pakistan, care avea să consfințească separarea între hinduiști și musulmani și care a determinat, la sfârșitul anului 1947, un război civil sângeros, care dus la moartea a nu mai puţin de un milion de oameni și un număr impresionant – peste șase milioane – de refugiați. Gandhi a întâmpinat toate aceste evenimente cu moderaţie, tocmai această atitudine fiind cea care a stârnit mânia unui fanatic hindus, care avea să îl asasineze, la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase.Ceremonia publică a incinerării lui Mahatma Gandhi, a provocat manifestări extraordinare de doliu popular a sute de mii de persoane.Gandhi a fost şi un scriitor prolific, pe de-o parte lucrând la mai multe ziare, publicate în limbile gujarati, hindusă și engleză, dar a scris şi numeroase cărţi, inclusiv propria autobiografie – „Povestea experimentelor mele cu adevărul”. Scrierile sale complete au fost publicate de către guvernul indian sub titlul „Operele complete ale lui Mahatma Gandhi” în anul 1960, şi ele cuprind peste 50.000 de pagini, în 100 de volume.

Revista Time l-a numit „Omul Anului” în anul 1930, Gandhi fiind de asemenea al doilea după Albert Einstein pe lista „Personalităților Secolului” la sfârșitul lui 1999.Gandhi nu a primit Premiul Nobel pentru pace, deși era îndreptăţit la acest titlu, fiind nominalizat de cinci ori, între anii 1937 şi 1948. Ziua sa de naștere, 2 octombrie, este sărbătoare națională în India, iar la 15 iunie 2007, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate rezoluția ce declară 2 octombrie drept „Ziua Internațională a Non-Violenței”.Aşadar Mahatma a rămas în istorie, ca tânărul cu suflet mare care şi-a dedicat viaţa luptei pentru independenţă, pentru drepturile politice şi civile ale indienilor şi pentru ca cei din clasele sociale defavorizate, majoritari, să ducă o viaţă mai bună.Mahatma a consacrat doctrina satyagraha, a protestului paşnic împotriva injustiţiei, cucerindu-i pe oameni cu stilul său de viaţă simplist şi cu caracterul său puternic, prin virtute şi o imensă înţelepciune.

Surse:

https://www.ro.biography.name/revolutionari/159-india/402-mahatma-gandhi-1869-1948

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/portretul-eroului-la-tinerete-cand-mahatma-gandhi-a-invatat-despre-nesupunerea-civica

https://www.britannica.com/biography/Mahatma-Gandhi

https://www.europafm.ro/la-150-de-ani-de-la-nasterea-lui-mahatma-gandhi-se-lanseaza-in-romania-volumul-biografic-mahatma-gandhi-o-viata-legendara/

https://gandhi.gov.in/

https://www.biography.com/video/mahatma-gandhi-a-legacy-of-peace-12169795858

https://radioromaniacultural.ro/portret-mahatma-gandhi-parintele-indiei-moderne/

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie 1940: În această zi, s-a născut, la București, actorul Nae Lăzărescu, cunoscut în special pentru scenetele de comedie pe care le-a realizat de-a lungul timpului alături de partenerul său de scenă Vasile Muraru (d. 2013). Unele surse dau naşterea la 8 septembrie 1941. Oricare ar fi realitatea, eu mă bucur că a existat, a creat şi a descreţit frunţi! A studiat la Academia de Studii Economice din Bucureşti, dar a fost pasionat de teatru din copilărie, când mergea la spectacole de estradă. A fost, totodată, scriitor, autor de texte memorabile pentru Revista românească, cunoscut publicului larg îndeosebi pentru scenetele de comedie realizate împreună cu partenerul său de scenă, actorul Vasile Muraru. Cei doi au debutat pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase" în 1982 şi au jucat împreună în mii de spectacole.A jucat, deopotrivă, în spectacole de teatru şi în filme. Din filmografia sa: „Grăbeşte-te încet" (1981), „Şantaj" (1981), „Baloane de curcubeu" (1982), „Viraj periculos" (1983), „Căsătorie cu repetiţie" (1985), „Maşini" (2006), „Mama ei de tranziţie!?!" (2011). A jucat în numeroase spectacole, majoritatea pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase": „Bufonii regelui" (coautor), „Cheia succesului sau Titanic vals", „Cine râde ... ăla eşti", „Dai un ban dar face" (autor), „Doctor fără voie", „Doi băieţi cu sticleţi", „Hai noroc, Tănase! " (coautor).În stagiunea 2012-2013, Nae Lăzărescu a jucat în spectacolele sale: „Revista revistelor", „Idolii femeilor", „Arca lui Nae şi Vasile", „Comedie pe Titanic", „Veselia nu-i în criză" şi „Piei, drace!!!", care a avut premiera la 31 ianuarie 2013. La 26 octombrie 2012, cuplul Nae Lăzărescu-Vasile Muraru a fost sărbătorit la Sala Palatului, cu ocazia unui spectacol dedicat aniversării a 30 de ani de teatru, muzică şi film. La 28 noiembrie 2013, cu prilejul „Galei Ambasad'or VIP", organizată de Revista VIP şi Centrul de Evenimente „Ambasad'Or Events", Nae Lăzărescu a fost recompensat cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră de actor şi pentru cea de scriitor în slujba Teatrului de Revistă „Constantin Tănase". Din cauza stării precare de sănătate, acesta nu a putut fi prezent, premiul fiind ridicat de directorul Teatrului, actorul Alexandru Arşinel. A murit la 19 decembrie 2013.

Surse:

http://aarc.ro/personalitate/view/nae-lazarescu

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/01/30/o-personalitate-pe-zi-actorul-nae-lazarescu--440202

http://www.teatrultanase.ro/

https://www.cinemagia.ro/actori/nae-lazarescu-27599/

https://www.rfi.ro/social-75483-actorul-nae-lazarescu-murit

https://www.dcnews.ro/sa-ne-amintim-de-nae-lazarescu-cele-mai-importante-roluri-video_402070.html

$$_

 S-a întâmplat în 30 ianuarie 1951: În această zi, s-a născut Phil Collins (Philip David Charles Collins), cântăreţ, compozitor, toboşar şi actor britanic. Phil Collins s-a născut la Londra. Tatăl său, Greville Collins era agent de asigurări iar mama, June, un manager talentat. Fiind unul dintre cei trei copii ai familiei, micuțul Phil Collins a crescut într-un mediu ce încuraja foarte mult creativitatea și motivația. Fratele său mai mare, Clive, a devenit un desenator profesionist, în timp ce sora sa concura cu succes la campionatele de patinaj pe gheață. Încă de la o vârstă fragedă Collins și-a arătat atracția pentru scenă și muzică. La numai cinci ani era pasionat de tobe și exersa zilnic cu o pereche de tobe de jucărie pe care le primise cadou. Până la vârsta de 12 ani, Phil Collins a primit un set de tobe adevărate la care cânta ori de câte ori avea ocazia. La 13 ani, lui Collins, deja un actor talentat, i s-a oferit șansa de a juca rolul lui Artful Dodger în producția londoneză „Oliver!”. Pentru a putea realiza acest lucru, Phil Collins a renunțat la Școala de Gramatică Chiswick și s-a înscris la Barbara Speake Stage School. Au urmat apoi alte oportunități în actorie și astfel a mai făcut două roluri în 1964 și 1969. Poate acțiunea cea mai semnificativă din tinerețea lui Collins a fost aceea de a face echipă cu câțiva colegi pentru a forma trupa The Real Thing. 

Debutul său a venit în 1970, după ce a văzut un anunț în ziar prin care o trupă numită Genesis căuta un toboșar și un vocalist secund. Trupa ce avea deja trei ani de la înființare și care era condusă de cântărețul Peter Gabriel, avea nevoie disperată de o șansă, iar Collins se pare că a fost omul potrivit la locul potrivit. În următorii cinci ani trupa a înregistrat cinci albume de studio și a făcut și o înregistrare a unui turneu live în Statele Unite ale Americii.În 1975 Phil Collins a devenit vedeta Genesis după ce Peter Gabriel a părăsit trupa pentru a îmbrățișa o carieră solo. Grupul a ținut peste 400 de audiții pentru a găsi un înlocuitor pentru vocalist până la un moment dat când a realizat că ar merita să-i ofere această șansă lui Phil Collins. Schimbarea vocalistului a fost semnificativă. Spre deosebire de predecesorul său, Collins nu domina scena cu costume elaborate. De asemenea, muzica a evoluat încet, departe de aspectele conceptuale care au definit sunetul timpuriu al trupei, spre un stil mai prietenos cu radioul. 

În 1978, trupa formată acum din Collins, clăparul Tony Branks și chitaristul Mike Rutherford a lansat albumul „And Then There Were Three”. Discul a fost unul de aur și a asigurat grupului primul hit pe radioul american: „Follow You Follow Me”. A urmat apoi un album mai comercial, „Duke”, lansat în 1980. Phil Collins care cânta în mod regulat și cu trupa de jazz, „Brand X”, a început repede să exploreze posibilitățile unei cariere solo. În 1981 a lovit undele cu un disc solo, „Face Value”. Albumul ce avea la bază single-ul popular „In the Air Tonight” s-a dovedit a fi un „monster hit”. Un an mai târziu a lansat și cel de-al doilea album solo, „Hello, I Must Be Going”. În 1984 Collins a compus coloana sonoră a filmului „Against All Odds”, un hit no.1 care i-a adus o nominalizare la Globurile de aur și una la Oscar pentru cel mai bun cântec original. Numai un an mai târziu, cel de-al treilea album solo domina din nou topurile muzicale. Dar și alături de Genesis a arătat că poate fi o binecuvântare, în 1986 lansând împreună cu trupa un nou single no1., „Invisible Touch”.Collins nu a uitat nici o clipă de talentul său actoricesc arătat în copilărie. După ce producția NBC, Miami Vice a folosit hitul lui „In the Air Tonight” într-unul dintre episoade, i-a oferit și o apariție specială ca actor. În 1988 și-a făcut debutul pe marele ecran în filmul Buster pentru care a scris și un cântec, „Two Hearts” ce i-a adus o nouă nominalizare la Oscar și un Glob de Aur pentru cel mai bun cântec original. Collins a fost căsătorit de trei ori și este tatăl a cinci copii, printre care actrița Lily Collins. În martie 2011, Phil Collins a renunţat a mai pune scena şi muzica pe primul plan, după ce s-a tot luptat cu o serie de probleme de sănătate, inclusiv o problemă la coloana vertebrală care l-a forțat să nu mai cânte la tobe, anunțând că se retrage de pe scenă. „Chiar nu aparțin acelei lumi”, a declarat el, alegând mai degrabă să ajute la creșterea celor doi copii pe care îi are cu cea de-a treia soție, Oriane. În același an trupa Genesis a fost inclusă în Rock and Roll Hall of Fame.În prezent, Phil Collins trece prin momente dificile ale vieții: ajuns la 70 de ani, artistul este afectat de problemele de sănătate și de fosta soție. A fost operat de mai multe ori la coloană, iar recent a putut fi văzut în scaunul cu rotile. Orianne Cevey (47 de ani) l-a părăsit pe cântăreț și și-a refăcut viața alături de un bărbat cu 16 ani mai tânăr. Cevey a aruncat în presă motivele divorțului, aceasta având cuvinte nu tocmai frumoase la adresa artistului. Astfel, fosta soție spune că, după repetatele operații, Phil ar fi devenit tot mai dependent de antidepresive și analgezice, chiar şi de alcool, fiind tot mai retras. Declaraţiile fostei soţii vin în contextul în care artistul a intentat un proces în încercarea de a o evacua pe fosta soție din casa pe care o deține în Miami.

Surse:

https://www.biography.com/musician/phil-collins

https://www.allmusic.com/artist/phil-collins-mn0000337119/biography

https://www.imdb.com/name/nm0002015/

https://www.facebook.com/philcollins/

https://life.ro/viata-lui-phil-collins-tobosarul-care-a-salvat-de-la-disparitie-trupa-genesis-miracolul-ce-a-facut-sa-straluceasca-fiecare-scena-pe-care-a-urcat/

https://life.hotnews.ro/stiri-showbiz-24418214-phil-collins-scaun-rotile-divort-acuzele-fostei-sotii-imaginile-zilei-reunire-genesis.htm

https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/trupa-genesis-reuneste-starea-sanatate-phil-collins-e-precara-solistul-canta-scaun-rotile-1_5e6647a55163ec4271d24a31/index.html

$__$$

 30 ianuarie - Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim laolaltă în data de 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei. Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi. Pomenirea aparte a Sfântului Vasile se face la 1 ianuarie, a Sfântului Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar a Sfântului Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie şi la 13 noiembrie. Astăzi prăznuim roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, adică în veacul al patrulea, şi toţi trei au adus Ortodoxiei chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând ei atât adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de la Sfinţii Apostoli, cât şi preţuind, ceea ce era bun în ştiinţa şi filosofia vremii lor.Sfinţii Trei Ierarhi au trăit în anii când Biserica, abia scăpată din prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de erezii, adică de abaterile de la dreapta credinţă.Din cauza mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi neîncetată pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinţei creştine.Fiind toţi trei mari Ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare în felul său.

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare a fost totodată păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate.Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi.

Sfântul Grigorie Teologul

Şi Sfântul Grigorie de Nazianz a folosit puterea cuvântului în chip minunat. Orator înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de „Cuvântătorul de Dumnezeu”, adică „Teologul”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul său, taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât nu mai rămăsese în ea decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala nu mai era decât o singură biserică a adepţilor lui Arie, toate celelalte redevenind ortodoxe.Pentru aceasta a şi fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Puţini teologi au ajuns la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite dintre cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântări Teologice, ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol.

Sfântul Ioan Gură de Aur

În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul mai ales pentru învăţarea mirenilor, chemându-i pe toţi, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, la pocăinţă şi la milostenie, îmbărbătându-i şi dojenindu-i, dând ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit cel mai iscusit predicator pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii Tâlcuirea Evangheliei după Matei şi Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Tâlcuirile lui sunt o adevărată Evanghelie practică. În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă, îndurând cu răbdare numeroase neputinţe şi boli. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta.

Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost mult cinstiţi în toată lumea creştină, dar mai ales în Împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, cinstirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, la sfârşitul veacului al XI-lea şi începutul veacului al XII-lea, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie I Comneanul (1081-1118).

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfintii-trei-ierarhi-98987.html

https://doxologia.ro/sfintii-trei-ierarhi-vasile-cel-mare-grigorie-teologul-ioan-gura-de-aur

https://www.cotidianul.ro/vasile-cel-mare-grigorie-teologul-si-ioan-gura-de-aur-cei-mai-mari-invatatori-ai-bisericii/

https://basilica.ro/%E2%80%A0-sfintii-trei-ierarhi-vasile-cel-mare-grigorie-teologul-si-ioan-gura-de-aur-sf-sfintit-mc-ipolit-episcopul-romei/