$__

 ȘTIAȚI CĂ?

,,Consumul de cuișoare ajută la vindecarea multor boli. Consumul de cuișoare este util în protejarea organelor, în special a ficatului, de efectele radicalilor liberi.

 De asemenea, cuișoarele trebuie utilizate frecvent dacă ai o răceală, gripă sau febră. Consumul de cuișoare oferă ajutor de la problema umflăturii în gât, amigdale, etc. 

De fapt, cuișoarele conțin un element numit eugenol care il face un antiinflamator eficient. 

Tot ce trebuie să faci este să mesteci două cuișoare și să bei apă călduță înainte de a merge la culcare. 

 Cuișoarele se dovedesc, de asemenea, a fi eficiente în diabet, deoarece controlează nivelul de zahăr din sânge, adică cei care au probleme cu zahărul vor beneficia foarte mult de pe urma acestuia.

 Trebuie să mai știi că cuișoarele au efect aromaterapeutic, stimulând intens funcțiile cerebrale. Sunt indicate în perioadele de suprasolicitare intelectuală, de oboseală, în perioadele de examene sau în perioadele de stres. Cuișoarele reduc colesterolul rău din organism.”

                                        * Gabriela Bogdan *

$$_

 CONSTANTIN CREANGĂ (1860-1918), unicul fiu al lui Ion Creangă, a urmat şcoala de ofiţeri din Iaşi.

Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ.

Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.

Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici:

"Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci. Şi-apoi, la drept vorbind, şi mie îmi sfârâia inima după tesac şi epoleţi".

Zgomotul armelor a continuat să-l seducă pe Constantin şi dincolo de vârsta copilăriei, după ce se familiarizase bine cu educaţia militară. În timpul Războiului de Independenţă – când tatăl său scria basmul "Harap Alb" şi suferea una dintre primele crize de epilepsie – Constantin a mers să lupte pe frontul româno-ruso-turc, fără să spună nimic acasă, deşi era minor şi nu putea hotărî înrolarea pentru el însuşi.

Aflând, într-un târziu, de iniţiativa fiului său, speriat, Creangă a apelat la unul dintre prietenii săi de la Junimea, Petre Carp, care, intervenind pe lângă primul ministru Ion Brătianu, a reuşit să-i demobilizeze băiatul.

Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major.

Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de la Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".

Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.

Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare".

E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.

Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.

Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el.

Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre.

Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia.

A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.

FOTO: Muzeul Literaturii Române din Iaşi

$$$

 Pentru cititorii noi care sunt șocați de articolul cu erupția de la Amara. 100 km în meteosensibilitate, este cam cât de la bucătărie până la dormitor...

2️⃣1️⃣ Există fenomene ce produc infrasunete cat o localitate, cât un judet, cat o țară sau cât un continent. Cu cât aceasta este o suprafață mai mare, cu atât meteosensibilii sunt afectați de la distante mai mari. 100, 500, 1000, 5000 km. Un cutremur de 8 grade Richter, ne poate afecta de la 20000 de km distanță (pe întreaga planetă). La fel și o erupție vulcanică gigantică.

1️⃣ Meteosensibitatea nu este produsă de umiditate și presiunea atmosferică scăzută, nici de temperaturile în scadere, nici de scăderea luminii solare. Acum un secol, un savant german credea, că atunci când presiunea atmosferică este mică și umiditatea mare, meteosensibilii se simt rău. Nimic mai fals! Această teorie veche de 100 de ani se predă la facultățile de medicină! Este cea mai mare eroare din medicină pe care comunitatea medicală o acceptă și astăzi! Umiditatea scăzută ne aduce un pic de confort, dar nu produce meteosensibilitatea. La fel și cu presiunea atmosferică. Din punctul meu de vedere, cauza meteosensibilitații recunoscută oficial, este în epoca de piatră. Abia dacă s-a descoperit "focul"...

2️⃣ Meteosensibilii sunt afectați de fenomene care au loc pe întreaga planetă, dar în mod frecvent sunt afectați de fenomene situate la distante de la 0 la 3000 km. 

3️⃣ Dacă afară e soare și nu adie vântul, nu ne scutește să ne simțim foarte rau. Deci nu are legătură cu vremea "frumoasa" și nici cu cea "urâtă"

4️⃣ Infrasunetele produse de: furtuni, uragane, vortexul polar, jet stream, turbulenţe atmosferice, fulgere, ploaie, cutremure, erupții vulcanice, explozii solare, valurile mărilor și oceanelor, produc meteosensibilitatea.

Extras din:

P R I N C I P I I D E B A Z Ă A L E  

M E T E O S E N S I B I L I T Ă Ț I I 

https://www.facebook.com/share/p/1JVLreTo9v/

$$$

 „Poarta Raiului” din China este un loc în care ar exista puteri mistice, atrăgând pelerini, turiști și curioși din toate colțurile lumii. Situată pe Muntele Tianmen, această arcadă naturală de piatră s-a format în urma prăbușirii unei părți a muntelui acum sute de ani, lăsând în urmă o deschidere uriașă, la peste 1.500 de metri altitudine.

• O fereastră spre cer

Arcul are aproximativ 131 de metri înălțime și 57 de metri lățime, ceea ce îl face una dintre cele mai mari „ferestre naturale” din lume. Privit de jos, pare o poartă imensă suspendată între pământ și cer, de unde și numele său încărcat de simbolism. Mulți cred că această formațiune reprezintă o legătură directă între lumea oamenilor și cea a divinității.

• Escaladarea spre legendă

Pentru a ajunge la „Poarta Raiului”, vizitatorii trebuie să urce o scară monumentală de 999 de trepte. Cifra nu este întâmplătoare: în cultura chineză, 9 este un număr sacru, asociat cu eternitatea. Drumul este dificil, dar fiecare pas e considerat o formă de purificare și apropiere de tărâmul celest.

• Misticism și spectacole incredibile

Locul a devenit și scena unor momente spectaculoase. În 1999, piloți de acrobație aeriană au reușit să zboare cu avioanele lor prin deschiderea gigantică, performanță considerată un tribut adus spiritului muntelui. Localnicii povestesc însă și legende mai vechi: se spune că cine reușește să urce scările până la capăt și să treacă prin arc primește binecuvântarea norocului și a longevității.

• Magia unui simbol etern

Astăzi, „Poarta Raiului” este una dintre cele mai vizitate atracții turistice din China, dar rămâne mai mult decât un simplu obiectiv natural. Pentru unii, este un miracol al naturii; pentru alții, un sanctuar încărcat de energii mistice. Indiferent de credință, senzația de a păși sub arcul imens este copleșitoare – ca și cum ai privi, pentru o clipă, către infinit.

Sursa Atlas Geografic

$$_

 De Ziua Limbii Române, am răscolit Internetul și am selectat 20 de citate care te vor face să îți iubești și mai mult limba, să îți dorești să o vorbești corect și frumos sau să te facă și mai mândru de limba română!

1. Întotdeauna m-am mirat cum poţi să rămâi un prost în mijlocul unei Limbi atât de frumoase şi înţelepte cum este Limba Română? (Grigore Vieru)

2. Limba noastră-i o comoară,

Eu zic să o păzim, flăcăi,

Că astăzi pe diverse căi

Vin unii şi o… omoară! (David Boia)

3. Am văzut Limba Română ca pe-o mireasă: intangibil de fatală! (Costel Zăgan)

4. Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe uşor şi rusul. (Grigore Vieru)

5. Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. (Fănuș Neagu)

6. Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. (Ion Luca Caragiale)

7. Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare… (Mihai Eminescu)

8. S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române. (Grigore Vieru)

9. Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa. (Mircea Eliade)

10. A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. (Nichita Stănescu)

11. Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii. (Mihai Eminescu)

12. La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii. (Grigore Vieru)

13. Ceea ce nu piere, oricât de pieritoare ar fi întâmplările vieţii noastre, e gândul însuşi că le-am trăit, e limba în care s-a întrupat acest gând. (Constantin Dumitru)

14. Limba românească, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii. (Timotei Cipariu)

15. Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea. (Fănuş Neagu)

16. Limba Română este o limbă extremă: când o vorbeşti pare că nu există, când taci, încep s-o vorbească toate lucrurile. (Costel Zăgan)

17. N-aş fi abandonat nicicând limba noastră; mi se întâmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urâţenia nostalgică şi superba neglijenţă. (Emil Cioran)

18. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. (Petre Țuțea)

19. Oricât am fi de buni sau răi vreodată

oricât am fi de falşi sau de fireşti

ne regăsim sfioşi cu toţii, iată

în templul limbii noastre româneşti. (Corneliu Vadim Tudor)

20. Cu cât scriu mai mult în franceză, cu atât mă fascinează mai mult limba română. De câte ori reîncep să scriu în limba română, redescopăr muzicalitatea limbii materne. Mă fascinează argoul jurnalistic, mă fascinează etajele argotice ale societăţii de consum. (Matei Vișniec)

Sursa Ion Aluneanu

$$$

 

Ce s-a întâmplat cu femeia care a cerut tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul?

Salomeea, fiica Irodiadei, este cea care a cerut și a primit de la Irod, capul Sfântului Ioan Botezătorul, pe o tipsie, după ce aceasta a promis că-I va dărui orice, în urma dansului ei. Ce s-a întâmplat cu ea după acest moment?

În urma morții fratelui său, Filip, Irod s-a căsătorit cu soția acestuia, Irodiada, acest lucru fiind împotriva legii. Pentru gestul său, Sfântul Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod în fața poporului și, în cele din urmă, pentru aceasta, regele l-a aruncat în temniţă și a poruncit să fie legat cu lanțuri, dar nu l-a omorât, pentru că știa că este bărbat drept şi sfânt și îi era frică de oameni, după cum precizează Evanghelistul Matei. Nu la fel gândea și Irodiada, care ar fi decis imediat uciderea lui.

Sărbătorindu-și Irod ziua de naștere, i-a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucând şi plăcând lui Irod şi celor ce şedeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după sfatul mamei sale – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câştigat ceea ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie.

Nevrând să-și calce jurământul, Irod îl trimite pe călău imediat în temniță să-i taie capul Sfântului Ioan şi să-l aducă pe tipsie, lucru care s-a și întâmplat. Luându-l în mâini fără frică, Salomeea l-a dus Irodiadei. Aceasta, luându-l, a înţepat cu un ac ascuțit limba care mustra fărădelegea lor, după care a poruncit ca să nu-i fie îngropat capul împreună cu trupul, crezând că prorocul ar putea învia. De aceea, ea i-a luat capul şi l-a îngropat adânc într-un loc ascuns şi necurat din curtea palatului.

După momentul uciderii Sfântului Ioan Botezătorul, Irod a continuat să guverneze până când regele arab Aretas i-a declarat război, dorind să se răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, cea dintâi soție a lui Irod. Adunând armată, a pornit împotriva lui Irod și l-a înfrânt, trimițându-l în exil alături de Irodiada și de Salomeea, mai întâi în Galia, apoi în Spania.

Într-o iarnă, aflându-se în exil în orașul Loredo, Salomeea a vrut să traverseze râul Sikaris. La un moment dat, mergând ea pe gheaţă, aceasta s-a rupt, iar Salomeea a căzut în apă până la gât. Adunându-se gheața în jurul gâtului, ea încearcă să scape, rotindu-se în apă ca într-un soi de dans, „precum a dansat cândva la curtea lui Irod”, după cum subliniază Sinaxarul. În pofida încercărilor ei disperate de a se salva, gheaţa i-a strâns gâtul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea deasupra, pe gheaţă. A rămas așa până când o bucată ascuțită de gheață i-a retezat capul. Apa râului i-a purtat trupul în aval, iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei pe o tipsie, precum odată se adusese capul Sfântului Ioan Botezătorul, însă nu tăiat de sabie, ci de gheaţă.

Astfel, pentru păcatul comis, dreapta judecată a lui Dumnezeu a venit asupra lui Irod, a Irodiadei și a Salomeei, chiar în timpul vieții lor pământești, după cum este scris: „Căci toți cei ce ridică sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52)

Cătălin Acasandrei

Pictura:

Jan Adam Kruseman aproximativ 1861

$$_

 L-au întrebat pe Rumi, maestru spiritual persan al secolului XIII:

Ce este otrava?

Tot ce depășește ceea ce avem nevoie este otravă. Poate fi putere, lene, mâncare, ego, ambiție, frică, furie sau orice altceva.

Ce este frica?

Neacceptarea incertitudinii. Dacă acceptăm incertitudinea, devine o aventură.

Ce este invidia?

Neacceptarea fericirii în celălalt. Dacă acceptăm asta, devine inspirație.

Ce este furia?

Neacceptarea a ceea ce este dincolo de controlul nostru. Dacă acceptăm, devine toleranță.

Ce este ura?

Neacceptarea oamenilor așa cum sunt. Dacă le acceptăm necondiționat, atunci devine iubire.

 - Rumi -