$$$

 ALEXANDRU PROCA

“Istoria ne arată că viaţa este un episod între două veşnicii ale morţii şi în acest episod gândirea conştientă durează doar o clipă. Gândirea este doar o explozie de lumină în mijlocul unei nopţi lungi. Dar această explozie este totul”. Aşa a definit celebrul Henri Poincaré gândirea omenească. Unul dintre gânditorii omenirii a fost şi fizicianul Alexandru Proca, românul cu cele mai substanţiale contribuţii la dezvoltarea fizicii teoretice în secolul XX.

Incursiune biografică

Alexandru Proca s-a născut în data de 16 octombrie 1897 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind inginer constructor, unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploieşti. A urmat Liceul Gheorghe Lazăr pe care l-a absolvit în anul 1915. Deşi a urmat secţia reală, la absolvire vorbea fluent franceza, engleza şi germana. S-a înscris în acelaşi an la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematică, dar datorită începerii războiului a urmat numai anul I.

În anul 1917 este mobilizat, urmează Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Iaşi, după care este trimis pe front ca sublocotenent de geniu, unde luptă până în iunie 1918 când este lăsat la vatră. Reia cursurile ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, iar la transformarea acesteia în Şcoala Politehnică se înscrie la secţia de Electromecanică. Ca student s-a remarcat prin inteligenţa să sclipitoare, prin intuiţia şi vederea de ansamblu asupra fenomenelor tehnice.

Istoria spune că în 1920 a făcut o vizită de 2 luni la fabrica de locomotive Baldwin din Philadelphia, SUA, iar prin raportul întocmit la întoarcere a convins guvernul României se cumpere câteva maşini electrice.

A fost atras de partea teoretică, de matematică încă din perioada liceului, fapt demonstrat prin activitatea desfăşurată în calitate de corespondent la Gazeta Matematică. Ca student, colaborează cu profesorii Tudor Tănăsescu şi E. Abason pentru realizarea Buletinului de matematică şi fizică pură şi aplicată, editat la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Tot atunci ţine câteva conferinţe asupra teoriei relativităţii, recent făcută cunoscută lumii ştiinţifice de către Einstein.

Activitatea de inginer

Şi-a început activitatea de inginer în 1922 la Societatea Electrică din Câmpina, unde a funcţionat numai un an, dar a reuşit să iniţieze introducerea echipamentelor electrice pentru utilajele petroliere şi miniere. Rezultatele obţinute au fost prezentate în lucrarea „Întrebuinţarea electricităţii în industria petrolului” apărută în 1924 atât în limba română, cât şi în limba franceză. În paralel a început şi activitatea didactică în calitate de asistent la catedra de Electricitate şi electrotehnică, condusă de profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen, născut în Craiova şi inventatorul celebrelor pile electrice care, miraculos, funcţionează şi azi la Muzeul Tehnicii din Bucureşti.

Alături de marii fizicieni ai lumii

Atracţia către studiul teoretic al fenomenelor fizice este puternică şi în 1925 este trimis la Universitatea din Sorbona, Facultatea de ştiinţe. Deşi a trebuit să urmeze integral cursurile facultăţii, le-a absolvit până în 1928, adică în mai puţin de trei ani, cu note peste 17,50, nota maximă fiind 20.

După susţinerea lucrării de licenţă este angajat la „Institutul Radiului” condus de celebra Marie Curie. Era celebră pentru că în 1903 a primit Premiul Nobel pentru fizică, iar din 1906 a devenit prima femeie profesor la Universitatea din Sorbona. Iată ce spunea Marie Curie despre Alexandru Proca: „De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi, românii, puteţi fi mândri de-a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca”.

În acea perioadă a fost înfiinţat Institutul de Matematică “Henri Poincaré” destinat promovării fizicii teoretice în Franţa. Alexandru Proca este încurajat de Marie Curie să se angajeze la acest institut. Aici pregăteşte teza de doctorat care îmbina cercetări din două domenii de vârf ale fizicii: teoria relativităţii, elaborată de Enstein şi teoria electronului elaborată de Dirac. Întâmplător sau nu, Henri Poincaré şi-a început activitatea de inginer în industria extractivă la o mină din localitatea franceză Vesoul, iar apoi s-a dedicat teoriei şi matematicii.

Întâmplător sau nu, Alexandru Proca urmează aproape acelaşi drum profesional ca şi Henri Poincaré. În 1929 Albert Einstein a ţinut o conferinţă la Institutul Henri Poincaré, iar printre puţinii invitaţi la discuţiile cu Einstein s-a numărat şi Alexandru Proca. Destinul a vrut să-l cunoască personal la Paris pe autorul teoriei relativităţii despre care el, Proca, student la Şcoala Politehnică din Bucureşti, ţinuse deja câteva conferinţe în România.

În 1933 obţine titlul de doctor în fizică, demonstrând în teza sa existenţa unor particule subatomice cu sarcină pozitivă sau negativă, cu o viaţă foarte scurtă şi cu o masă de aproximativ 200 de ori mai mare ca a unui electron, particule numite mesoni. După obţinerea artificială a acestora în acceleratoare de particule, Alexandru Proca devine o autoritate în studiul mesonilor. Deşi la vremea aceea nu se obişnuia în Franţa ca tinerii cercetători să fie trimişi la stagii în străinătate, Ministerul Afacerilor Externe îi finanţează un stagiu de un an la Berlin, unde lucrează cu celebrul fizician Schrödinger. Lucrează apoi la Copenhaga cu Niels Bohr. Altfel spus, valoarea sa l-a dus în sfera celor mai mari fizicieni ai lumii de la vremea aceea. Prin cercetările sale teoretice stabileşte o legătură între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului. Generalizând ecuaţiile lui Maxwell în vid elaborează în perioada 1936 - 1940 ecuaţiile relativiste ale câmpului vectorial bosonic, care i-au adus consacrarea definitivă şi sunt cunoscute în lumea ştiinţifică sub numele de „Ecuaţiile Proca”.

Profesor de fizică teoretică

Şi-a dorit să predea ca profesor, dar tentativele sale de a obţine o catedră s-au lovit de invidia mai marilor vremii care nu puteau accepta că teoriile lor să fie infirmate de dovezile ştiinţifice ale lui Alexandru Proca. Abia în vara anului 1943 Proca va preda, în Portugalia, cursul de fizică teoretică la Universitatea din Porto. Deşi a demonstrat existenţa mezonilor înaintea japonezului Hideki Yukava, acesta a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1949.

Recunoaştere târzie

Deşi a primit multe dovezi de recunoaştere a valorii sale, a fost afectat de nedreptăţile care i s-au făcut. Nu a putut să înţeleagă micimile şi răutăţile venite din partea confraţilor. A tăcut. A suferit. I-a scăzut însă entuziasmul. I-a scăzut rezistenţa fizică şi s-a îmbolnăvit. La începutul anului 1953 i s-a pus diagnosticul de cancer la gât. A luptat în continuare. A luptat scriind. Ultimul articol este datat 18 octombrie 1955. Peste două luni, la 13 decembrie 1955, boala l-a răpus. Avea 58 de ani. În 1990 a fost ales, post mortem, membru de onoare al Academiei Române.

$$$

 CICERO ȘI GÂNDIREA SA

Operele eminentului orator, politician și filosof roman Marcus Tullius Cicero (3 ianuarie 106 – 7 decembrie 43 î.Hr.) sunt, fără îndoială, o icoană a unei culturi antice care a pus bazele civilizației noastre din punct de vedere juridic, moral și social.

Gânditorul roman a exercitat o influență profundă asupra epocilor ulterioare, care i-au apreciat măiestria retorică și simțul politic. Cicero nu a fost faimos doar pentru celebra sa dispută cu Catilina și pentru discursurile sale adresate Senatului . Operele sale abordează probleme legate de ideea de statalitate și de îndatoririle civice, dar nu se feresc nici de probleme existențiale complexe. Cele mai faimoase opere ale lui Cicero sunt dialogurile sale Despre Republica, Despre Legi și Tusculanae Quaestiones . Cunoscând rețetele lui Cicero pentru problemele fundamentale ale omenirii, vom deveni cu siguranță mai realiști în ceea ce privește acest remarcabil gânditor roman.

În lucrarea sa „Despre stat”, Cicero analizează avantajele și dezavantajele regimurilor individuale. Ni se prezintă diverse posibilități, puterea poate fi acordată unui singur om, unui popor ales sau unui popor. Politicianul ia în considerare faptul că cel mai important lucru la putere este funcția sa socială. Și astfel dezavantajul regatului este autonomia prea mare a regelui, care nu trebuie să țină cont de opinia nimănui atunci când vine vorba de conducerea elitei, masele sunt cele mai dezavantajate și nu au drepturi mai mari, în cazul conducerii poporului nu există o diviziune în demnitate și o astfel de egalitate este nedreaptă. În cursul disputei despre sistemele politice, apare o concluzie destul de idealistă, și anume că ar fi cel mai bine să se creeze un al patrulea tip de sistem care să combine trăsăturile acestor trei sisteme. Astăzi, această observație pare banală, dar în urmă cu peste două mii de ani, un astfel de postulat a fost cu siguranță un progres.

În lucrarea sa „Despre disputa legilor” , Cicero a folosit o formă de dialog în care se discută natura legii și sursele acesteia. Gânditorul vedea rațiunea ca pe un instrument care îi permite omului să descopere înțelepciunea și îl conectează cu zeii . Rațiunea este cea care alcătuiește legea. Întrucât rațiunea i-a fost dată omului de la natură, legea urmează, în cele din urmă, să derive din ea. În afară de politică și drept, Cicero era interesat de filozofie, care nu oferea o singură soluție și îndemna căutarea adevărului din mai multe perspective. Însuși Cicero, obosit de disputele politice, evita cu nerăbdare reflecția asupra naturii virtuții. În celebrele sale Tratate tuskulane, Cicero îi mărturisește lui Brutus că îi place să se dedice deliberărilor filosofice după activitățile cotidiene.

Cicero este, fără îndoială, una dintre cele mai colorate figuri intelectuale ale Romei Antice . Cunoscându-i gândirea și biografia, putem simți spiritul epocii și legătura cu tradiția antică, din care, în mod inconștient, ne inspirăm și o folosim de-a lungul vieții. Asociem pe bună dreptate Imperiul Roman cu legislația dezvoltată, dar aceasta a avut o mare influență și asupra conservării gândurilor urmașe ale grecilor antici, iar scriitori precum Cicero le-au consemnat în versiunea romană.

$$$

 FRANCOIS VILLON - POET ȘI BANDIT

Francois Villon s-a născut la Paris, în 1431, într-o familie săracă, cu numele de Francois de Montcorbier, nume provenit de la un sat din vechiul ținut Bourbonnais.

A fost primit în pensiunea capelanului Guillaume Villon, de la Saint – Benoit le Betourne, profesor de drept și custode ecleziastic. Aici a îndeplinit funcția de copist, uneori compunând și copiind și pentru prietenii săi.

Între 4 mai și 26 august 1452 Francois, căruia începuse să i se spună Villon după numele tutorelui său, este licențiat și numit magistru în arte. Tot în această perioadă scrie „Romanul despre pârțul dracului”, inspirat de șotiile studențești legate de furtul firmelor și revolta studenților.

Francois Villon, poetul năzdrăvan

Pe parcursul vieții sale, Francois intră în multe conflicte cu justiția, ca urmare a alianțelor făcute cu diverse persoane, dar și din cauza caracterului său mai indisciplinat.

În 1455 are loc o încăierare cu un preot Chermoy, care se sfârșește cu moartea preotului, Francois acționând în legitimă apărare. Se va face nevăzut un timp, reapărând în 1456 cu două „cărți de iertare”, eliberate la Saint – Pourcain, în ducatul Bourbonnais și în Paris.

La sfârșitul lui 1455 ia parte la o spargere a colegiului Navarra inițiată de „soții scoicari”, vestiți tâlhari ai grupului „Frăție a scoicii”. Din această „frăție” făceau parte veterani și foști ostași care au participat la războiul de o sută de ani.

Se va îndrepta spre curtea lui Charles d’Orleans, la Blois, luând parte la turnirul de poezie pe tema „de sete mor alături cu fântâna”.

La 19 decembrie 1457, cu prilejul nașterii Mariei d’Orleans, a fost eliberat din temnița orașului, în care fusese vârât cu câteva luni mai înainte, motivul fiind necunoscut. În jurul anului 1458 va părăsi orașul Orleans.

Ajunge la Moulins, în Bourbonnais, unde adresează ducelui Ioan al II-lea „Rugarea” vestită în care îi cere un împrumut. De aici, trecând prin Forez, spre ținutul Dauphine, poposește la Roussillon.

În 1462 se află la Paris, închis la Chatelet, pentru furtul de la colegiul Navarrei și slobozit cu condiția să depună la grefă o sumă de 120 de scuzi aur ca despăgubire.

Nelegiuirile se țin ca scaiul de el și într-o seară, în timp ce se întoarce de la un prieten, asistă la uciderea notarului pontifical Francois Ferrebouc de către un prieten de-al său, băut. Deși nu a participat activ, va fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Villon face apel la Curtea Parlamentului și la Tribunalul suprem. I se comută pedeapsa și va alungat din oraș și împrejurările Parisului timp de 10 ani. La 8 ianuarie 1463, părăsește orașul pentru totdeauna, nimeni nemaiauzind ceva despre el. „Balada spânzuraților” se crede a fi fost scrisă în temniță, în așteptarea sentinței.

Opera poetului trubadur

Din ceea ce este cunoscut, Villon a scris 3329 de versuri, din care fac parte balade, poeme și rondeluri. În 1456 a publicat colecția de versuri „Semincerul” cu titlul inițial de „Micul testament al maestrului Francois Villon făcut în 1456”.

Alături de scrieri precum „Cântarea lui Roland”, de „Romanul lui Tristan și al Isoldei”, Francois Villon însumă în arta sa grandoarea literaturii evului de mijloc.

În cei 33 de ani cunoscuți publicului, acest scriitor răzvrătit a învățat logică și retorică, filosofie și artă poetică, a chefuit cu oameni de rând și cu principi, a compus zguduitoare poeme și a tâlhărit la răscruci cu scoicarii. A iubit și a suferit în temnițe, a blestemat vrăjmașii țării sale și a cântat bucuriile simple ale semenilor, a râs de mai-marii lumii și s-a înfiorat de apropierea morții.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - LUIS DE FUNES

În ziua de 31 iulie 1914 s-a născut Louis de Funès, legenda comediei franceze, actor, regizor și comedian francez.

“Puțin contează că aveți stil, reputație sau bani. Dacă nu aveți o inimă bună, nu valorați nimic."

 Louis de Funès                                   

David de Funès de Galarza, n. 31 iulie 1914, Courbevoie, Seine, Franța – d. 27 ianuarie 1983, Nantes, Franța) a fost un actor francez de film.

S-a bucurat de un succes enorm în majoritatea țărilor Europei și vestul Asiei timp de mai mulți ani. Într-un sondaj de opinie din 1968 a fost votat cel mai popular actor francez. 

Majoritatea filmelor sale de succes, ca de exemplu cele din seria Jandarmul din Saint-Tropez (Le gendarme de Saint-Tropez), sunt bazate pe gaguri vizuale, deși de Funès putea interpreta și roluri serioase cu o subtilitate suficientă, a fost renumit mai ales pentru grimasele și expresiile faciale exagerate.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - FRANZ LISZT

Născut pe 22 octombrie 1811 în Raiding, Austria, decedat în 31 iulie 1886, Bayreuth, Germania, Franz LISZT , a fost și rămâne unul din titanii pianului și practic cel care a creat conceptul de pianist show-man. Compozițiile sale sunt printre cele mai provocatoare din repertoriul, stilul său interpretativ continuând să fie și astăzi la baza stilului unor vedete ale pianului. Personalitate carismatică și complexă, a avut o viață amoroasă de notorietate.

Franz Liszt a avut mai multe legături amoroase notabile de-a lungul vieții sale, dar cele mai cunoscute sunt cele cu contesa Marie d'Agoult și cu prințesa Carolyna von Sayn-Wittgenstein. 

Marie d'Agoult: A fost prima sa parteneră de viață și mama a trei dintre copiii săi. Relația lor a început în 1833 și a durat aproximativ 12 ani, timp în care au călătorit împreună prin Europa. Marie, o femeie cultivată și intelectuală, a avut o influență importantă asupra lui Liszt, sprijinindu-l în cariera sa muzicală și inspirându-l în compozițiile sale. 

Carolyna von Sayn-Wittgenstein: A doua relație notabilă a lui Liszt a fost cu prințesa Carolyna von Sayn-Wittgenstein. Relația lor a început în 1847 și a durat până la moartea lui Liszt, deși nu au putut să se căsătorească niciodată. Carolyna a fost o femeie bogată și influentă, care a avut un rol important în sprijinirea activităților caritabile ale lui Liszt și în promovarea muzicii sale. Acompaniată de ea, Liszt a dus o viață de lux și a putut dedica mai mult timp compoziției, potrivit unor surse. 

În plus față de aceste două relații, Liszt a avut și alte legături amoroase, mai scurte și mai puțin cunoscute, cu alte femei, inclusiv cu pianiste și cântărețe, conform unor surse. Cu toate acestea, relațiile sale cu Marie d'Agoult și Carolyna von Sayn-Wittgenstein sunt cele care au avut un impact semnificativ asupra vieții și operei sale.

$_$

 Să luăm aminte!

                    Vrei să ai o zi bună? 

    Depinde de tine... pentru că poți alege. 

 

 Alternativa la o privire urâcioasă este un zâmbet oferit din toată inima.

 Alernativa la grabă și la nervi sunt răbdarea și calmul.

 Alternativa la cuvintele grele și negative sunt cuvintele calde și frumoase. 

 Alternativa la răutate este bunătatea.

 Alternativa la egoism este generozitatea.

 Alternativa la răzbunare este uitarea.

 Alternativa la critică este exemplul bun.

 Alternativa la un acces de furie este o porție de râs.

 Alternativa la înstrăinarea de oameni este prietenia.

 Alternativa la văicăreli este recunoștința pentru tot ceea ce ai.

 Alternativa la temeri și îndoieli este credința.

 Alternativa la ură este iubirea.

                                          * Irina Binder *

$$$

 LA MULȚI ANI MIRCEA BANICIU !

Mircea Baniciu s-a nascut in data de 31 iulie 1949, Timișoara și este un cântăreț și chitarist român. 

S-a remarcat în muzica românească la începutul anilor '70 când a devenit solist vocal al formației rock Phoenix. 

După fuga colegilor săi din țară în 1977, începe o carieră solo, timp în care scoate pe piață un EP și 4 albume. În 1992 a fondat trupa Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici, cu care a cântat zece ani, răstimp în care au apărut pe piață 5 albume și un DVD. În 2002 revine în trupa Phoenix cu ocazia concertului aniversar Phoenix 40 de ani. În toamna anului 2007 părăsește din nou Phoenix pentru a-și continua cariera solo.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Mircea Baniciu la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B - "Muzică", „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”. 

La începutul anilor '70 Mircea Baniciu cânta ca folkist în cluburile din Timișoara. Cu această ocazie este văzut de Nicu Covaci și Gunther Reininger, doi dintre membrii grupului Phoenix, care erau în cautarea unui solist vocal, și hotărăsc să-l coopteze în formație. Mircea Baniciu debutează în Phoenix în anul 1971 când susține câteva spectacole în care sunt prezentate piese precum Nunta, Negru Vodă, Iarna. Aceste piese au fost ulterior înregistrate pe albumul Cei ce ne-au dat nume, apărut în 1972, în componența: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Costin Petrescu și Valeriu Sepi.

Continuarea vine în 1973 cu EP-ul Meșterul Manole, apoi, în 1974, cu Mugur de fluier, unde apar câteva dintre hiturile absolute ale grupului Phoenix: Mica țiganiadă, Ochii negri, ochi de țigan, Mugur de fluier și Andrii Popa, care a devenit aproape un imn national. Andrii Popa este singura compoziție de Mircea Baniciu apăruta în discografia Phoenix, despre care artistul povestește ca a apărut din întâmplare pe disc, datorită faptului că la „înregistrările din Electrecord trebuia să completăm discul cu 4 minute”.

Cantafabule a apărut în 1975 și este considerat până astăzi cea mai importantă operă rock a României. Trupa Phoenix s-a retras, de toamna până primăvara, în munții Semenic pentru a compune piesele de pe acest album, iar când au ajuns în studio, în locul lui Costin Petrescu, la baterie a apărut Ovidiu Lipan “Țăndărică”, care a rămas în trupă până astăzi.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Baniciu#cite_note-4