***

 ORIGINEA NUMELOR

1

ADAM

Este numele primului bărbat. Provine de la cuvântul ebraic pentru „om” şi înseamnă „a fi roşu”, referindu-se la culoarea arămie a pielii umane şi la faptul că a fost creat din pământul roşiatic. O altă sursă de provenienţă este cuvântul asirian „adamu” care semnifică „a fabrica”. Conform Genezei în Vechiul Testament, Adam a fost creat din pământ de către Dumnezeu (este un joc de cuvinte aici – cuvântul ebraic „adamath” care înseamnă „pământ”). El şi Eva se presupune că au fost primii oameni care trăiau fericiţi în Grădina Eden (Paradisul), până când Adam a mâncat fructul interzis pe care i l-a dat Eva. Adam este de asemenea şi numele generic al rasei umane.

2

ADELINA / ALINA

- originea numelui este “Adal” (“nobil” in germana veche).

3

ADRIANA / ADRIAN

- de la “Hadrianus”, nume de origine latina ce inseamna “originar de lânga Marea Adriatica”

4

ALEXANDRU / ALEXANDRA

- de la “Alexandros”, nume grecesc care inseamna “protector al barbatilor / al oamenilor”

5

ALMA

- derivat din expresia latineasca insemnand “dragut / amabil”

6

AMALIA

- nume vechi germanic care inseamna “munca”

7

AMANDA / ANGELA / ANGELICA

De la “amanda / amandus”, o fraza latineasca insemnand “una care trebuie iubita”. Acest nume a fost un adjectiv latinesc, corespunzand termenului masculin, angelicus. Acest termen este originar de la numele grecesc “angelos”, insemnand “mesager”. Expertii nu sunt siguri daca acest termen vechi este sursa modernului nume feminin Amanda. Poate fi o simpla extindere a familiarului Angela, probabil influentat de frantuzescul Angelique, insemnand “angelic, diafan”

8

ANA / ANCA / OANA

- de la “channah”, nume evreiesc care inseamna “gratia favorita”

9

ANDREEA / ANDREI

- de la “Andreas”, nume masculin grecesc care inseamna “razboinic”

10

ANTONIA / ANTON

- de la “Antoniu” (nume de origine latina care inseamna “a fost pierdut”) sau de la cuvântul latin “antius” (“avangardistul”)

11

ATANASIE

- (gr. “athanasius”) – “nemuritorul”

12

AUGUSTA / AUGUSTINA / AUGUSTIN

- de la cuvantul latin “revenit”

13

AURELIA / AUREL

- de la “Aurelius”, nume de origine latina, insemnand “aurita / auritul”

14

AURORA / AURICA

- in limba latina inseamna “zori / rasarit”

15

BEATRICE

- de la “viatrix”, nume latin ce inseamna “voiajor / calator”

16

BIANCA

- provine din cuvantul “blanc” (din franceza veche), ce inseamna “alb”

17

BOGDAN

- de la “bogdan”, o fraza slava ce inseamna “darul / cadoul lui Dumnezeu”

18

CALIN

- prenume tipic românesc probabil lumea vegetala. “Calinul” (Viburnum opulus) este un arbust raspândit si la noi

19

CAMELIA

- de la o expresie din latina ce inseamna “ajutorul preotului”

20

CARMEN

- de la “Carmel”, nume evreiesc ce inseamna “orhidee”

21

CAROLINA / CAROL

- de la “ceorl”, cuvant antic german ce inseamna “proprietar”

22

CĂTĂLINA / ECATERINA / CĂTĂLIN

- de la “aikaterine”, nume grec ce inseamna “pur”. Dar nu toti expertii sunt de acord. Unii spun ca numele este derivat din cuvantul grec “katharos”. Altii, ca se trage din numele lui Hecate, zeita greaca a magiei. O alta sursa posibila este “katerina”, un cuvant grec pentru “tortura”

23

CECILIA / CELIA / CECIL

- de la “caecilia”, nume latin ce inseamna “orb”

24

CEZAR

- de la “caesarius”, nume latin ce inseamna “seful”

25

CIPRIAN

- de la “cyprianus”, nume latin ce inseamna “originar din Cipru”

26

CLARA

- de la expresia latina ce inseamna “sclipitor”

27

CLAUDIA / CLAUDIU

- de la o expresie latina (“lame”) care inseamna “schiop”

28

CLEMENTINA

- de la “clementia”, nume latin ce inseamna “plin de mila / milos”

29

CLEOPATRA

- de la “kleopatra”, nume grec ce inseamna “mândria tatalui”

30

CONSTANTIN

- de la “constans”, nume latin care inseamna “constant / statornic”

31

CORINA

- de la “kore”, nume grec ce inseamna “fecioara”

32

CORNELIA / CORNEL

- cuvantul de origine este “cornu”, echivalentul latin pentru “horn”

33

COSMIN

- probabil o forma derivata de la “Cozma” (in limba turca “koz” inseamna “frumos”)

34

CRISTINA / CRISTIAN

- de la “christiana”, nume latin ce inseamna “urmasul lui Cristos”

35

DANA / DANIELA / DOINA / DAN / DANIEL

Provine din numele ebraic Daniyel care însemnă “Dumnezeu este judecătorul meu” sau “ Judecător este Dumnezeu”. Al doilea fiu al lui David, născut la Hebron. Mai era numit si Chileab. Daniel a fost un profet evreu a cărui viaţă şi profeţii sunt istorisite în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament. Obligat să intre în serviciul regelui din Babylon, a devenit cunoscut pentru îndemânarea sa în interpretarea viselor, Ezechiel, cu care a fost comtemporan, îl menţionează ca un model de dreptate. Printre purtătorii renumiţi ai acestui nume se află matematicianul elveţian Daniel Bernoulli şi autorul englez Daniel Defoe.

- O altă posibilitate menţionată este provenienţa de la expresia germanică “locuitor al Danemarcei”

36

DAVID

- originea cuvantului vine din ebraica si inseamna “de iubit”

37

DELIA

- (gr.) “cea de pe insula Delos” (Grecia).

38

DIANA

Derivat de la o veche rădăcină Indo – Europeană care semnifică „divin, ceresc”, legată de dyeus (ZEUS). Pentru romani „ diviana” este numele latin pentru „zeiţă”. Diana (Artemis în mitologia greacă), fiica lui Jupiter şi a Latonei, este zeiţa Romana a vânătorii, pădurilor, lunii, a căsătoriei şi a naşterilor. Cel mai notabil templu al ei este cel de la Ephesus – una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, construit în cca 220 ani.

39

DIONISIE

- (gr. “Dionysius”) – “fiul zeului Dionysos”

40

DOLORES

- provine de la expresia spaniola, ce inseamna “suparare / durere”

41

DOMINIC

- de la cuvantul latin insemnand “lord”

42

DORIN

- prenume de origina greaca: a) apartenenta la grupul etnic al “Dorilor”, sau b) derivat din “theodor” (“darul Domnului”)

43

DRAGOMIR

Înseamnă „valoros şi paşnic”, provenind de la elementul slav dorogo care semnifică „valoros” combinat cu mir – pace.

44

DRAGOS

- isi are originea in cuvantul slav, care inseamna “dulce glorie”

45

DUMITRU

- corespunde zeului grec “Demetrius”, zeul agriculturii

46

ELENA / ELEONORA / NORA

- nume grec ce inseamna “raza de soare”.

47

ELISABETA

- (ebr.) – “cea care il cinsteste pe Jehova”

48

ELVIRA

- de la “ali wer”, o fraza din germana antica ce inseamna “intr-adevar strain”

- (span.) – “cea mareata” sau “cea care pastreaza”.

49

EMANUELA / EMANUEL

- de la “Imanuel”, nume ebraic inseamna “Dumnezeu este cu noi”

50

EMILIA / EMIL

- de la “Aemilus”, nume latin care inseamna “dornic / nerabdator / zelos”

51

EUFROSINA

- (gr. “Euphrosyne”) – “cea senina”

52

EUGENIA / EUGEN

- de la “eugenios”, nume grec ce inseamna “aristocrata / aristocrat”

53

EUSEBIU

- de la o expresie greceasca ce inseamna “religios”

54

FABIAN

- de la “fabianus”, nume latin ce inseamna “crescator de fasole”

55

FELICIA / FELIX

Provine de la numele roman “felix”, nume care inseamna “fericit / norocos / fertil”. Un purtător renumit al acestui nume a fost compozitorul german din secolul XIX Felix Mendelsohnn

56

FILIP

- de la “philippos”, nume grec ce inseamna “iubitor de cai”

57

FLAVIA / FLAVIU

- de la o expresie latina ce inseamna “galben auriu”

58

FLORINA / FLORENTINA / FLORIN

- de la “florentina”, nume latin ce insemana “infloritoare”

59

GABRIELA / GABRIEL

Are originea la “Gabriyel “, nume ebraic ce inseamna “Dumnezeu e puterea mea”. Gabriel este unul dintre cei 7 arhangheli în tradiţia ebraică. Apare atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, unde anunţă naşterea lui Ion către Zaharia şi a lui Iisus – Mariei. Conform tradiţiei islamice, el a fost îngerul care a dictat Coranul lui Mohamed.

60

GEORGIANA / GEORGE / GHEORGHE

- de la “georgios”, nume grec ce inseamna “fermier / taran”

61

GLORIA

- de la o expresie latina ce inseamna “glorie”

62

GRAZIELA

- (lat. “gratia”) – “cea gratioasa”

63

GRIGORE

- de la “gregorios”, nume grec ce inseamna “vigilent”

64

HORATIU

- de la “Horatiu”, nume latin al carui sens a fost pierdut

65

HORIA

- de la “Heinrich”, nume germanic antic ce inseamna “cap de familie”

66

HORTENZIA

- (lat. “hortensia”) – “gradinareasa”

67

IACOB

- de la vechiul prenume ebraic Jakob (semnificatie necunoscuta)

68

ILEANA

- de la expresia ebraica care inseamna “raspunsul Domnului”

69

INA

- forma scurta a multor prenume care se termina in “ina”

70

IOANA / ION / IOAN

- de la “Yochana”, nume evreiesc, insemnand “binecuvântarea Domnului”

71

IRINA

- de la “eirene”, nume grec insemnand “pasnica”

72

IRMA

- de la “irmen”, vechi nume germanic, insemnand “universal”

73

ISIDOR

- (gr. “Isidor”) – “darul zeitei Isis”

74

IULIA / JULIETA / IULIU

- de la expresia latina care inseamna “descendentul zeului Jupiter”

75

IUSTINA / IUSTIN

- de la “justinus”, nume latin care inseamna “cel care gandeste corect”

75

IUSTINA / IUSTIN

- de la “justinus”, nume latin care inseamna “cel care gandeste corect”

76

LARISA

Derivat de la numele unui oras antic din Tesalia, din citadela greacalerisai. Sfanta Larissa a fost o martira din istoria timpurie a Greciei.

77

LAURA / LORENA / LAUREAN / LAURENTIU

De la “laurus” („tufa de dafin/laur”) sau de la “originar din Laurentum” (localitate veche lânga Roma). Este forma feminină a numelui latin târziuLaurus, care însemna „dafin”. În Roma antică, frunzele de dafin erau folosite pentru a alcătui ghirlandele învingătorilor. Sfânta Laura a fost o martiră spaniolă din secolul IX care a fost aruncată într-un vas plin cu plumb topit de către mauri. O altă purtătoare vestită a fost Laura Secord, o eroină canadiană în timpul războiului din 1812.

78

LEONARD

- de la “leonhard”, cuvânt vechi germanic insemnand “puterea leului”

79

LETIŢIA

- de la o expresie latina insemnand “bucurie”

80

LILIANA

- de la “lilium”, cuvant latin insemnand “crin”

81

LIVIA / LIVIU

Nume roman care isi are originea fie de la cuvantul latin liveo care semnifica „a invidia” , fie in lividus care inseamna „palid, livid, invidios”. Printre purtatorii acestui nume se remarca Titus Livius (cunoscut ca Livy), istoric roman care a elaborat o istorie a orasului Roma.

82

LUCIA / LUCIANA / LUCA / LUCIAN

Provine din cuvântul latin “lucire”) – “luminoasa / luminosul”. Sfânta Lucia a fost o martiră din Siracuza căreia i-au fost scoşi ochii.

83

LUCRETIA / LUCRETIU

- de la “lucror”, cuvant latin ce inseamna “a reusi”

84

MAGDALENA / MĂDĂLINA

- de la expresia ebraica insemnand “originara din Magdala” (sat biblic pe malul Marii Galilee, presupus a fi locul de origina al Mariei Magdalena, personaj neotestamentar)

85

MARCELA / MARCEL / MARTINA / MARTIN

- de la “Marcia” si de la “Martinus”, nume latine insemnand “dedicat lui Mars” (zeul razboiului la romani)

86

MARGARETA

- (iran.) – “perla”

87

MARIA / MARIANA / MARIELA

- de la Miryam, nume ebraic insemnand “copil dorit”. Altii interpreteaza prenumele ca insemnand “rebel” sau “multa amaraciune”

88

MARIN

- (lat. “marinus”) – “marinarul”

89

MARIUS / MARCU

- de la expresia latina insemnand “barbatesc” (deriva de la “Mars”, zeul razboiului la romani)

90

MARTA

- de la expresia “femeie de casa”

91

MARTIN

Provine de la numele roman Martinus care a derivate de la Martis,cazul genitive al numelui zeului roman Mars. Saint Martin de Tours a fost un episcop din secolul XIV care este sfântul protector al Franţei. Conform legendei, a întâlnit un cerşetor căruia îi era frig în mijlocul iernii şi-a rupt pelerina în două şi a dat jumătate cerşetorului. Un purtător faimos al acestui nume a fost Martin Luther King, liderul american pentru drepturile civile care a luptat pentru egalitate rasială.

92

MAXIM / MAXIMILIAN

- de la “Maximilianus”, nume latin insemnand “cel mai mare”. MELISA – de la expresia greceasca insemnand “miere”

93

MIHAELA / MIHAI

- de la o expresie ebraica insemnand “cine se aseamana cu Jehova ?”

94

MIRABELA

- de la “mirabilis”, cuvant latinesc insemnand “miraculos”

95

MIRANDA

- de la expresia latina care inseamna “minunat”

96

MIRCEA

- probabil de la prenumele slav “Miroslav / Mirco” (“slava Pacii”)

97

MIRELA

- de la “Mireille”, prenume frantuzesc insemnand “a admira” – provine din numele provensal Mireio, care a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Frederic Mistral. El l-a derivat probabil din cuvântul provensal mirarcare semnifică „a admira”.

98

MONICA

- de la “monos”, cuvant grecesc insemnand “sihastra”

99

NADIA

- de la “nadejda”, nume rusesc insemnand “speranta”

100

NARCISA

- de la “narkissos”, nume grec care inseamna “pierdut”

101

NATALIA

- (lat.) – “cea nascuta la Craciun”

102

NELU – forma de alint pentru ION

103

NICOLETA / NICOLAE

- de la “nikolaos”, nume grecesc insemnand “oameni victorioşi”

104

OCTAVIA / OCTAVIAN

- provine din expresia latina insemnand “al optulea”

105

OFELIA / FELICIA

- de la “opheleia”, cuvant grec insemnand “ajutor”

106

OLGA

- de la “Helga”, nume scandinav insemnand “de succes”. Nu toti expertii sunt de acord cu aceasta, unii spunand ca poate fi derivat din nume vechi insemnand “binecuvantata” sau “sfanta”.

107

OLIMPIA

- de la o expresie din limba greaca a carei traducere inseamna “originara din Olimp”.

108

OLIVIA / OLIVIU / OLIVER

- de la “olivia”, nume insemnand “maslin”.

109

PAULA / PAUL / PAVEL

Sursa numelui este din limba latină şi provine din familia de nume romane Paulus, care înseamnă „mic” sau „umil”. Sfântul Paul a fost un lider important a bisericii creştine timpurii, povestea sa apărând în Noul Testament. Se numea la început Saul, dar şi-a schimbat numele după convertirea la creştinism. Majoritatea epistolelor din Noul Testament (14 din toate cele 21) sunt se datorează lui. Purtători vestiţi ai acestui nume în lumea artei sunt Paul Gauguin şi Paul Cezanne, amândoi pictori impresionişti din secolul XIX din Franţa.

110

PETRE / PETRU

- prenume provenit din greaca. Traducerea lui ar fi “dur” sau “piatra”

111

POMPILIU

Originea este numele roman Pompilius, de semnificaţie necunoscută. Numa Pompilius a fost al doilea rege legendar al Romei (după Romulus).

112

QUINTILIU

- provine din expresia latina insemnand “al cincelea”.

113

RADU

- (slav. “rad”) – “veselul”.

114

REGHINA

- (lat. “Regina”) – “regina”.

115

REMUS

- (lat. “Remus”) – “vâslasul”

116

RODICA

- de la prenumele englez “Roda” (“rhode” = “trandafir”).

117

SABINA

Forma feminină de la Sabinus, un nume roman care semnifică „femei Sabine” în latină. Sabinii erau un popor antic care trăiau în centrul Italiei, dar au fost cuceriţi de romani după câteva războaie. Conform legendei, romanii au răpit câteva femei Sabine în timpul unui raid. Când au venit bărbaţii să le salveze, femeile au fost capabile să face pace între cele două grupuri.

118

SEBASTIAN Nou

Provine de la numele roman Sebastianus care semnifica “De la Sebaste” in Latină. Sebaste era denumirea unui oraş in Asia Mică, numele oraşului provenind din limba greacaă : seßast?? (sebastos), “venerabil” (o traducere a termenului latin Augustus, titlul împăraţilor romani.). Sfântul Sebastian a fost un soldat roman ucis cu săgeţi după ce s-a descoperit că era creştin.

119

SEPTIMIU

- provine din expresia latina insemnand “al saptelea”

120

SERGIU

- (lat. “Sergius”) – “servare” = “a salva”, “servus” = “servitor”

121

SIDONIA

- (lat.) – “cea din orasul Sidon” (azi: Saida in Liban)

122

SILVIU

- (lat. “silvanus”) – “padurarul”

123

SIMION

- (ebr. “simon”) – “ascultator”

124

SORIN / SORINA

Este derivat de la cuvantul soare si reflecta stralucirea si buna dispozitia pe care persoana care poarta acest nume le imprastie printre cei din jur.

125

ŞTEFAN

- (gr.) – “purtatorul cununei învingatorului”

126

SUSANA

- (ebr.) – “crin”

127

TATIANA

Forma feminină a numelui roman Tatianus, care derivează din Tatius, de semnificaţie necunoscută.

128

TEODOR

- (gr. “theodor”) – “darul Domnului”. Provine de la numele grecescTheodoros, care înseamnă “darul lui Dumnezeu” de la cuvintele greceştitheos –“Dumnezeu” si doron – “dar”. Acesta a fost numele pe care l-au avut mai mulţi sfinţi si papi.

129

TIBERIU

- (lat. “tiberius”) – “fiul zeului râului Tibru” (Roma)

130

TITUS

- (lat.) – “turturica”

131

VALER

- (lat. “valerius”) – “sanatosul”

132

VASILE

- (gr. “basilaeus”) – “domnitorul”

133

VERONICA

Forma latină de la Berenice, scrierea, influeţată de Latina ecleziastică, a frazei vera icon semnificând „imagine adevărată”. Acesta a fost numele unui sfânt legendar care a şters faţa lui Iisus cu un prosop şi imaginea sa a fost imprimată pe prosop.

134

VICTOR/VICTORIA

Nume roman care în latină semnifică – “invingator”. Un purtător faimos al acestui nume a fost Victor Hugo, autorul francez care a scris, printre multe altele, „Mizerabilii” şi „Cocoşatul de la Notre Dame”

135

VIORICA

- (lat. “Violetta”) – “viorea”

136

VIRGIL

- (lat. “Virgilius”) – semnificatie necunoscuta (probabil de origine etrusca)

137

VIRGINIA

Forma feminină a familiei de nume romane Virginius, care a derivat din latinul virgo – „fată, fecioară”. Conform legendei, a fost o femeie romană omorâtă de tatăl ei pentru a o păstra virgină. Statul american Virginia a fost denumit astfel în onoarea Elisabetei I-a, regina virgină.

138

VLAD

Veche prescurtare a numelor slave începănd cu elementul volod care semnifică „regulă”. Vlad Dracula, prinţul din secolul 15 al Ţării Româneşti, a fost inspiraţia care a dus la crearea personajului de film al vampirului Contele Dracula.

139

ZINA

- prescurtarea prenumelui german “Gesina / Josina”

140

ZOE

- (gr. “zoi”) – “cea vitala”

*†"

 „JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT

„comedia inumană” a universului concentraționar comunist

În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.

Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”.

Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii"este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicară în aproape 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.

N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă.

„Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost ținut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.

De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității.

Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții.

La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt)

„Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.

           Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.

 Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.”

Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”

El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.

Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. (…) Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci- ca la școală-, suntem mulți foști elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”

Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte.

Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist.

„Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un Mucenic al neamului.

***

 EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECA POENARU

Cleopatra Lecca, nepata pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care , după unii critici literari, a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului, înainte ca acesta să se îmbolnăvească.... Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească. Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană. A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”, criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă. La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”. „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană” descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu. Pentru Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ” Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti. După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”. „Fii a mea o oră!” Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise doamnei de pe strada cu plopi fără soţ. „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”. ”Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi - Tu nu m-ai cunoscut.” Poetul îi expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”. citeste totul despre: cleopatra lecca mihai eminescu poet pe langa plopii fara sot poezie iubire relatie 

Așadar izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru.

Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale, verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de toate o frivolă.

Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata, mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba.

De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt bărbat în căminul conjugal- şi procesul devenise celebru în urbea Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă.

În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pur-sânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul.

Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena, femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura, mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu. Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru. Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i plăcuse Viena si Parisul…

Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare, Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului Soare.

Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei, mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan. Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra! Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte, încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul inimii, sunt atât de bătrân, Dalilo…”

Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu, probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…” Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi, pentru a afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei. Femeia îi răspundea răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate) explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea a răspuns la declaraţiile sale printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ”

Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soţ, una dintre muzele lui Eminescu. Cleopatra Lecca, a fost ultima mare „iubire” a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este considerată ultimul amor al poetului, înainte ca acesta să se îmbolnăvească.... Cleopatra Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Pasiunea lui Eminescu pentru Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca poetul să se îmbolnăvească. Cleopatra Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană. A fost invitată de Maiorescu, încă de la începutul şedinţelor ”mixte”, criticul fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal. Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă. La finalul uneia dintre seratelele de la Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un compliment poetului şi acesta a fost fermecat”. „Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană” descrie Nicolae Petraşcu muza lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu. Pentru Cleopatra se crede că a scris „Pe lângă plopii fără soţ” Deşi respins iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti. După lungi plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”. „Fii a mea o oră!” Eminescu şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în scrisorile trimise doamnei de pe strada cu plopi fără soţ. „Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei care i-a inspirat ” Pe lângă plopii fără soţ”. ”Pe lângă plopii fără soţ /Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ - Tu nu m-ai cunoscut.” Poetul îi expedia muzei, furios scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă avansurilor. „ Nu te cred. Tu mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani întregi”. 

Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.”

Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…

***

 EMINESCU ȘI MACEDONSKI

Doi mari poeţi aflați într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.

Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema ,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă.

Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol.

Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească.

Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’.

Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.

"""

 Emilia Humpel, sora lui Maiorescu, despre boala și moartea lui Eminescu

Emilia Humpel s-a născut pe 6 august 1838 la Craiova și a fost fiica lui Ioan şi a Mariei Maiorescu și soră a lui Titu Maiorescu. Tânăra a studiat cu profesori particulari, mai întâi în oraşul natal, apoi la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Viena. Căsătorită cu muzicianul austriac Wilhelm Humpel, devenit mai târziu profesor de flaut la Conservator, Emilia a pus în 1870 bazele unui liceu de fete la Braşov, numit Institutul de Educaţiune şi Instrucţiune pentru fete, apoi a fondat Pensionatul Normal de Domnişoare la Iaşi.

Video Player is loading.

This is a modal window.

The media could not be loaded, either because the server or network failed or because the format is not supported.

Instituția, foarte respectată și căutată de părinții din oraș, avea drept scop “de a da fetelor o educaţie mai potrivită cu cerinţele societăţii” a fost condusă de doamna Humpel în perioada 1872–1901.

„Institutul Humpel” a educat generaţii întregi de eleve şi s-a bucurat de aceeaşi reputaţie ca şi „Institutul Academic”, ambele fiind coordonate în cea mai mare parte de profesori junimişti.

“De pe mâinile Emiliei Humpel, femeia cu figura impunătoare şi aristocratică, mai toate elevele ei au ilustrat mai târziu învăţământul din ţară. Femeie superioară, instruită, vorbind la perfecţie șase limbi, pe lângă asprimea din toată făptura ei, hotărâtă ca directoare a unei şcoli, a unui liceu şi ca profesoară, să-şi îndrume elevele după un plan de învăţământ bine chibzuit, Emilia Humpel ţinea ca toate elevele care absolveau liceul ei să se remarce, să iasă în evidenţă la examene şi la bacalaureat şi celelalte care mai urmau, şi atâta grijă şi sacrificiu de sine purta pentru aceasta, încât, îşi aduc aminte atât de bine fostele ei eleve, la un examen unde trebuiau să se prezinte elevele din clasa a VIl-a de la „Humpel“, examen care se ţinea în localul vechei şcoli „Institutele Unite“ (astăzi liceul de fete „Oltea-Doamna“), în curs de două zile numai, Emilia Humpel a pregătit elevele la toate materiile, după o metodă înţeleaptă şi la Istorie şi la Franceză şi la celelalte obiecte, cu un rezultat încununat de succes.

(…) Titu Maiorescu zicea de multe ori, în felul lui de ai vorbi:

– Soră-mea e mai bine ca mine, referindu-se, desigur, la munca pe care o depunea Emilia Humpel pentru progresul învăţământului, dar şi la superioritatea din toate punctele de vedere a surorii sale, o femeie cultă, instruită, energică, şi pe care laşul nostru s-a bucurat s-o numere printre cele mai ilustre profesoare. Când Emilia Humpel Maiorescu n-a mai fost şi când Titu Maiorescu a părăsit şi el laşul, mutându-se în 1884 la Universitatea din Bucureşti, parcă rămăsese atunci laşul mai sărăcit, mai gol în rândul oamenilor de seamă pe cari i-a avut”, scria memorialistul Rudol Suțu despre distinsa profesoară. Doamna Elena Meissner, fostă elevă a Emiliei Humpel-Maiorescu, pe care a şi succedat-o apoi la direcţiunea acestei şcoli, i-a adresat primarul municipiului Iaşi o adresă din care aflăm detalii despre organizarea școlii:

 

“Domnule Primar,

Subsemnata Elena C. Meissner, ca fostă elevă a neuitatei profesoare şi mare educatoare Emilia Humpel (sora ilustrului Titu Maiorescu), care a înfiinţat la Iaşi şi dirijat câteva decenii „Institutul liceal de Domnişoare” denumit „Institutul Humpel”, împreună cu câteva din elevele care au absolvit acel liceu, mai jos semnate.

Vă rugăm să binevoiţi ca în amintirea marei educatoare şi chiar pentru cinstea Iaşului cultural să denumiţi actuala Strada Şcoalei de Arte, str. „Emilia Humpel-Maiorescu”.

Aceasta întrucât „Şcoala de Arte” nu mai există de foarte mulţi ani pe acea stradă şi întrucât „Institutul Humpel” a funcţionat la început în faţa acestei străzi în imobilul care ulterior a intrat în proprietatea Şcoalei Notre Dame de Sion.

Liceul Emiliei Humpel a luat fiinţă în anul 1870 la Braşov şi, după îndemnul şi insistenţa lui Titu Maiorescu, Emilia Humpel l-a transferat la Iaşi în anul 1872, selecţionând cel mai distins corp profesoral din care au făcut parte între alţii P. Poni, Gr. Cobălcescu, Nec. Culianu, I. M. Melic, St. Vârgolici, A. Lambrior, M. Eminescu, C. Leonardescu, Leon Cosmovici, I. Rabet, I. Paul, C. Erbiceanu, C. Hogaş, L. Sinigaglia, Ed Caudella, etc.

În liceul Humpel au fost educate generaţii întregi din Iaşi şi din Moldova, dând loc la o serie de absolvente care au alcătuit floarea intelectualităţii feminine şi la o serie de profesoare reputate în învăţământul nostru pe ţară ca: Ana Conta Chembach, Tereza Stratilescu, Cornelia Chernbach-Tatuşescu, Ecaterina Panaitescu-Stratilescu, Dea Bogonos, Sofia Teodoreanu, etc. Pentru rodnica activitate culturalitata noastră profesoară Emilia Humpel şi pentru rolul atât de important pe care l-a avut în societatea culturală a Iaşului şi a ţării, vă rugăm, d-le primar, să binevoiţi a admite acest pios omagiu, acceptând propunerea noastră şi întitulând amintita stradă „Strada Emilia Humpel-Maiorescu”.

Pentru care vă exprimăm recunoştinţa noastră”.

(ss) ELENA C. MEISSNER (Urmează şi celelalte semnături).

Cam aceiaşi profesori de la „Junimea“, care au predat la „Institutul Academic“ de sub direcţia junimistului I. G. Melik, au funcţionat şi la „Institutul Humpel“. Printre ei, conform dorinţei lui Maiorescu, s-a aflat și poetul M. Eminescu, care a predat doi ani, în 1872 şi 1873.

“P. Bogdan, primarul municipiului, a arătat solicitudinea cuvenită acestei initiative”, consemnează gazetarul P. Săteanu.

 

Din corespondența Emiliei Humpel aflăm câteva lucruri interesante despre boala și moartea lui Mihai Eminescu. Într-o scrisoare adresată Clarei Maiorescu după internarea poetului în Sanatoriul doctorului Suțu, deci după 28 iunie 1883 scrie:

«El nu recunoaşte pe nimeni, nu rosteşte o vorbă legată. E zguduitor, nicio urmă din ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc. Are un frate ofiţer, care e ţicnit; deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată [de la Soutzo], şi să-l ia la ţară. Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l liberează decât după declaraţia acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla decât la cererea tatălui, acesta însă n-a scris nimănui aici. Şi Wilhelm (soțul doamnei Humpel) zice că e imposibil, că sărmanul trebuie să rămâie în cură medicală, că la ţară s-ar pierde cu totul. Burghelea, al căruia cumnat Cerchez a înnebunit, spune că ceva aşa de cumplit ca la Eminescu n-a văzut. Fiziceşte e de tot desfigurat».

Profesoara a fost în permanență informată de evoluția stării lui Eminescu și a organizat chiar câteva evenimente pentru a colecta fonduri pentru a-l ajuta financiar.

 

Cortegiul funerar, grafica de C. Jiquidi

În iunie 1889, după moartea poetului, Emilia Humpel își anunţă soţul tristul eveniment prin următoarea scrisoare:

Iassy, 18/30 Iunie 89

Dragă Wilhelm,

Acasă merg toate relativ bine. Am însă o dureroasă veste pentru tine: Eminescu a murit alaltăieri. Acum necroloage în toate ziarele, acum îl înmormântează pe cheltuiala Statului, etc. Și cât a trăit, de abia i se putea asigura traiul. Parcă i-aş avea în faţă cadavrul; trebue să fi revenit la frumuseţea de altădată, pentru că o fi dispărut anormala-i grăsime în urma ultimelor suferinţe.

Trebuie să reîncep munca mea zilnică, dragă Wilhelm. Vreau numai să-ţi exprim călduroase salutări şi să-mi urez mie însămi să am cât mai curând veşti de la tine.

Emilia

Patru zile mai târziu îi expediază o nouă scrisoare :

Iassy, 22 iunie (4 iulie 1889).

Mult iubite Wilhelm,

Ieri am primit şi a doua ta scrisoare. Cea următoare îmi va aduce poate la cunoştinţă pronunţarea medicului. Sunt mereu supraocupată, de aceea cam ostenită. Azi îs şi mai obosită decât de obicei, fiindcă am plâns, cum afectează plânsul pe oamenii bătrâni! Îmi pare ciudat, când fac comparaţie cu mai înainte.

 

Titus mi-a scris despre înmormântarea lui Eminescu şi mi-a trimis o frunză de tei luată de el pentru noi de pe sicriu. Deoarece teiul «sfânt», «dulce», «fermecător» a fost aşa de mult cântat de Eminescu, s-a împodobit sicriul cu o ghirlandă de frunze de tei. Solemnitatea a fost înălţătoare, organizată fiind în toate amănuntele de oameni inteligenţi şi de amici profund devotaţi. Participarea pare să fi fost colosală. Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Lahovary, Th. Rosetti şi o mulţime de alţi oameni de samă urmară sicriul pe jos cu capul descoperit până la cimitir. Acest fel de amănunte îl am din ziare. Cuvântările funebre sunt poate cele mai frumoase din cele ce s-au rostit vreodată aici. Ca muzică era numai corul mitropolitan, care a cântat în biserică la prohod și, mergând cu mortul până la groapă, a intonat acolo un ultim cânt. Printre corurile executate în biserică era unul compus pentru o poezie a lui Eminescu, «Am un singur dor», una din cele mai minunate. Groapa din cimitirul Bellu i s-a săpat sub un tei.

Dar destul despre acest subiect! Lui i-e bine acum. Cu atât mai mult trebuie, dragul meu bărbat, ca noi, care ducem încă greutăţile vieţii, să ne sprijinim cu credinţă unul pe altul.

Cu totul a ta, Emilie.

Emilia Humpel, care a fost și animatoarea Societății „Unirea educatoarelor române” din Iași, a încetat din viață pe 11 februarie 1918 la Viena, la vârsta de 79 de ani.

 

*** Corespondența Emiliei Humpel este reprodusă din revista Convorbiri Literare, 1 ianuarie 1937

***

 Marea pianista Constanta Erbiceanu, o profesoara exemplara, decedata pe 20 octombrie 1961...

Constanța Erbiceanu s-a născut pe 11 noiembrie 1874 la Iași, într-o renumită familie de intelectuali români, tatăl ei fiind istoricul Constantin Erbiceanu, iar mama, Aglae Negrescu. Primul său profesor de pian a fost Zdzislaw Lubicz, cu care a studiat şase ani în ţară, iar în 1893 a plecat la Leipzig, unde şi-a continuat studiile muzicale cu profesorii Carl Reinecke şi Johannes Weidenbach.

Cel din urmă i-a spus în 1898: „Nu mai am ce să te învăţ”. Constanţa Erbiceanu a susţinut examenul de absolvire în acelaşi an, primind menţiunea „ehrenvoll” (cu onoare), ocazie cu care ziarul Tribuna poporului consemna: “Cu privire la succesul obţinut de domnișoara Constanţa Erbiceanu la examenele Conservatorului Din Lipsca, găsim în ziarele germane următoarele măgulitoare aprecieri:

“Leipziger Zeitung“ (16 Martie 1898): „Programul variat al zilei a 8-a a examenului a atras un public numeros; frumoasa şi spaţioasa sală a institutului a fost literalmente ocupată. Producţiunea cea mai bună a acestui examen, Concertul în Faminor, de Chopin, executat la pian de Dra Constanţa Erbideanu din Bucureşti a fost reservat pentru sfârşit. Această elevă talentată, stăpâna unei tehnice minunat desvoltate, a dovedit că s-a întrupat cu toate ţesăturile fine şi desăvârşite ale acestui concert strălucit; tuşeul puternic dar elastic formează o podoabă deosebită a mecanismului ei. Modul cum execută este plin de entusiasm şi de expresie reală, aşa încât tânăra Română ne-a oferit o producţiune de mare preţ”.

“General Anzeiger für Leipzig: „Dra Constanţa Erbicianu din Bucureşti a dobândit un mare succes într-o producţiune splendidă. Această pianistă e deja de acum o artistă de primul rang, desăvârşită ca technică, o fire plină de viaţă şi iniţiată în toate fineţele discuţiunei muzicale. Competenţa, chipul plin de viaţă şi de farmec cu care tânăra artistă a ştiut să interpreteze şi să învingă enormele greutăţi ale Concertului în Fa minor de Chopin ne dovedesc îndeajuns că va repurta succese în orice concert şi că va ajunge la cea mai înaltă ţintă artistică. În fiecare parte, cu deosebire în deliciosul Larghetto, a dat operei lui Chopin coloritul cel mai artistic”.

Leipziger Neueste Nachrichten (29 Martie): „Al 8-lea examen a avut un interes deosebit prin producţiunea Concertului în Fa minor de Chopin, executat de Dra Constanţa Erbiceanu din Bucureşti. În această producţiune am constatat că concertista posedă o tehnică perfecţionată cu multă îngrijire, precum şi o execuţiune plină de viaţă. De la talentul Dsale perfecţionat ne putem aştepta la un rezultat strălucit”.

„Leipziger Tagblattu (16 Martie): „Serbarea musicală a fost încheiată cu concertul în Fa minor de Chopin, executat la pian de Dra Constanţa Erbiceanu din Bucureşti (România). Tânăra domnişoară s-a produs deja cu succes cu ocazia inaugurărei Sălii Palatului de comerciu (anul trecut), când am avut ocaziune s’o ascultăm. Cu producţiunea de acum ne-a dovedit din nou un talent muzical remarcabil, precum şi progrese extraordinare în tehnica mecanismului, încât a întrecut orice aşteptare, distingându-se în acelaşi timp printr-o executare expresivă, de multe ori elegantă şi plină de temperament. Producţiunea Dsale a fost una din cele mai bune ale examenului anului curent”.

Tot în 1898 l-a întâlnit pe pianisul Maurice Moszkowski, iar în 1900, sub îndrumarea acestuia, a debutat în sala de concerte Erard din Paris. În 1904, pianista s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând în paralel cursurile Facultății de Filosofie. Constanța Erbiceanu și-a continuat cariera artistică până în 1929, când a fost numită profesoară la Conservatorul din București, iar din acel moment s-a îndreptat doar spre activitatea pedagogică, elevele ei fiind numite “erbicenele”.

În 1935 cotidianul Dimineața scria despre profesoară: “De aceea vorbim astăzi despre Constanţa Erbiceanu, venerabila profesoară de pian a Academiei de muzică şi artă dramatică din Bucureşti. Rareori s-a putut confunda apostolatul pedagogic cu o fiinţă de cinstea, inteligenţa şi avântul animator pe care le întâlnim însumate la d-na Constanţa Erbiceanu. Fiecare lecţie a d-sale e un act de creaţie, fiecare cuvânt o îndrumare precisă, fiecare observaţiune critică un fragment de doctrină artistică. Doctor in filosofie de la universitatea din Berlin, concertistă de un mare prestigiu în apusul Europei, Constanţa Erbiceanu s-a consacrat, după război, exclusiv învăţământului. Metoda d-sale de înţelegere a muzicii a contribuit, într-o considerabilă măsură, să creeze o generaţie autohtonă de executanţi care sunt artişti desăvârşiţi și printre care se cuvine să amintim pe Silvia Șerbescu, Irina Lăzărescu, Lydi Degen. Constanța Erbiceanu e un dascăl care valorifică învățământul românesc”.

Muziciana şi-a continuat activitatea până în ultimul an al vieţii, când împlinise vârsta de 86 de ani, și încă oferea îndrumări unor artişti precum Valentin Gheorghiu, Lidia Cristian, Magda Nicolau. Nu mai auzea aproape deloc, dar, ca să observe dacă „elevii” săi care veniseră să-i cînte vorbesc sau nu între ei, se uita la mişcările buzelor. Din momentul în care unul dintre pianiști se aşeza la pian, auzul ei muzical devenea de o acuitate de necrezut. Nu îi scăpa nici cea mai mică nuanţă, iar din punctul de vedere al auzului muzical, percepţiile sale rămăseseră intacte.

Constanța Erbiceanu, una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești și creatoarea „metodei Erbiceanu”, a încetat din viață pe 20 octombrie 1961, la vârsta de 87 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Fundaț ia Erbiceanu

***

 Sculptorița Camille Claudel, revolta împotriva naturii. O femeie genială închisă 30 de ani într-un ospiciu

Camille Claudel s-a născut pe 8 decembrie 1864 în Fère-en-Tardenois, Aisne, în nordul Franței, primul copil al unei familii bine situate, tatăl ei fiind Louis-Prosper Claudel, iar mama se numea Louise-Athanaïse Cécile Cerveaux. Familia s-a mutat la Villeneuve-sur-Fère unde se va naște în 1868 fratele mai mic al fetiței, Paul Claudel, apoi se vor muta pe rând la Bar-le-Duc, Nogent-sur-Seine și Wassy-sur-Blaise.

Între 5 și 12 ani, Camille a fost educată de călugărițele catolice, iar la 12 ani copila a început să sculpteze în lut, mai întâi în joacă, dar în curând le-a spus părinților că dorește să devină artistă.

Mama ei, Louise, a considerat că este o dorință nesăbuită, dar tatăl a susținut-o și a dus câteva dintre lucrările fetei vecinului lor, artistul Alfred Boucher, care le-a spus că micuța Camille e talentată și i-a încurajat pe părinți să o sprijine în studiul sculpturii.

Camille s-a mutat împreună cu mama, fratele și sora ei mai mică în zona Montparnasse din Paris în 1881, s-a înscris la Academia Colarossi, unul dintre puținele locuri care primea femei pentru studii, permițându-le chiar să lucreze după modele masculine nud.

În 1882, Camille Claudel a închiriat un atelier pe strada Notre-Dames des Champs din Paris, pe care îl împărțea cu trei sculptorițe britanice: Jessie Lipscomb, Emily Fawcett și Amy Singer.

Alfred Boucher devenise mentorul și profesorul tinerei, dar după trei ani acesta s-a mutat la Florența. Înainte de a pleca, l-a rugat pe Auguste Rodin să preia pregătirea elevilor săi și astfel tânăra Camille l-a întâlnit pe marele sculptor. Fata a început să lucreze în atelierul lui și i-a devenit sursă de inspirație, fiindu-i model, confidentă și iubită, dar cei doi nu au locuit împreună pentru că sculptorul nu a vrut să pună capăt relației sale de 20 de ani cu Rose Beuret.

Când familia ei a aflat despre aventura cu Rodin, a izbucnit un scandal îngrozitor, mama tinerei fiind cea care a fost cea mai vehementă, iar Camille a fost forțată să părăsească casa familiei. În 1892, după un avort, artista a pus capăt relației intime cu sculpltorul, deși s-au văzut regulat până în 1898, dar după încheierea relației fizice cu acesta, ea nu a mai reușit să obțină finanțare pentru a-și realiza multe dintre ideile ei îndrăznețe, cel mai probabil din cauza cenzurii bazate pe elementele sexuale dominante ale operei sale. Camille a depins însă financiar de el, mai ales după moartea tatălui ei, care o iubea, o încuraja și își permitea să-i ofere materia primă pentru operele sale.

Mama și fratele ei îi dezaprobau însă stilul de viață și, în încercarea de a păstra controlul asupra averii familiei, au lăsat-o să rătăcească pe străzi îmbrăcată în haine de cerșetor.

După ce Rodin a văzut pentru prima dată lucrarea „The Mature Age”, în 1899, a reacționat cu furie și a oprit brusc și complet sprijinul pentru Claudel, dar începând cu 1903, artista a reușit să-și expună lucrările la Salon des Artistes français sau la Salon d’Automne.

Mulți istorici ai artei au scris că Rodin era gelos pe munca excepțională a tinerei și a făcut tot ceea ce a putut ca ea să nu primească finanțare, iar alții au sugerat că, de fapt, fratele ei, Paul, era gelos pe geniul ei și a conspirat cu mama lor care nu a iertat-o niciodată pentru presupusa ei imoralitate.

După 1905, Camille Claudel a început să prezinte semnele aparente ale unei afecțiuni psihice. Și-a distrus multe dintre statui, a dispărut nu se știe unde pentru perioade lungi de timp, a prezentat semne de paranoia și a fost diagnosticată cu schizofrenie, l-a acuzat pe Rodin că i-a furat ideile și că a condus o conspirație pentru a o ucide.

Pe 10 martie 1913, la cererea fratelui ei mai mic, Camille a fost internată la spitalul de psihiatrie din Ville-Évrard din Neuilly-sur-Marne. Pe formularul de internare scrie că a fost admisă „voluntar”, deși hârtiile au fost semnate doar de un medic și de fratele tinerei. Medicii au încercat să-i convingă pe Paul și pe mama lor că tânăra nu trebuie să fie tratată în instituție, dar totuși au ținut-o acolo.

În 1914, pentru a fi în siguranță în contextul înaintării trupelor germane ]n Franța, pacienții de la Ville-Évrard au fost inițial mutați la Enghien. Pe 7 septembrie 1914 artista a fost transferată împreună cu alte femei la azilul Montdevergues, la șase kilometri de Avignon.

O vreme, presa i-a acuzat familia că a închis în ospiciu un sculptor de geniu. Apoi mama ei i-a interzis să primească scrisori de la oricine altcineva în afara fratelui ei și, deși personalul spitalului propunea în mod regulat familiei externarea tinerei, mama sa a refuzat ferm de fiecare dată. Pe 1 iunie 1920, medicul Brunet, cel care o îngrijea, a trimis o scrisoare familiei în care o sfătuia pe mamă să încerce să-și reintegreze fiica în mediul familial, dar și de această dată femeia a refuzat.

Paul Claudel și-a vizitat sora mai mare de șapte ori în 30 de ani, în 1913, 1920, 1925, 1927, 1933, 1936 și 1943, sora ei, Louise, a vizitat-o o singură dată, în 1929, iar mama sa, care a murit în iunie 1929, nu a mai văzut-o niciodată pe Camille.

Sculptorița a murit pe 19 octombrie 1943, după ce trăise timp de 30 de ani în azilul de la Montfavet. Fratele ei, Paul, fusese informat despre faptul că sora să se afla într-o fază terminală a bolii și o vizitase în septembrie acel an, dar nu a mai venit la înmormântarea ei. Camille Claudel a fost înmormântată în cimitirul din Montfavet și apoi rămășițele ei au fost îngropate într-un mormânt comun al azilului.

Deși și-a distrus o mare parte din lucrări, aproximativ 90 de statui, schițe și desene ale artistei supraviețuiesc. În 1951, fratele ei, Paul Claudel, a organizat o expoziție cu lucrările artistei la Muzeul Rodin, unde există și astăzi o cameră dedicată lui Camille.

În 2017 a fost deschis în orașul Nogent-sur-Seine, un muzeu național dedicat operei sale în care se află aproximativ jumătate din lucrările care au supraviețuit, printre care și un bust al lui Rodin.