$$$

 Un englez, un francez, un chinez şi un român au o dispută în legătură cu naţionalitatea lui Adam şi Eva.

Englezul:

– Au fost cu siguranţă englezi. Numai un gentlemen adevărat poate oferi jumătate din singurul măr doamnei sale!

Francezul:

– Nu, ei au fost cu siguranţă francezi – numai o franţuzoaică poate să se ofere pentru numai jumătate de măr!

Chinezul:

– Nu sunt de acord. Ei au fost cu siguranţă chinezi deoarece numai unei perechi de chinezi le stă în putere să populeze în aşa timp scurt tot Pământul!

Românul :

– Nu domnilor, greşiţi cu toţii, ei erau români: stăteau în fundul gol pe pietre, nu aveau decât un măr pe care şi pe acela trebuiau să-l împartă între ei, dar cu toate acestea credeau că sunt  în Rai.

&&&

 La un moment dat, Bula ajunge intr-o mare criza de bani. Se gandi sa mearga la vecinul lui , Itic si sa-i ceara 2 lei, ca imprumut pana la primavara.

Itic il asculta atent, apoi ii zise:

– Bine, iti dau 2 lei imprumut pana la primavara, dar imi lasi toporul

ca zalog, iar la primavara imi dai 4 lei inapoi, altfel nu ne invoim. E bine?

Mai de voie, mai de nevoie, intr-un final Bula se invoi. Lasa toporul ca zalog, lua banii si dadu sa plece. Insa Itic il striga:

– Bai Bula! Ia fii atent la mine, la ce m-am gandit. La primavara stiu ca o sa-ti fie greu sa-mi dai inapoi cei 4 lei, ca iarna e lunga si grea, asa ca stii ce? Ia da tu acum 2 lei inapoi, si la primavara iti mai raman de dat doar 2 lei, ce zici, o sa-ti fie mai usor?

Bula se gandi putin si recunoscu, in sinea lui, ca Itic are dreptate si ca uite, e un vecin adevarat, asa ca se invoi, ii dete inapoi cei 2 lei si pleca acasa ceva mai usurat.

Insa pe drum tot calcula:

– Hmmm! Bani nu am, topor nu am, insa m-am ales cu o datorie de 2 lei, si totusi nu a fost nimic in neregula…!

P.S. Azi, Itic si-a schimbat numele si acum se num este FMI!

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai 1594: În această zi, a murit Tintoretto, pictor italian.Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneţia) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai şcolii veneţiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii.În tinereţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire („in modo robusto”) porţile oraşului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie 2007. 

Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat (boiangiu = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menţinându-şi această preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale artistice. E posibil ca artistul să fi moştenit de la tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dinamic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi Il Furioso, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc.Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

Tintoretto s-a născut la 29 septembrie 1518 în Veneția, petrecându-și copilăria între vasele cu vopsele ale tatălui său. Nu se știe unde și-a făcut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt apropiate de manierismul lui Parmigianino (1503-1540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563). Tintoretto și-a format propriul stil, îndeosebi exersând cu perseverență desenul, studiind sculpturile, desenele și gravurile colecțiilor venețiene. În 1539 era deja un pictor independent, cum reiese dintr-un act elaborat de un notar public, în care regăsim numele lui Tintoretto. Acesta avea pe atunci 20 de ani și locuia în Campo San Cassiano, în apropierea podului care duce spre biserica Santa Maria Mater Domini. În 1550 se căsătorește cu Faustina de Vescovi, fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San Marco. Cu doi ani mai înainte executase pentru această instituție compoziția Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viața unui sclav („Miracolo dello schiavo”). Această operă, elaborată la vârsta de 30 de ani, entuziasmează pe contemporani, în ea se regăsește echilibrul ideal: cantitatea și calitatea, culoarea și forma sunt introduse în scenă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu concepția structurală a tabloului. Scuola refuză totuși această operă, considerându-o prea originală. Nu au lipsit și alte critici. Astfel scriitorul Pietro Aretino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează („fa presto") și - din această cauză - înclinația spre neglijență, care va dispărea o dată cu vârsta maturității.

De-a lungul vieții sale, Tintoretto lucrează pentru diferite scuole venețiene, care își pierduseră cu timpul caracterul religios, transformându-se în instituții laice de binefacere cu mari resurse financiare, ca urmare a donațiilor provenite din partea membrilor și a altor persoane caritabile. Calitatea de membru într-o asemenea instituție era o chestiune de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social și financiar al unui cetățean al Veneției, și se obținea după o triere foarte severă. În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul sălii de ședințe a comisiei de supraveghere din Albergo. Se instituie un concurs în vederea executării lucrării. Înainte ca alți pictori să-și fi depus propunerile, Tintoretto prezintă o pictură ovală elaborată într-un timp foarte scurt și obține comanda. În 1565, o dată cu finisarea primei părți a acestei comenzi, Tintoretto devine membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuția lui constând în decorarea sediului acestei instituții. Până în anul 1587 realizează 58 de picturi pentru cele două nivele ale clădirii.

În sala Albergo, pe unul din pereți, se pot vedea trei tablouri înfățișând patimile Domnului: Drumul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca și în alte creații târzii, Tintoretto acordă o atenție tot mai sporită surprinderii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduiește să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor profunde și prin indicarea luminii în anumite părți ale arhitecturii. Tintoretto așează culorile constructiv, pictând spațiile și formele prin trăsături de penel îndrăznețe și lungi.Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat și astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui orginal, pe zidul opus intrării principale. Printre cei, asupra cărora această pictură a avut un efect covârșitor, au fost și pictorii flamanzi Rubens și Van Dyck. În această adevărată dramă a luminii și a umbrei, Tintoretto ia poziție în mod evident în favoarea construcției bogate în detalii, care se deosebește de structura teatrală și geometrică a unor opere anterioare. El ne invită să participăm la evenimentele înfățișate de el.

Tintoretto a condus un atelier de creație, unde, alături de alți ucenici, i-a inițiat în arta picturii și pe proprii copii. Dintre aceștia, trei devin pictori: Marietta, Domenico și Marco. Situația lui financiară se îmbunătățește și își permite să cumpere o casă pe malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În toamna anului 1579 Tintoretto primește o comandă din partea prințului Gonzaga de Mantova pentru pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a supraveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil aceasta este singura lui călătorie în afara Veneției. Unii istorici de artă presupun că în tinerețe ar fi vizitat și Roma, lucru sugerat de influența evidentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo asupra creației sale. Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto își redactează testamentul în care își desemnează soția ca fiind principalul său moștenitor. Câteva luni mai târziu se îmbolnăvește în cursul epidemiei de ciumă și moare la 31 mai 1594 în Veneția, în vârstă de 75 de ani. Este înmormântat în biserica Madonna dell'Orto.

Surse:

Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 1902-1929

Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985

https://www.settemuse.it/pittori_scultori_italiani/tintoretto.htm

http://www.jacopotintoretto.org

https://www.britannica.com/biography/Tintoretto

http://www.artnet.com/artists/tintoretto/

http://www.artnet.com/artist s/tintoretto/

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1859: În această zi, a fost inaugurat orologiul din turnul clădirii Parlamentului britanic (Big Ben) Big Ben (Marele Ben) este porecla marelui clopot al ceasului din turnul de nord al Palatului Westminster din Londra. Acest nume utilizat atât în cazul clopotului, cât şi al ceasului şi chiar al turnului cu ceas. Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot şi patru feţe, şi al treilea turn cu ceas ca înălţime din lume.

Big Ben a fost cel mai mare ceas cu patru feţe din lume, fiind depăşit între timp de Turnul cu ceas Allen-Bradley din Milwaukee, Wisconsin. Acest ceas însă nu are clopot, deci ceasul din Westminster încă este cel mai mare ceas cu patru feţe şi clopot din lume.Ceasul şi feţele sale au fost proiectate de Augustus Pugin. Feţele sunt fixate într-un cadru de fier cu diametrul de 7 m, care susţine 312 bucăţi de sticlă de opal. Unele din bucăţile de sticlă pot fi înlăturate pentru inspectarea braţelor. Cadrul fiecărei feţe este aurit. La baza fiecărei feţe este gravată inscripţia în latină: „DOMINE SALVAM FAC REGINAM NOSTRAM VICTORIAM PRIMAM”care se traduce Doamne, apără pe a noastră regină Victoria Întâia. Orarul este de 2,7 metri lungime, iar minutarul are 4,3 metri lungime.

Când focul a mistuit Palatul Westminster în 1834, politicienii britanici au organizat un concurs în urma căruia să aleagă cel mai bun proiect pentru o nouă clădire a Parlamentului. Proiectul câştigător, realizat de sir Charles Barry, a fost al unui palat în stil gotic, bogat ornamentat, care avea un impresionant turn cu ceas. Orologiul urma să aibă câte un cadran pe cele patru laturi ale turnului. The Office of Works, o agenţie guvernamentală britanică, ceruse construirea „celui mai mare ceas din lume, un adevărat «Rege al ceasurilor»“. Acest ceas a devenit ulterior unul dintre simbolurile Londrei, sunetul distinct al clopotelor sale fiind renumit în lumea întreagă. El poartă numele Big Ben, deşi iniţial acest nume se referea doar la clopotul lui cel mare. 

Lucrările la turnul de 96 m au început în 1843.Trei ani mai târziu se căuta un meşter care să făurească un ceas a cărui eroare să nu depăşească o secundă pe oră. Sarcina era de-a dreptul covârşitoare. Situate pe feţele turnului, acele ceasornicului aveau să fie bătute de vânt, zăpadă şi gheaţă. Mai mult, ele aveau să fie locul de popas al porumbeilor. Toate acestea ar fi afectat mişcarea pendulului, de a cărui oscilaţie depindea buna funcţionare a orologiului. În timp ce specialiştii se gândeau cum să rezolve problema, orologierul Edmund Beckett Denison a venit cu un proiect corespunzător, iar un mare meşter ceasornicar a primit sarcina de a-l realiza. Deşi, după doar doi ani, ceasul era gata, el a zăcut în atelierul meşterului încă cinci ani, până când a fost terminat şi turnul.În acest timp, Denison a inventat un dispozitiv care ar fi protejat pendulul de factorii externi, asigurându-se astfel precizia ceasului.Odată finalizat mecanismul, următorul pas era realizarea clopotelor. La o turnătorie din nord-estul Angliei s-a turnat clopotul care avea să anunţe ora exactă. Era însă mult mai mare decât s-a anticipat, cântărind peste 16 tone! Clopotul a fost atât de greu, încât a rupt puntea corăbiei care îl aducea la Londra. Cu toate acestea, corabia a ajuns în cele din urmă la destinaţie. Odată debarcat, clopotul a fost transportat pe o platformă trasă de 16 cai albi până în faţa Parlamentului, unde a fost atârnat de o structură pentru a fi testat.

Respectându-se tradiţia, acestui clopot mare i s-a dat un nume: Big Ben (Marele Ben). Deşi nu se cunoaşte cu exactitate semnificaţia lui, unii susţin că clopotul a fost poreclit după Sir Benjamin Hall, un bărbat robust care lucra în cadrul Parlamentului. Alţii însă consideră că poartă numele boxerului de categorie grea Benjamin Caunt, celebru la acea vreme. Indiferent de originile ei, porecla Big Ben, la început dată doar clopotului care anunţa ora, se referă în prezent la întregul turn cu ceas. Crezându-se că primul ciocan al Big Ben-ului era prea uşor, acesta a fost înlocuit cu unul uriaş, de 660 kg. Dar după câteva luni de probe, clopotul a cedat: a crăpat atât de tare, încât nu a putut fi reparat, iar Big Ben a trebuit dat jos. Metalul a fost topit şi turnat din nou în formă, obţinându-se un clopot de 13,7 t. Şi de această dată, mulţimile s-au strâns pe străzi să vadă trecând noul clopot spre Palatul Parlamentului. Câteva luni mai târziu, odată încheiate şi lucrările la turn, mai multe echipe de bărbaţi au muncit din zori şi până-n seară ca să ridice clopotul cu vinciul în clopotniţă. Astfel, Big Ben s-a alăturat celor patru clopote mai mici care aveau să bată la fiecare sfert de oră. După ce a fost montat şi mecanismul orologiului, şi el destul de greu, în sfârşit „Regele ceasurilor“ era gata să-şi intre în drepturi.Sau cel puţin aşa se părea.

Ceasul a fost pus în funcţiune în ziua de 31 mai 1859. Big Ben a răsunat întâia oară în Londra în iulie 1859, anunţând ora exactă. Succesul însă a fost de scurtă durată. La începutul lui octombrie, clopotul cel mare a crăpat din nou. Şi, cum nu putea fi vorba să fie dat jos din turn, a fost rotit cu 45° pentru ca ciocanul să lovească în alt loc. În plus, ca să nu se repete astfel de incidente, s-a montat un ciocan mai uşor. Big Ben a spart tăcerea abia după trei ani. În pofida neajunsurilor create, tocmai fisura a fost cea care a dat clopotului sunetul inconfundabil de „gong“. În 1924, BBC-ul (British Broadcasting Corporation) a instalat un microfon în apropierea clopotelor şi de atunci transmite astfel ora exactă, ora oficială a Marii Britanii. Opt ani mai târziu, locuitorii ţărilor aparţinând Commonwealth-ului britanic au putut şi ei auzi la radio bătăile Big Ben-ului. Iar azi, sunetele lui melodioase răsună în întreaga lume prin BBC World Service. Deşi ceasul şi clopotele au supravieţuit bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1976 mecanismul de acţionare a clopotelor a căzut răpus de un alt duşman: oboseala metalelor. O mare parte din camera orologiului a fost distrusă. Clopotul cel mare însă nu a fost afectat şi în numai câteva săptămâni el a bătut din nou ora exactă. Totuşi, au trebuit să treacă nouă luni până când orologiul a putut funcţiona din nou bine.

Big Ben a fost o vreme cel mai mare ceas din lume şi încă este cel mai exact mecanism public de măsurare a timpului. Nu e de mirare, aşadar, că ceasuri mici şi mari, de pe toate meridianele lumii, reproduc sunetul caracteristic al acestui simbol englez şi londonez prin excelenţă. De trei ori pe săptămână, un tehnician urcă cele trei sute de trepte de piatră ale turnului, dispuse în spirală, ca să întoarcă manual ceasul. Cu alte cuvinte, rebobinează cablul greutăţii care acţionează mecanismul pendulului. El verifică şi exactitatea orologiului. Pendulul lung de patru metri bate o dată la două secunde. Deasupra lui se găseşte o stivă de monede vechi de un penny. Dacă ceasul rămâne în urmă, tehnicianul adaugă o monedă la stivă, iar dacă o ia înainte, el scoate o monedă...

Surse:

https://www.parliament.uk/bigben

https://www.britannica.com/topic/Big-Ben-clock-London

http://m.ziare.com/magazin/orologiul-din-turnul-cladirii-parlamentului-britanic-implineste-151-de-ani-1018829-font1

http://povestidecalatorie.ro/big-ben-turnul-cu-ceas-al-palatului-westminster-simbol-al-londrei/

https://blog.eurolines.ro/big-ben-povestea-turnului-cu-ceas-din-centrul-londrei/

http://www.descoperalocuri.ro/atractii-turistice /big-ben.html

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1883: În această zi, s-a născut Onisifor Ghibu, pedagog, considerat unul dintre fondatorii pedagogiei româneşti, şi om politic transilvănean, care a desfășurat o intensă activitate pentru înfăptuirea statului unitar român, membru corespondent al Academiei Române. Născut la Săliște, Sibiu, în 1883 și mort la Cluj, în 1972, Onisifor Ghibu este una dintre cele mai mari personalități ale Universității din Cluj, la a cărei înființare a fost unul dintre principalii contributori, în 1919.

Școala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat liceul la Sibiu și Brașov. A continuat cu studiile universitare la Institutul teologic andreian din Sibiu, pe care le-a desăvârșit, apoi, la Universitatea din București, Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală în anul 1909.După absolvire, a ocupat diferite posturi, precum cea de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914) și cel de profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Pe perioada neutralității României, a fost refugiat în București unde a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru această activitate, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte, în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj. Refugiat la Iași în 1916, apoi la Chișinău, din martie 1917, Onisifor Ghibu s-a numărat printre cei care au sprijinit acțiunile revoluționare basarabene din 1917-1918, organizând învățământul în limba română, prin deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. 

A tipărit apoi „Ardealul”, prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul „România Nouă” – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.În primul număr a publicat marea „Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Anul 1918 a înseamnat și începutul unei implicări de suflet în problemele noi ale Transilvaniei unite cu România, fiind numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Din această poziție, Onisifor Ghibu s-a implicat direct și hotărâtor în înființarea și deschiderea la Cluj a Universității Daciei Superioare, în 1919, fiind ajutat de alte nume mari ale culturii românești, precum Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga și Emil Racoviță, căruia i-a promis și i-a facilitat înființarea primului Institut de Speologie din lume. El însuși profesor al universității din Cluj, din 1919 și până în 1945, membru al Academiei Române, Onisifor Ghibu a fost un reputat pedagog, dar și militant constant pentru drepturile românilor sub toate regimurile politice.

Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România.A fost de la început „persona non grata”, cărțile lui fiind interzise. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor „epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană. A fost încarcerat la Caracal, unde a fost deținut, fără proces, peste jumătate de an, fiind rearestat la 10 decembrie 1956 și condamnat la doi ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. După eliberarea sa în 1958, marele profesor a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, lăsând la moartea sa, zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. În 1983, cu ocazia centenarului nașterii sale, pentru contribuțiile sale științifice și militante, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional, fiind readus în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.

Opera:

Limba nouălor cărți bisericești (1905), O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei (1909), Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală, Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Din istoria literaturii didactice românești, Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927), Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte (1934), Picu Pătruț din Săliște, Prolegomenă la o educație românească (1941). 

După dispariția sa, cei doi fii, Octavian și Mihai Ghibu au publicat, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea tatălui lor. Între acestea: Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (Dacia, 1974), Pentru o pedagogie românească (EDP, 1975), Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, Ziar de lagăr.Caracal 1945, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918, (1992), Chemare la judecata istoriei, În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Pagini de jurnal, Onisifor Ghibu în corespondență, Amintirile unui pedagog militant, Oameni între oameni etc.

Surse:

Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://www.rfi.ro/politica-103686-pagina-de-istorie-onisifor-ghibu-ardeleanul-luptat-unire-basarabia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/generatia-marii-uniri-episodul-3-onisifor-ghibu-doua-uniri-condamnare-1_5abf87f9df52022f75410de5/index.html

http://www.rador.ro/2014/10/31/onisifor-ghibu-ped agog-militant/

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1930: În această zi, s-a născut Clint Eastwood, actor, regizor şi producător de film american. Clinton Eastwood jr., câştigător a cinci premii Oscar ca regizor, actor şi producător. Ca erou de western-uri şi filme de acţiune, se numără din anii ’60 printre cele mai de succes star-uri ale lumii. Mai târziu devine un regizor şi producător de film renumit şi obţine în anii 1993 şi 2005 Oscarul pentru cea mai bună regie. În plus, a fost distins ca producător al acestor filme cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Clint Eastwood este fiul contabilului Clinton Eastwood și al soției acestuia, Ruth.În timpul recesiunii economice, tatăl său a fost nevoit să lucreze ca vânzător într-o benzinărie și să pornească prin țară cu familia sa, în căutare de lucru. Clint locuia câteodată la bunica sa, care avea o crescătorie de găini în Sunol. În cele din urmă, familia sa s-a stabilit în Oakland. Eastwood, care trecea drept timid și introvertit, a frecventat zece școli diferite și a absolvit liceul în 1948. Printre altele, a lucrat ca tăietor de lemne, fochist, vânzător la benzinărie și magaziner. 

În anul 1951 a fost chemat la armată și repartizat la Fort Ord, unde a lucrat doi ani ca instructor de înot. În armată l-a cunoscut pe David Janssen, viitorul interpret al lui Richard Kimble din serialul „Fugitive”. Janssen i-a propus lui Eastwood să-și încerce, ca și el, norocul la Hollywood. În 1986, Eastwood a apărut pe primele pagini ale ziarelor, când a fost votat primar al locului său natal, Carmel. A deținut această funcție până în 1988. Eastwood este membru al Partidului Republican și a sprijinit printre altele candidatura la președinție a lui Richard Nixon și Ronald Reagan. Deoarece s-a împotrivit războiului din Irak și l-a considerat o mare greșeală, Clint Eastwood a fost de asemenea un hotărât oponent al conducerii Bush. Deși se știe că Eastwood are probleme mari cu auzul, el a refuzat constant să poarte în public vreun aparat auditiv.

Relativ recent, el a regizat drama apreciată de critică din 2008, „Gran Torino.” Eastwood a obținut premiul de interpretare din partea National Board of Review pentru rolul realizat de el în acest film, Walt Kowalski, singurul rol pe care l-a jucat de la „Million Dollar Baby” încoace. De asemenea, el a regizat și produs „Changeling,” cu Angelina Jolie. Filmul a fost nominalizat la Palme d’Or și a obținut premiul special, când a fost lansat la Festivalul de film de la Cannes, în 2008. Pelicula a mai primit încă trei nominalizări la Oscar, inclusiv cea de interpretare feminină pentru Jolie, iar Eastwood a primit nominalizări la premiile BAFTA și London Film Critics, la categoria cea mai bună regie. În 2007, Eastwood a obținut două nominalizări la premiul Academiei, la categoriile cel mai bun regizor și cel mai bun film, pentru drama de război „Letters from Iwo Jima,” care vorbește despre bătălia istorică a celui de-al Doilea război mondial, din perspectiva japonezilor. De asemenea, filmul a câștigat premiile Golden Globe și Critics Choice pentru cel mai bun film de limbă străină, și a obținut titlul de cel mai bun film din partea unor asociații de critici cum ar fi cele din Los Angeles, sau National Board of Review. „Letters from Iwo Jima” este un film care face parte din galeria filmelor de război ale lui Eastwood, după renumita dramă „Flags of Our Fathers,” care spune povestea americanilor care, în timp ce ridicau steagul pe Iwo Jima, au fost imortalizați în celebra fotografie.

În 2005, Eastwood a câștigat premiul Academiei pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, cel de-al doilea premiu la ambele categorii, pentru „Million Dollar Baby.” El a obținut de asemenea o nominalizare la categoria cel mai bun actor pentru interpretarea sa din acest film. De asemenea, Hilary Swank și Morgan Freeman au obținut Oscaruri, cel de-al doilea pentru cel mai bun actor dintr-un rol secundar, iar filmul a fost nominalizat la premiile pentru cel mai bun scenariu-adaptare și cel mai bun montaj. Drama extrem de apreciată realizată de Eastwood, „Mystic River”, a fost lansată în 2003 la Festivalul de film de la Cannes, aducându-i regizorului o nominalizare la Palme d’Or și un premiu Golden Coach (Trăsura de aur).„Mystic River” a mai obținut încă șase nominalizări la premiile Academiei, inclusiv două pentru cel mai bun regizor și cel mai bun film. Sean Penn și Tim Robbins au luat Oscaruri la categoriile cel mai bun actor și cel mai bun rol secundar, iar filmul a mai avut nominalizări și la categoriile cea mai bună actriță dintr-un rol secundar și cel mai bun scenariu.

În 1993, westernul lui Eastwood „Unforgiven” a primit nouă nominalizări la premiile Academiei, dintre care trei erau adresate chiar lui Eastwood, care a câștigat premiile pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, obținând și o nominalizare la categoria cel mai bun actor. Filmul a mai obținut Oscaruri la categoriile cel mai bun actor dintr-un rol secundar (Gene Hackman) și cel mai bun montaj, fiind de asemenea nominalizat la categoriile cel mai bun scenariu original, cea mai bună imagine, cel mai bun regizor artistic, cel mai bun montaj și cea mai bună coloană sonoră. Eastwood a fost răsplătit cu premiul Academy’s Irving Thalberg Memorial în 1995. La decernarea premiilor Golden Globe în 1971, Eastwood a primit premiul Henrietta de excelență internațională în cinematografie. În 1988, i s-a acordat premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga sa activitate. În anul următor el a obținut primul său Glob de Aur pentru regie, pentru filmul „Bird,” iar în 1993, el a primit din nou premiul pentru cea mai bună regie, pentru „Unforgiven.” Nominalizat în 2004 la categoria cea mai bună regie pentru „Mystic River,” Eastwood a primit în anul următor Globul de aur pentru cea mai bună regie pentru filmul „Million Dollar Baby”. În 2005, el a primit și o nominalizare la categoria cea mai bună muzică, pentru același film.

Filmele lui Eastwood au primit și premii internaționale din partea criticilor sau la festivalurile de film, inclusiv cel de la Cannes, unde a fost chiar președintele juriului în 1994. De asemenea, s-a bucurat de nominalizări la Palme d’Or pentru „White Hunter Black Heart” în 1990; „ Bird,” a câștigat de asemenea premiul pentru cel mai bun actor și un premiu pentru cea mai bună coloană sonoră, la festivalul din 1988; iar „Pale Rider” a fost premiat în 1985. El a mai primit încă două distincții semnificative pentru contribuția sa la cinematografie: premiul Lumiere, la inaugurarea Marelui Festival de Film de la Lyon; și gradul de Comandor al Legiunii de Onoare, oferit de însuși președintele Franței, Nicolas Sarkozy.

În plan personal, Clint Eastwood a avut multe relații, din care au rezultat opt copii. Laurie este copilul nerecunoscut de el, rezultat dintr-o relație pe când era logodit cu actrița Maggie Johnson. Are o aventură cu dansatoarea Roxanne Tunis și devine tatăl lui Kymber Linn, care este primul lui copil. Cu Maggie se căsătorește în 1953, la 23 de ani și după 11 ani se despart. Au doi copii: Kyle și Alison. Dar în 1984 Clint și Maggie divorțează. În această perioadă a avut o relație cu actrița Sondra Locke (din 1975 până în 1989) pe care a obligat-o să facă două avorturi. Deși au fost apropiați, au locuit împreună și au colaborat în filme, cei doi nu s-au căsătorit niciodată. În schimb, Clint mai are cu actrița Frances Fisher pe fiica sa, Francesca și cu însoțitoarea de bord Jacelyn Reeves îl are pe Scott, care îi seamănă leit, și pe Katryn.  Din căsătoria cu jurnalista Dina Ruiz (1996-2014) a rezultat o fiică, Morgan. Din 2014, partenera sa de viață este Christina Sandera, mai mică cu 33 de ani ca el.

Surse:

http://www.clinteastwood.net/

https://agerpres.ro/documentare/2025/05/31/documentar-actorul-si-regizorul-clint-eastwood-implineste-95-de-ani-31-mai--1454934

https://www.biography.com/actor/clint-eastwood

https://www.britannica.com/biography/Clint-Eastwood

https://www.ro.biography.name/actori/109-sua/612-clint-eastwood-jr-1930

https://www.cinemagia.ro/actori/clint -eastwood-255/

&&&

 S-a întâmplat în  31 mai1954: În această zi, a murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu, fondator al învăţământului electrotehnic din România (a pus bazele primului laborator de electricitate din ţară, transformat apoi în Şcoala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi – prima şcoală de fizică experimentală); ctitor al radiofoniei româneşti: în 1927, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care, la 1.XI.1928, difuza în eter prima emisiune cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”, urmat de discursul preşedintelui Societăţii, Dragomir Hurmuzescu; era momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România; membru corespondent al Academiei Române din 1916. 

Dragomir Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti, în familia lui Martin, funcţionar modest la poştă, şi a Profirei. În perioada 1873-1877, urmează şcoala primară de pe strada Polonă, iar la 1 septembrie 1877 este înscris la gimnaziul Matei Basarab. La 1 septembrie 1881, continuă pregătirea la Liceul Sf. Sava. Între timp, tatăl său a murit, el devenind capul familiei şi susţinător al celor doi fraţi mai mici. În această perioadă are ocazia să lectureze reviste ştiinţifice publicate la Paris. În anul 1884, după absolvirea ultimei clase de liceu şi obţinerea bacalaureatului, se înscrie voluntar în Batalionul 4 Vânători şi începe cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

Un an mai târziu se mută la Şcoala normală superioară, unde obţinuse o bursă la fizică, iar în vara anului 1886 ia primul contact cu ideile socialiste şi cu o serie de membri ieşeni ai unor organizaţii aparţinând acestei ideologii.În octombrie 1887, Hurmuzescu obţine o bursă şi pleacă la Paris să îşi ia licenţa şi să îşi obţină doctoratul, la Sorbona, perioadă în care îl cunoaşte pe Constantin Miculescu, fizician român cu rezultate notabile în termodinamică şi optică, dar şi alte personalităţi ale fizicii europene ca Joseph Bertrand, Louis Pointcare şi Gabriel Lippman.În vara anului 1890, obţine licenţa în fizică-chimie, după care se înscrie la doctorat chiar la prof. Lippmann. Este momentul în care începe să publice lucrările pe care le realizează, în reviste precum „Bulletin de la Société Française de Physique” şi apoi în „Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances de l’Académie des Sciences”.

A descoperit, în această perioadă petrecută la Paris, dielectrina, în 9 aprilie 1894, un izolant alcătuit pe baza unui amestec de sulf şi parafină, folosit în construcţia electroscoapelor. Într-un moment în care Dragomir Hurmuzescu, aflat la studiu la Paris, în laboratorul lui Lippmann, era în căutarea unor subiecte de interes, observă experimentele pe care le face unul dintre colegi, norvegianul Birkeland. În cadrul acestor experimente se obţineau rezultate destul de diferite, fapt pus de Hurmuzescu pe seama calităţilor izolante slabe ale sticlei.Tot atunci, profesorul Edouard Branly promova parafina ca fiind cel mai bun izolant electric cunoscut la acea vreme.

Folosind rezultatele lui Branly, Hurmuzescu continuă experimentele şi reuşeşte să obţină un amestec cu proprietăţi superioare parafinei. El va face o prezentare în şedinţa Societăţii Franceze de Fizică din 19 ianuarie 1894, publicând concluziile în Buletinul Societăţii Franceze de Fizică din 19 februarie: „Sur un nouvel isolant, la diélectrine. Nouvel électroscope, nouveaux appareils électrique”.Imediat după descoperirea, în 1895, a razelor X de către Roentgen, Hurmuzescu anunţă, în premieră, împreună cu Louis Benoist, descoperirea efectului de ionizare produs de aceste radiaţii asupra gazelor şi corpurilor electrizate. Acest efect este pus în evidenţă şi măsurat cu un dispozitiv creat tot de Hurmuzescu – electroscopul ce îi poartă numele, care urma să fie utilizat în majoritatea laboratoarelor, de către mari fizicieni, inclusiv în măsurători asupra radioactivităţii care vor fi realizate cu acest dispozitiv de către Marie Curie. De menţionat este faptul că, în anul 1903, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în cercetări de radioactivitate, distinse cu Premiul Nobel.

La 28 aprilie 1896, Hurmuzescu îşi susţine teza de doctorat, cu titlul „Sur une nouvelle détermination du rapport V entre les unités électrostatiques et électromagnétiques”, care descria una dintre cele mai precise măsurători a vitezei luminii. În acelaşi an, Hurmuzescu a revenit în ţară, iar la 10 iunie 1896, ca urmare a Conferinţei despre Razele X, ţinută de Hurmuzescu în Amfiteatrul Şcolii de poduri, doctorul C. Severeanu, părintele chirurgiei româneşti, a introdus pentru prima oară în serviciul său de chirurgie, tehnica radiografiei/radioscopiei. În august 1896, Hurmuzescu este delegat să reprezinte România la Congresul internaţional electrotehnic de la Geneva, iar la întoarcerea în ţară satisface o perioadă de concentrare de 1 lună, la Ploieşti, care îi oferă un nou prilej să ia contact cu mişcarea socialistă din ţară, reprezentată de C. Stere sau C. Dobrogeanu Gherea. La 1 octombrie 1896 este numit conferenţiar la catedra de matematică a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, iar o lună mai târziu primeşte şi postul de profesor de fizică la Liceul – Internat din Iaşi, un post interesant tocmai fiindcă punea într-o perspectivă deosebită necesitatea creării unei elite tehnice româneşti. Pe 15 februarie 1897, Hurmuzescu primeşte conducerea Liceului Internat din Iaşi, urmând să conducă acest liceu pe parcursul a trei ani.

În aprilie 1897, Hurmuzescu primeşte postul de profesor suplinitor la catedra nou înfiinţată, de căldură şi electricitate, la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, moment în care solicită şi obţine resurse financiare deosebite pentru construirea unui laborator, ceea ce marca importanţa ce începea să fie acordată învăţământului aplicativ, tehnic, acesta devenind un loc în care se formează o întreagă pleiadă de viitori fizicieni români de renume.Trei ani mai târziu, avea să se dedice exclusiv cercetărilor ştiinţifice. În anul 1901, Hurmuzescu înfiinţează Societatea de ştiinţe din Iaşi precum şi revista „Annales Scientifiques de l’Université de Jassy”. În acelaşi an repetă şi realizează, la Iaşi, experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Stepanovici Popov şi ale altora, din perioada 1895-1901.

În anul 1902, realizează primul său curs, de „Căldură şi electricitate”, iar în iunie 1902 are loc, la Iaşi, primul Congres al Societăţii pentru înaintarea ştiinţelor, ocazie cu care Hurmuzescu prezintă trei lucrări ştiinţifice şi susţine conferinţa „Telegrafia fără sârmă”. Congresul avea să se desfăşoare şi în perioada următoare la Bucureşti – 1903, Constanţa – 1904 şi Craiova – 1905.În decembrie 1904, Dragomir Hurmuzescu este numit secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, acceptând postul ca modalitate de a finanţa dezvoltarea învăţământului în domeniul ştiinţelor fizico-chimice într-o formă pe care el a adus-o din occident.

În anul 1906, cu ocazia implinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, a scris un scurt compendiu despre învăţământul din România în perioada anilor 1866 – 1906.În octombrie 1907, în urma răscoalelor ţărăneşti, guvernul îşi prezintă demisia, iar Hurmuzescu va reveni la preocupările sale anterioare, de la nivelul catedrei. La 1 noiembrie 1910, după pregătiri intense, se deschid cursurile Şcolii de electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi, prima şcoală de electrotehnică din ţară. În această perioadă, cercetătorul a susţinut şi publicat o serie de lucrări ştiinţifice referitoare la razele X, la cercetarea radioactivităţii petrolului şi apelor minerale din România şi la perfecţionarea galvanometrelor. În anul 1913, Şcoala de electricitate din Iaşi ia denumirea de Institutul Electrotehnic al Universităţii din Iaşi, iar la 1 aprilie, guvernul conservator-democrat prevede în bugetul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti sumele necesare creării unei catedre de Aplicaţiunile căldurii şi electricităţii, proiect care îi este atribuit lui Dragomir Hurmuzescu, în Casa Scarlat Kretzulescu, în care a funcţionat până de curând Muzeul Literaturii Române.

În toamna anului 1916, însă, aflat în faţa perspectivei ocupării capitalei de către trupele germane, Hurmuzescu se retrage cu familia la Iaşi, unde contribuie intens la activităţile Asociaţiei profesorilor universitari.Tot în 1916, Hurmuzescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În august 1917, Hurmuzescu şi familia sa, alături de alţi câţiva cunoscuţi profesori care s-au educat la Paris, au fost îndrumaţi spre Franţa pentru a promova interesele naţionale. La Paris, profesorul se ocupă de stabilirea principiilor pe baza cărora ar trebui să se dezvolte învăţământul de specialitate din ţară.

În martie 1919, după încheierea războiului, Hurmuzescu revine în ţară, iar în anul 1922 devine preşedinte al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România. În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, care era condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic care face posibile primele audiţii publice, de două ori pe săptămână, joi şi sâmbătă, la ora 21:30. Referitor la acest moment profesorul Hurmuzescu afirma, în anul 1938, că: „La noi, primele recepţiuni au fost realizate cu mijloace experimentale şi prin personalul secţiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotehnic Universitar. În anexele laboratorului său (foste grajduri) din Str. Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie.”

Pe 26 martie 1925 se constituie Asociaţia Prietenilor Radiotelefoniei, din iniţiativa Societăţii Române de Fizică conduse tot de Dragomir Hurmuzescu, asociaţie ce avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar din Str. Victor Emanuel nr. 16, fosta clădire a Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia. În 1926, Dragomir Hurmuzescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir. În anul 1927 se construiesc la Institutul Electrotehnic primele posturi româneşti de emisie, între care unul va funcţiona pe unde scurte, după un proiect al ing. Emil Petraşcu. În această perioadă, profesorul Dragomir Hurmuzescu emitea de două ori pe săptămână, pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2000 de abonaţi.

În 1928, el a fost ales preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România. La 1 noiembrie 1928 a  fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW. S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. În 1931, sub preşedinţia lui Hurmuzescu, ia fiinţă Asociaţia generală a Radioamatorilor, iar în 1932, devine membru de onoare al Societăţii Franceze a Electricienilor.În 1934, din iniţiativa lui Hurmuzescu, a fost posibilă organizarea la Bucureşti a primului Congres de ştiinţe din România.La 16 martie 1937, la vârsta de 72 de ani, Hurmuzescu părăsea viaţa politică, se încheiau perioadele de prelungire în învăţământ, iar printr-o reglementare forţată se legiferează concentrarea învăţământului superior tehnic/aplicativ. Drept urmare, Institutul Electrotehnic este desfiinţat, fiind împărţit între Politehnică şi secţia de radioelectricitate a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii.În toamna anului 1937 se pensionează, iar în anul 1948 comuniştii decid eliminarea din rândul membrilor Academiei a profesorului Hurmuzescu.

A trecut la cele veşnice în timp ce îşi redacta memoriile, la  31 mai 1954, la Bucureşti, în condiţiile în care era aproape uitat şi desconsiderat de autorităţile staliniste ale vremii. În anul 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat pe marele savant român printr-o sesiune ştiinţifică mondială. În anul 1990, Academia Română procedează la o reparaţie morală, astfel că Dragomir Hurmuzescu este reprimit, post-mortem, în rândul membrilor săi. Pentru a-i onora memoria, unul din premiile Academiei Române – cel în domeniul ştiinţelor fizice – îi poartă astăzi numele, iar anual are loc Concursul Naţional Studenţesc de Fizică „Dragomir Hurmuzescu”, eveniment care în acest an se va afla la ediţia a VI-a.

Surse:

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/DHurmuzescu.html

http://www.phys.uaic.ro/index.php/prezentare/personalitati-facultate/dragomir-m-hurmuzescu-1865-1954/

https://jurnalul.antena3.ro/it/stiinta/dragomir-hurmuzescu-315454.html

http://complexity.ro/personalitati/dragomir-hurmuzescu-fondatorul-invatamantului-electrotehnic-din-romania

https://www.academia.edu/29459643/DRAGOMIR_HURMUZESCU_INVEN%C8%9AII_%C8%98I_DESCOPERIRI

https://radioromaniacultural.ro/portret-dragomir-hurmuzescu-parintele-ra diofoniei-romanesti/