&&&

 În Memoriam

    ION DICHISEANU 

Ion Dichiseanu s-a născut pe 20 octombrie 1933 în Adjud, România, și a fost unul dintre cei mai apreciați actori de teatru și film din țară. Deși inițial a studiat la Politehnică, a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca, ceea ce l-a determinat să urmeze Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care l-a absolvit în 1959.

Cariera sa artistică s-a desfășurat pe parcursul a peste cinci decenii, timp în care a jucat în numeroase filme și piese de teatru. A fost o prezență constantă pe scena Teatrului Nottara, unde a interpretat roluri memorabile. În cinematografie, a devenit cunoscut datorită unor producții celebre precum Toate pânzele sus, Titanic-Vals, Trandafirul galben și Clipa. Talentul său a fost recunoscut prin numeroase premii, inclusiv Premiul ACIN pentru rolul din Clipa și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Pe lângă activitatea artistică, Dichiseanu a fost și scriitor, publicând volume de poezie și memorii. 

A avut o viață personală intensă, fiind cunoscut pentru relațiile sale, inclusiv cea cu cântăreața spaniolă Sara Montiel. 

A fost un om carismatic, apreciat de colegi și public, iar în ultimii ani ai vieții a continuat să fie activ în lumea artistică.

Ion Dichiseanu s-a stins din viață pe 20 mai 2021, la vârsta de 87 de ani, lăsând în urmă o moștenire artistică impresionantă și o amintire de neuitat pentru iubitorii de teatru și film.

CULTURA CURIOZI TATI GANDURI

&&&

 Memorie Artistică

 ȘTEFAN BĂNICĂ SR.

A trecut prin trei infarcturi, pierderi grele, dar publicul nu a știut. Pe scenă era lumină, acasă era tăcere. Îi mureau soția, mama, fratele, iar el a doua zi se întorcea la repetiții. Fiul său, Ștefan Bănică Junior, spunea că era un om care iubea viața, dar își ascundea necazurile.

Născut în 1933, la Călărași, fiu al lăutarului Drăgan Costandache Bănică, a crescut cu muzica în sânge. Tatăl îl voia avocat, însă el a ales scena și a absolvit Institutul de Teatru în 1955. A fost remarcat de Radu Beligan și a jucat la teatre importante din București, devenind un actor pe care publicul îl recunoștea imediat.

Pristanda i-a rămas emblematic — nimeni nu a numărat steagurile mai nostim. A strălucit în filme precum Nea Mărin miliardar sau Brigada Diverse, iar în revistă a format un cuplu memorabil cu Stela Popescu. Cânta cu aceeași naturalețe cu care juca: Hei, coșar, Gioconda se mărită, Cum am ajuns să te iubesc — melodii care au rămas.

Viața lui personală a fost însă plină de pierderi. Prima soție a fost ziarista Sanda Vlad-Liteanu, mama lui Junior. Apoi s-a recăsătorit cu Irina, cu care a avut un al doilea fiu, Alexandru Silviu. Irina a murit în 1985, iar Alexandru într-un accident în 2001. Seniorul nu a mai apucat să trăiască această ultimă tragedie — a murit în 1995, la 61 de ani, în urma celui de-al treilea infarct.

Spunea despre sine că vrea doar să dăruiască oamenilor un surâs. Și a făcut-o până la capăt. Astăzi numele lui îl poartă un festival, o stradă și un fiu care a moștenit esențialul — dragostea pentru scenă.

CULTURA CURIOZI TATI GANDURI

&&&

 La mulți ani, 

MEDEEA MARINESCU!

      (27 mai 1974)

Mirabela a crescut. Și a devenit Medeea.

S-a născut pe platoul de filmare. Nu metaforic — literal. Tatăl ei era operator de imagine, mama — machieuză. Copilăria și-a petrecut-o la Buftea, între aparate de filmat, reflectoare și decoruri.  

„Șansa mea a fost că m-am născut pe platourile de filmare, că am trăit în lumea asta, că am fost obișnuită cu ea, că mi-a plăcut și n-am avut niciodată trac."  

Trac nu. Dar provocări — câte a vrut.

La trei ani — primul film. La șase — Maria Mirabela. Ion Popescu Gopo o alinta pe platou „analfabeta" — pentru că nu știa să citească scenariul. „Da, pentru foarte mulți voi rămâne Mirabela. Marea provocare pentru mine a fost să schimb porecla în renume. Și, la un moment dat, cei care mă strigau pe stradă «Mirabela» să îmi cunoască și numele adevărat. Și după niște ani am și reușit."  

A muncit pentru asta. Rol cu rol. An cu an.

A jucat în franceză, aruncată într-un ocean în care nu știa să înoate. 

I s-a sugerat să rămână în Franța. S-a întors în România. Unii oameni știu exact unde le e locul.

Notorietatea nu a schimbat-o. Este modestă, se bucură de tot ceea ce îi oferă fiecare zi și mai are încă în privire gingășia Mirabelei. 

A găsit împlinire profundă în familie – căsătorită cu George Dăscălescu, are doi băieți care reprezintă „oaza ei de fericire”. A reușit să îmbine maternitatea cu pasiunea pentru actorie și chiar pentru muzică (jazz)

Astăzi, la  52 de ani, Medeea rămâne o prezență elegantă, caldă și autentică pe scenele românești – o actriță care a crescut sub ochii noștri, de la fetița cu ochi mari la o femeie împlinită .

Respect!

CULTURA  CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Cu timpul am aflat că:

Dacă o simți în piept, este frică.

Dacă o simți în stomac, este intuiție.

Dacă o simți în cap, este furie.

Dacă o simți în mușchi, este anxietate.

Dacă o simți în gură, este dezgust.

Dacă o simți în gât, este tristețe.

Dacă o simți pe față, este rușine.

Dacă o simți în tot corpul, este fericire.

&&&

 Carlo Saronio, tânărul ucis de propriii camarazi

L-au adormit cu un narcotic care ar fi trebuit doar să-l imobilizeze pentru câteva ore, însă doza a fost prea mare, iar în acea clipă destinul lui Carlo Saronio a devenit imposibil de schimbat. Avea doar douăzeci și cinci de ani, era un tânăr inginer chimist din Milano, cercetător la prestigiosul Institut Mario Negri și provenea dintr-una dintre cele mai bogate familii ale orașului, însă, în ciuda vieții privilegiate în care crescuse, privea dincolo de luxul și siguranța mediului său social, apropiindu-se de cercurile stângii extraparlamentare care agitau Italia anilor ’70, convins că lumea putea fi schimbată prin idealuri și implicare politică.

În acea perioadă, Italia trăia unul dintre cele mai tensionate și violente capitole din istoria sa modernă, anii de plumb, când radicalizarea politică transformase universitățile, străzile și grupurile de activiști în terenuri fertile pentru extremism, iar mulți tineri ajunseseră să creadă că violența putea deveni un instrument legitim al revoluției. Carlo frecventa acele medii cu entuziasmul și naivitatea unei generații care visa schimbarea, fără să înțeleagă că unii dintre cei din jurul lui depășiseră deja granița dintre idealism și fanatism.

În dimineața de 14 aprilie 1975, în timp ce ieșea din casa familiei sale de pe Corso Venezia, în Milano, a fost răpit de un grup de militanți extremiști. Ceea ce avea să șocheze întreaga Italie nu era doar brutalitatea sechestrului, ci faptul că printre răpitori se aflau oameni pe care Carlo îi cunoștea bine, persoane cu care împărțise idei politice, conversații și momente de încredere, oameni care hotărâseră să-l transforme într-o simplă sursă de bani pentru finanțarea organizației lor clandestine.

Planul era simplu și cinic: să-l drogheze, să-l ascundă și să ceară familiei o răscumpărare uriașă. Numai că încă din primele ore totul s-a transformat într-un coșmar fără întoarcere. Cantitatea de cloroform și anestezice folosită pentru a-l ține inconștient i-a provocat moartea aproape imediat, iar Carlo a murit înainte ca negocierile să înceapă cu adevărat, singur, captiv și înconjurat de oameni care până nu demult îi fuseseră apropiați.

Moartea lui nu i-a oprit însă pe răpitori. Deși știau că victima lor era deja moartă, au continuat să telefoneze familiei prefăcându-se că tânărul este încă în viață și au reușit astfel să obțină o parte din răscumpărare, sute de milioane de lire, într-un act de cruzime care a scandalizat opinia publică italiană. Trupul lui Carlo a fost ascuns, iar descoperirea sa avea să se producă abia după mulți ani, când cazul devenise deja unul dintre simbolurile cele mai întunecate ale anilor de plumb.

Povestea lui a rămas în memoria colectivă nu doar pentru violența crimei, ci mai ales pentru ideea trădării absolute care se află în centrul ei. Carlo nu fusese ales întâmplător de niște criminali necunoscuți, ci de oameni care îi știau rutina, îi cunoșteau caracterul și profitaseră de încrederea pe care el o avusese în ei, iar tocmai această apropiere transformă întreaga poveste într-una aproape imposibil de acceptat.

Ani mai târziu, fiica sa, Marta Saronio, născută la câteva luni după moartea tatălui pe care nu avea să-l cunoască niciodată, a încercat să reconstruiască imaginea reală a omului ascuns în spatele dosarelor și articolelor de ziar, descoperind portretul unui tânăr inteligent, curios și idealist, distrus de o epocă în care extremismul politic reușise să transforme prietenia în condamnare și încrederea în moarte.

Întrebare: Crezi că oamenii pot deveni capabili de orice atunci când ideologia ajunge mai importantă decât viața unui prieten?

#CarloSaronio #istorie #povestiadevarate #Italia #AniiDePlumb #trada re #crimeReale

&&&

 BANCUL ZILEI! MERITA CITIT! ;) :) ;) ;)

Un individ îşi suspecta soţia că avea un alt bărbat. Într-o zi, se hotărî să vină acasă la o altă oră ca de obicei şi a surprins-o în flagrant dormind cu alt bărbat. Scoase revolverul cu grijă, ca să nu-i trezească, îl armă şi când era gata să tragă primul glonţ începu să se gândească.

În ultimul timp îşi dăduse seama că viaţa lui de bărbat căsătorit se îmbunătăţise: soţia nu-i mai cerea bani să cumpere carne, nici pentru haine, bijuterii sau pantofi, cu toate că aparea mereu cu o rochie nouă, o bijuterie nouă sau sandale la modă. Copiii schimbaseră şcoala publica din cartier cu o şcoală privată, într-un cartier elegant al oraşului. Ca să nu mai spunem, de noua maşină pe care soţia o achiziţionase, în ciuda faptului că de patru ani nu-i mai crescuse salariul şi de atunci am suspendat cota lunară pe care trebuia să i-o dau. Iar de provizii, ce să mai vorbim: niciodată nu a avut atâta abundenţă în casă ca în ultimele luni. Şi plata luminii, a apei, a telefonului plus internetul, telefoanele mobile, ratele la cardurile de credit, de cât timp nici nu mai auzise vorbind

despre ele.

Motivul era că soţia lui era o combinaţie între Nicole Kidman, cu Catherine Zeta Jones şi Elizabeth Hurley. O nebunie, delicioasă, apetisantă şi atrăgătoare.

A pus arma înapoi cu aceeasi grijă ca să nu-i trezesească şi a ieşit din cameră încetişor. S-a oprit în uşa salonului, aprins o ţigară, a reflectat un pic şi şi-a zis:

– Tipul plăteşte chiria, supermarketul, educaţia copiilor, facturile casei, maşina! Toate cheltuielile casei! Eu mă culc cu ea în fiecare zi…

Şi, ieşind din casă, casa lui, trase concluzia:

– La naiba! Totuşi, încornoratul  este el!

&&&

 S-a întâmplat în 27 mai1564: În această zi, a murit Jean Calvin, reformator religios francez, fondatorul calvinismului (sistem teologic protestant); conducător al republicii teocratice Geneva (1541); Calvin este, alături de germanul Martin Luther, unul dintre iniţiatorii reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice.

Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. Geneva), alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului. Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.

Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca, De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.

Principala operă a lui Calvin în istoria literaturii Reformei:

Învăţământul religiei creştine

- publicată în latină (Christianae religionis institutio) în 1536 la Frankfurt am Main (ediţia definitivă: 1559)

- publicată în franceză (Institution de la religion chrétienne) în 1541 la Geneva (ediţia definitivă: 1560)

Alte scrieri:

- De Clementia - un comentariu asupra operei cu acelaşi nume de Seneca (1532)

- Psychopannychia - împotriva sectei anabaptiste (1534)

- Catehismul Bisericii din Geneva

Calvin a publicat între altele şi diverse volume de comentarii ale Bibliei.Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania).Respinge dogma prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la „judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei.Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoritatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion.Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane.

Jean Calvin a călătorit la Strasbourg şi mai târziu prin cantoanele Elveţiei. Aflat la Geneva, Guillaume Farel l-a rugat să-l ajute la reforma bisericii. Calvin a scris despre rugămintea lui Farel: „M-am simţit de parcă Dumnezeu din cer şi-a pus mâna sa măreaţă pe mine pentru a mă opri din cursa mea".După optsprezece luni, reformele prea severe lui Calvin şi Farel şi amestecul lor în treburile statului au dus la exilarea celor doi.Timp de trei ani, Calvin activează la Strasbourg în biserica hughenoţilor francezi.Calvin a fost invitat mai târziu să se întoarcă la Geneva. El a reorganizat structura religioasă şi politică a oraşului, după bazele Bibliei, cu învăţători, sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva sub rectoratul lui Teodor Beza.

Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug (de ex. Michel Servet, acuzat de erezie privind dogma Sfintei Treimi). Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia statului teocratic al Genevei - astăzi l-am numi „fundamentalist religios" - prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al teologiei lui Calvin, în publicaţia Gründlicher Bericht von Zauberei und Zauberern („Studiu aprofundat asupra vrăjitoriei şi vrăjitorilor").

Sănătatea lui Calvin a început să se deterioreze, suferind de migrene, hemoragii pulmonare, gută şi pietre la rinichi. Câteodată, trebuia să fie transportat până la amvon. Calvin a avut şi mulţi detractori, era ameninţat şi insultat. El îşi petrecea viaţa privată pe Lacul Geneva, citind Sfintele Scripturi şi bând vin roşu.Spre finalul vieţii sale, le zicea amicilor săi care erau proecupaţi de regimul său zilnic de muncă, „Ce? Vreţi ca Domnul să mă găsească lenevind când va veni?". Jean Calvin a murit la 27 mai 1564, şi a fost îngropat într-un mormânt simplu şi anonim, într-o parte a Genevei, aşa cum a cerut el.

Surse:

https://www.museeprotestant.org/en/notice/jean-calvin-1509-1564/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/02/18/jean-calvin-viata-si-opera/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/jean-calvin-viata-si-opera

https://www.britannica.com/biography/John-Calvin

https://calvin.edu/about/history/john-calvin.html

https://www.resursecrestine.ro/biogra fii/66075/jean-calvin