&&&

 Legenda Privighetorii

🐦‍⬛🐦🦅

Odata ... imparatul pasarilor a fost foarte voios si bine dispus ... Voind sa stie care dintre supusii sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia, ca de indata, sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.

Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti. Pe acestia i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighetoarea. Cele alese nu au stat mult pe ganduri sa se sfatu­iasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fi­indca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte. Dar, nu numai ca il lasara, el sin­gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.

Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea nea­gra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.

Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avand imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.

Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazandu-l ca e asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu cantecul lui si-l lauda.

Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepand sa cante, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos decat gangurul.

La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umi­linta pana la pamant dinaintea imparatului. Vazand-o ca e atat de mica, de pricăjită, de umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pof­teasca sa stea, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in­trasera inaintea ei.

- Inaltate Imparate, zise privighetoarea umila de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.

- Canta-mi atunci, zise imparatul zambind, sa te vad si pe tine ce poti.

Privighetoarea, necutezand macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intai glasul si apoi incepu a canta cum stie ea sa cante, nu cum cantasera cele­lalte ...

Imparatul, cand o auzi cantand, ramase uimit de frumu­setea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat sub covata pe cei­lalti doi cantareti de mai inainte.

 

Si dupa ce a sfarsit ea acuma de cantat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dansa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima”, adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cantaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii s-au sculat de la dansa, ea - privighetoarea - a fost aceea care a pornit prima in fruntea celor­lalti doi cantareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.

Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, s-a dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca­mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.

Si de atunci, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita si maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Sursa Universdecopil.ro

🦅🐦🐦‍⬛

Cât de mult înseamnă aspectul fizic și cât prețuim mintea și sufletul omului? 

Uneori, aparențe le înșeală!

🥀🥀🥀🥀🥀

&&&

 CHARLES AZNAVOUR, pe numele real SHAHNOUR VARENAGH AZNAVOURIAN s-a născut pe 22 MAI 1924 la Paris, Franța ,într-o familie de actori imigranți din Armenia.  A fost cântăreț, actor, compozitor si activist public francez de origine armeană. A fost unul dintre cei mai îndrăgiți și mai longevivi cântăreți francezi. Cariera lui s-a întis pe mau mult de 60 de ani. A apărut în mai mult de 60 de filme dintre cae amintim "Trageți în pianist", " Un

taxi pentru Tobruk", "Dracul și cele 10 porunci", "Toba de tinichea", "Moș Goriot", "Testamentul lui

Orfeu", ș.a. A compus peste 1000 de cântece, dintre care 150 în limba engleză, italiană, spaniolă și germană. În primii ani ai carierei lui a fost ajutat sfătuit și îndrumat de marea cântăreață Edith Piaf.

Aznavour a càntat în mai multe limbi, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, rusă, armeană.  A fost căsătorit de 3 ori și a avut 6 copii, 

Prima soție a fost MICHELINE RUGEL cu care a avut doi copii , o fiică SEDA și un băiat CHARLES.  A doua soție a fost cântăreața franceză EVELYNE PLESSIS, împreună având un fiu, PATRICK. care însă, s-a sinucis la vârsta de 25 de ani. Ultima sotie a fost ULLA THORSELL, cea care i-a adus liniștea și i-a dăruit 3 copii, KATIA, MISHA si NICHOLAS

Această suedeză a fost femeia vieții lui, cea care i-a stat alături o jumătate de veac. În 2017 CHARLES AZNAVOUR a primit o stea pe Walk of Flame din Hollywood. S-a stins din viață la vârsta de 94 de ani pe 1 Octombrie 2018..A fost găsit mort în cadă, în baia casei sale din.Mouriès. A murit din cauza unui stop cardio respirator, complicat de un edem pulmonar acut. A fost înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Montfort l'Amaury., Fr anța.

&&&

 Astăzi 26 MAI 2026 se împlinesc 16 ani de la plecarea dintre noi a actorului JEAN CONSTANTIN, pe 26 MAI 2010, la vârsta de 82 de ani, în apartamentul său din Constanța din cauza unui stop cardio respirator. A fost înmormântat , două zile mai târziu, în Cimitirul Central din Constanța

În anii  2009 -2010, actorul a fost internat în spital, în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace.  JEAN CONSTANTIN , pe numele real CONSTANTIN CORNEL JEAN s-a născut pe 12 August 1927 la Techirghiol, jud. Constanța, într-o familie numeroasă , cu 5 fete si 4 băieți. Este vorba de o familie mixtă, mama fiind grecoaică, iar tatăl român, de origine albaneză.. Puțini știu că, înainte să devină unul dintre cei mai iubiți actori ai României, Jean Constantin a fost hamal și salahor în portul din Constanța. Nu a avut școli de actorie, ci ani grei de muncă, dar, va juca la început pe scena Teatrului "Fantasio" din Constanța, timp de aproape 30 de ani, între 1957 si 1985. A jucat în peste 70 de filme, filmul de debut, fiind "Procesul Alb". Au urmat filmele "Haiducii", "Brigada Diverse în alertă", Brigada Diverse la munte și la mare", "Explozia", "Gloria nu cântă", "Revansa", "Secretul lui Bachus", "Nea Mărin miliardar", "Un comisar acuză", "Duelul", "Nemuritorii", "Ultimul cartuș", "A doua cădere a Constantinopolului', "Expresul de Buftea", "Miss Litoral", "Răzbunarea haiducilor", "Capcana mercenarilor", "Eu, tu și Ovidiu", "Masca de argant" Rapirea fecioarrlor", "Frații Jderi", "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumio," ș.a.. A fost considerat "maestrul comediei". Pe 7 Februarie 2004, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer Categoria D "Arta Spectacolului. JEAN CONSTANTIN a fost căsătorit de 3 ori, dar nu a avut copii. Prima soție a fost Mioara Mocanu, artistă la Teatrul de Păpuși din Galați, lângă care a stat aproape 17 ani. A urmat Nina Cocea, balerină la Teatrul "Fantasio" din Constanța. Ultima soție, pe care a întâlnit-o când actorul avea vârsta de 53 de ani, a fost Elena, Nina Petcu, sufleur la Teatrul Național din București. Aceasta, anterior a fost soția actorului  Gheorghe Cozorici. Cu aceasta, Jean Constantin avea să rămână împreună, timp de 30 de ani, până când moartea i-a despărțit .

&&&

 „ZDREANȚĂ ” a fost unul dintre cei mai cunoscuți câini din literatura română, însă puțini oameni știu că animalul a existat cu adevărat și a făcut parte din viața de zi cu zi a lui TUDOR ARGHEZI. Celebrul cățel trăia în gospodăria poetului de la MĂRȚIȘOR, casa construită de ARGHEZI în BUCUREȘTI, loc devenit astăzi muzeu memorial. Curtea era plină de animale, iar poetul avea o afecțiune specială pentru câini și pisici, pe care le considera parte din familie. Dintre toate animalele din gospodărie, ZDREANȚĂ a rămas însă cel mai iubit și cel mai cunoscut, deoarece Arghezi i-a dedicat poezia care avea să fie învățată de generații întregi de copii.

    -ZDREANȚĂ s-a născut pe 25 mai 1942 și a trăit aproximativ 16 ani, murind pe 18 iunie 1958, cu nouă ani înainte de moartea poetului. După dispariția sa, câinele a fost îngropat în curtea casei MĂRȚIȘOR, loc unde există și astăzi un mic mormânt simbolic dedicat lui. Reprezentanții muzeului spun că nu se știe sigur dacă acesta este chiar locul exact în care a fost îngropat câinele, însă memoria lui a fost păstrată acolo datorită importanței pe care a avut-o pentru familia ARGHEZI și pentru cultura română.

   Numele „ZDREANȚĂ ” a fost ales din cauza aspectului său neobișnuit. Câinele era mic, foarte flocos, ciufulit și părea „strâns din petice”, exact cum îl descrie poetul în versuri. Avea o înfățișare comică și dezordonată, dar tocmai acest lucru îl făcea atât de simpatic. ARGHEZI nu îl descria cu răutate, ci cu tandrețe și umor, transformând defectele animalului în trăsături memorabile. Imaginea „ochilor de faianță” și a blănii dezordonate a rămas una dintre cele mai cunoscute descrieri din poezia românească pentru copii.

   -Poezia „ZDREANȚĂ ” a fost scrisă pentru fiica poetului, MITZURA ARGHEZI, care era copil în perioada în care autorul compunea multe dintre textele sale dedicate celor mici. TUDOR ARGHEZI avea obiceiul să transforme întâmplările simple din gospodărie în povești literare pline de viață și umor. Animalele din curte deveneau personaje adevărate, fiecare cu personalitatea sa, iar ZDREANȚĂ era poate cel mai spectaculos dintre ele. Prin această poezie, ARGHEZI nu urmărea doar să amuze copiii, ci și să creeze o lume apropiată de realitate, în care animalele gândesc, greșesc și reacționează aproape omenește.

   -În poezie, ZDREANȚĂ este prezentat ca un mic „pungaș” specializat în furatul ouălor din coteț. Poetul descrie cu mult umor felul în care câinele pândește găinile, se strecoară pe furiș și înghite ouăle întregi. Scena în care gospodina îi oferă un ou fierbinte pentru a-l pedepsi a devenit celebră în literatura română pentru copii. 

    Legătura lui TUDOR ARGHEZI cu animalele era foarte profundă. Poetul observa atent comportamentul lor și reușea să transforme gesturile obișnuite în scene literare memorabile. Literatura sa pentru copii este diferită de multe alte texte ale epocii deoarece nu tratează copilul de sus, ci îi oferă personaje vii și autentice. ZDREANȚĂ nu este un animal perfect și nici un erou idealizat. Este un cățel năzdrăvan, imperfect, curios și pofticios, exact tipul de personaj de care cititorii se atașează imediat. Tocmai această naturalețe a făcut ca poezia să reziste atât de bine în timp.

    -Astăzi, la zeci de ani după moartea sa, ZDREANȚĂ continuă să fie unul dintre cele mai cunoscute animale din literatura română. Mulți români îi știu numele chiar înainte să afle cine a fost TUDOR ARGHEZI, iar versurile despre „cățelul cu ochii de faianță” sunt încă recitate în școli și grădinițe. Povestea lui demonstrează cum un simplu câine din curtea unui poet a reușit să devină un simbol cultural și una dintre cele mai iubite figuri ale copilăriei românești.

„ZDREANȚĂ ” a fost unul dintre cei mai cunoscuți câini din literatura română, însă puțini oameni știu că animalul a existat cu adevărat și a făcut parte din viața de zi cu zi a lui TUDOR ARGHEZI. Celebrul cățel trăia în gospodăria poetului de la MĂRȚIȘOR, casa construită de ARGHEZI în BUCUREȘTI, loc devenit astăzi muzeu memorial. Curtea era plină de animale, iar poetul avea o afecțiune specială pentru câini și pisici, pe care le considera parte din familie. Dintre toate animalele din gospodărie, ZDREANȚĂ a rămas însă cel mai iubit și cel mai cunoscut, deoarece ARGHEZI i-a dedicat poezia care avea să fie învățată de generații întregi de copii.

     sursa text pagina:Cinema live

        ZDREANȚĂ...

Poezia copilăriei multora dintre noi....

✍️Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,

Cel cu ochii de faianţă?

E un câine zdrenţuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strâns din petice,

Ca să-l tot împiedice,

Ferfeniţele-i atârnă

Şi pe ochi, pe nara cârnă,

Şi se-ncurcă şi descurcă,

Parcă-i scos din calţi pe furcă.

Are însă o ureche

De pungaş fără pareche.

Dă târcoale la coteţ,

Ciufulit şi-aşa lăieţ,

Aşteptând un ceas şi două

O găină să se ouă,

Care cântă cotcodace,

Proaspăt oul când şi-l face.

De când e-n gospodărie

Multe a-nvăţat şi ştie,

Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,

Se strecoară pe furiş.

Pune laba, ia cu botul

Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat

Gospodina. - "L-a mâncat!"

"Stai niţel, că te dezvăţ

Fără mătură şi băţ.

Te învaţă mama minte."

Şi i-a dat un ou fierbinte.

Dar decum l-a îmbucat,

Zdreanţă l-a şi lepădat

Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,

Cu culcuşul lui, vecină,

Zice Zdreanţă-n gândul lui

"S-a făcut a  dracului!"

Zdreanță

(25 mai 1942 - 18 iunie 1958)

&&&

 ERMA BOMBECK......„Femeia care era pe moarte, dar făcea 30 de milioane de oameni să râdă în fiecare săptămână”

OHIO, 1965.

     ERMA BOMBECK avea 37 de ani, trei copii, o casă mereu în dezordine și o boală incurabilă care îi distrugea încet rinichii, iar în timp ce lumea continua să spună că maternitatea trebuie să fie „perfectă”, „sacră” și plină doar de frumusețe, ea privea munții de haine murdare, vasele care apăreau din nou imediat după ce le spăla și haosul zilnic din casă și își spunea că adevărul era cu totul altul.

      Viața era obositoare.....Viața era absurdă.

Și uneori era atât de haotică încât singura modalitate de a supraviețui era să râzi.

     -Într-o zi a intrat într-un mic ziar local și a întrebat dacă poate scrie o rubrică despre viața reală a mamelor, nu despre imaginea perfectă pe care societatea încerca să o afișeze, ci despre adevărul pe care milioane de femei îl trăiau în tăcere.

    -I-au spus că o vor plăti cu trei dolari pentru fiecare articol.Ea a acceptat.Nu avea birou.

Nu avea un spațiu elegant de lucru.

Avea doar o mașină de scris așezată pe o scândură sprijinită pe două blocuri de ciment, într-un colț al casei, în timp ce copiii alergau prin camere, iar viața continua să explodeze în jurul ei.

   A început să scrie despre rezervoare septice care cedau în timpul cinei, despre dimineți în care încerca să pregătească trei copii pentru școală fără să își piardă mințile și despre frumusețea absurdă a unei vieți petrecute făcând sandvișuri și curățând după ceilalți.

   Și milioane de femei au simțit, pentru prima dată, că cineva le înțelege.

    Rubrica ei, „AT WIT'S END ”, a ajuns să fie publicată în aproape 900 de ziare și citită de aproximativ 30 de milioane de oameni în fiecare săptămână, transformând-o pe ERMA BOMBECK în una dintre cele mai iubite scriitoare de umor din AMERICA.

   Dar ceea ce aproape nimeni nu știa atunci era că ERMA scria toate aceste texte în timp ce lupta să rămână în viață.

    La doar 20 de ani fusese diagnosticată cu boală polichistică renală, o afecțiune incurabilă, iar medicii îi spuseseră că probabil nu va putea avea niciodată copii. A adoptat o fetiță și mai târziu, împotriva tuturor așteptărilor, a devenit mamă pentru încă doi băieți.

   Ani întregi a făcut dializă și apoi se întorcea acasă să scrie.Nu cerea milă.

Nu vorbea despre suferință.Pur și simplu mergea înainte...

   A scris peste patru mii de articole, cincisprezece cărți, dintre care nouă au devenit bestselleruri, iar milioane de oameni au găsit în textele ei nu doar umor, ci supraviețuire.

   Pentru că ERMA nu făcea oamenii să râdă ca să îi facă să uite durerea.

   Îi făcea să râdă pentru ca durerea să devină suportabilă.

   În 1992 a învins cancerul de sân.

În 1993 a vorbit public pentru prima dată despre boala care o ucidea încet de zeci de ani.

În aprilie 1996 a primit un transplant de rinichi.

Paisprezece zile mai târziu a scris ultimul ei articol.

A murit pe 22 aprilie 1996, la vârsta de 69 de ani.....

   Dar până aproape în ultima clipă a vieții sale a continuat să facă ceea ce făcuse mereu:

să transforme oboseala, frica și haosul vieții obișnuite în ceva care îi făcea pe oameni să se simtă mai puțin singuri.

   Poate că acesta este motivul pentru care ERMA BOMBECK a rămas atât de iubită.

   Nu pentru că vorbea despre vieți extraordinare.

   Ci pentru că le-a arătat oamenilor că și viețile obișnuite merită să fie văzute, ascultate și înțelese.

   Și poate că uneori adevăratul curaj nu înseamnă să nu suferi.

   Ci să continui să îi faci pe ceilalți să zâmbească în timp ce tu lupți în tăcere cu propria durere.

     " Daca mi-aș putea trăi din nou viața,

m-aș fi culcat să mă odihnesc atunci când mă simteam rău, în loc să pretind că Pământul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi...

Aș fi ars luminarea roz sculptată ca un trandafir, in loc să o las sa se topeasca in cămară...

Aș fi vorbit mai putin și aș fi ascultat mai mult...

Aș fi invitat prieteni la masa chiar dacă e o pată pe covor și canapeaua trebuie curățată.

Aș fi mâncat pop-corn în camera "bună" și nu mi-aș mai fi facut atâtea griji din cauza prafului când cineva voia să aprindă focul in șemineu.

Mi-aș fi facut timp să-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui.

N-aș fi insistat niciodata să mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasă de vară, doar pentru că parul meu a fost proaspat coafat si fixat.

Aș fi  stat întinsă pe pajiste cu capul pe iarbă.

Aș fi plans și aș fi râs mai puțin uitându-mă la TV și mai mult privind viața.

Dar, cel mai mult, să am o a doua șansă la viată, aș prețui fiecare moment, l-aș privi cu adevarat...l-aș trăi...

Nu m-aș mai agita atât de mult pentru lucruri meschine și mărunte...

Nu vă faceti griji din cauza celor care nu vă simpatizează, ori mai mult, n-ar trebui sa vă intereseze cine ce face...

În schimb, să prețuim prietenii pe care îi avem și oamenii care ne iubesc...

Să ne gândim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat...

Și la ceea ce facem în fiecare zi să ne îmbunatatim mintea, trupul, sufletul și emoțiile."

✍️Erma Bombeck, 

Dintre regretele vieții

      ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINA!🕯🙏

CONSIDERAȚIE, RESPECT!

&&&

 S-a întâmplat în 26 mai1488: La această dată, începea construirea bisericii „Sf. Gheorghe” de la Voroneţ. Biserica Mănăstirii Voroneţ este ctitoria slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt construită în 1488 în numai trei luni şi trei săptămâni (din 26 mai la 14 septembrie). Specialişti avizaţi apreciază că arhitectura sa este reprezentativă pentru stilul moldovenesc fiind o sinteză originală şi specifică a unor caracteristici de sorginte bizantină (forma treflată sau triconică a absidelor naosului, împărţirea în altar, naos şi pronaos, sistemul de boltire) cu elemente aparţinând goticului târziu (înălţimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele uşilor şi ferestrelor în arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite). 

Peste acestea s-au suprapus, topindu-le într-un tot unitar de o frumuseţe unică, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea şi caracterul intim al construcţiei, acoperişul ţuguiat de şindrilă traforată ca la casele de la ţară).Biserica Mănăstirii Voroneţ, plină de graţie, simplitate şi farmec, impune prin verticalitate, prin proporţii armonioase, prin soliditatea structurii, a zidurilor masive susţinute de contraforturi şi, mai ales, prin iscusita trecere de la corpul dreptunghiular al clădirii la absidele laterale şi la absida mare ce corespunde altarului, toate de formă semicirculară. Inspirată din modelele mai arhaice şi mai austere din iconografia bizantină, pictura interioară, realizată în 1496 prin grija marelui ctitor, impresionează prin claritatea şi rigoarea desfăşurării iconografice, prin desenul viguros, gama cromatică cu acorduri grave, prin expresivitatea deloc stereotipă sau convenţională a personajelor.

Este îndeobşte cunoscut faptul că voievodul moldovean a construit şi renovat multe biserici şi mănăstiri, dar povestea sacră a Voroneţului aduce, alături de Marele Ştefan, pe Cuviosul Părinte Daniil, unul din cei mai mari Sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru şi duhovnic vestit, cel care la Putna, într-o mică chilie săpată în piatră şi apoi, timp de 20 de ani la Voroneţ, a creat o mişcare isihastă fără egal pentru timpul său. Legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneţ uneşte pe vecie cele două mari personalităţi în destinul nostru naţional:„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii” [ Ion Neculce].

În secolul al XVI-lea – mai precis în 1547 – un ucenic al său, Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu preocupări largi, a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a purces la împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului.Frescele de pe pereţii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, aparţin de drept epocii acestui domnitor (alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore). Ele dau în mare măsură strălucirea artistică şi faima Voroneţului, şi fac ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţ – după Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul. Autorul presupus al acestei adevărate capodopere a Renaşterii în sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pe un fond albastru, de o intensă strălucire, picturile exterioare se desfăşoară pe faţade ca un covor încărcat de culori, încântând privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Desenul este ferm, bărbătesc, figurile sunt construite cu rigoarea unui autentic portret, sensul realităţii fiind aici mai prezent decât la alte monumente. Spre vest, pridvorul nu are nici o deschidere şi soluţia aleasă este fără precedent: arhitectura este subordonată decoraţiei ce urma a fi pictată. Spaţiul amplu, împreună cu ariile laterale ale masivului contrafort devine o imensă scenă pe care se desfăşoară în culori strălucitoare drama binecunoscută a Judecăţii de apoi – o uriaşă compoziţie, unică în arta întregului Orient creştin. Judecata de apoi, fără chipurile de coşmar care apar în Occident mai târziu, înfăţişată în chipul unei linişti sărbătoreşti, expune mai înainte de toate cum se împlineşte până la sfârşit planul Tatălui cu lumea Sa, adică în Fiul Său care o judecă şi o duce la Mântuire.

Celelalte faţade ale pridvorului sunt utilizate pentru reprezentarea unor teme de care Mitropolitul Grigorie Roşca se ataşase în mod special: spre sud, Viaţa Sfântului Nicolae şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vămile văzduhului, o temă escatologică frecventă la clădirile monahale.Pe pereţii exteriori ai pronaosului şi naosului (biserica Sfântului Ştefan cel Mare), iconografia urmează liniile tradiţionale. Se cuvine amintită mai întâi vasta reprezentare a Cinului (Ierarhia cerească şi pământească) căreia îi sunt rezervaţi întotdeauna pereţii absidei Altarului precum şi absidele laterale: procesiunea tuturor Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament se îndreaptă spre Răsărit ca spre o ţintă.A doua temă, amplasată pe faţada de sud în dreptul pronaosului, reprezintă Arborele lui Iesei sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos. A treia temă, aparent nelipsită din programul decorului exterior al acestei perioade, este Imnul Acatist reprezentat pe faţada de nord.

La Mănăstirea Voroneţ, mai mult decât oriunde, pictura este o rugăciune pentru înfrângerea cotropitorilor şi salvarea Ţării Moldovei. Felul în care sunt înfăţişaţi printre păcătoşii din marea compoziţie Judecata de apoi cei mai primejdioşi duşmani de atunci ai ţării – turcii (inscripţia caligrafiată cu grijă precizează că este vorba de turci, pentru a fixa şi mai bine locul duşmanilor de atunci ai Moldovei în mijlocul celor condamnaţi) sau duşmanii mai vechi, tătarii – atestă tocmai o asemenea intenţie politică ce pare a fi proprie şi procesiunii de sfinţi de pe abside sau Arborelui lui Iesei.Pentru a întări această idee, maestrul Voroneţului a aşezat pe faţada sudică o reprezentare, detaliată în 12 episoade, a Martiriului Sfântului Ioan cel Nou şi Aducerea moaştelor sale la Suceava în vremea lui Alexandru cel Bun (Sfântul Ioan cel Nou a fost martirizat de tătari, aliaţi supuşi turcilor şi deseori aducători de durere în Moldova).

Un al doilea element de specificitate derivă din insistenţa vădită asupra tradiţiei călugărilor şi sihaştrilor ca lideri ai rezistenţei faţă de dominaţia străină: temele Viaţa Sfântului Nicolae, Viaţa Sfântului Antonie (unul din fondatorii Monahismului Răsăritean) şi Vămile Văzduhului, în fapt, glorifică viaţa pură a sihaştrilor. Pictura reproduce viaţa pe care pictorii o ştiu şi o redau cu vervă şi naturaleţe: Eva toarce lâna întocmai ca o gospodină. Adam, la fel ca un ţăran, ară cu un plug de lemn tras de boi. Abel are lângă turma sa de oi înfăţişarea unui cioban.Îngerii din scena Judecăţii de Apoi cântă din buciume moldoveneşti. Carul de foc cu care Sfântul Ilie a urcat la cer este o simplă căruţă ţărănească. Casnicii stăpânului din Parabola Fiului risipitor sunt prinşi într-o horă moldovenească. Femeile despletite conduc bocind un mort spre locul de veci aşa cum se poate vedea până astăzi în satele noastre. 

Oamenii din popor au costume autohtone ca şi unii dregători care par a fi boieri din Moldova din vremea lui Rareş. Armele care apar în unele scene sunt cele obişnuite în Moldova secolului al XVI-lea: arcul cu săgeţi, sabia, suliţa, scutul ş.a.m.d. Animalele (căprioara, mistreţul, lupul, veveriţa, ursul, cerbul, iepurele, păstrăvul) şi florile (lalele, clopoţei) sunt şi ele ale locului.În diferite scene apar deseori laviţe, jilţuri, covoare, ştergare şi instrumentele muzicale moldoveneşti (cobza, fluierul şi buciumul). Dincolo de arhitectura şi pictura cu mai sus menţionatele valori, Sfânta Mănăstire Voroneţ prezervă o bogăţie de artă medievală: lespezile funerare ale mormintelor din pronaos şi din pridvor cu motive decorative de o valoare artistică deosebită, jilţul şi stranele care aduc ornamente din diferite stiluri ingenios îmbinate şi impresionează prin discreţia cu care se înscriu în interiorul de arhitectură fără să tulbure spaţiul sau să intre în concurenţă cu decoraţia murală. Adevărate capodopere ale sculpturii în lemn sunt în tâmpla Altarului. La acestea se cuvin adăugate multe alte piese ce pot fi regăsite în diferite colecţii şi muzee: epitafe, broderii de mari dimensiuni şi ferecătura dăruită de Mitropolitul Grigorie Roşca Mănăstirii Voroneţ (1557) care aduce noutatea unei interpretări mai decorative şi pe coperta din spate are figura Sfântului Daniil într-o interpretare solemnă inspirată de un model de icoană.

Surse:

https://patrimoniu.ro/monumente-istorice/lista-patrimoniului-mondial-unesco/17-monumente-istorice/unesco/120-biserica-sfantul-gheorghe-a-fostei-manastiri-voronet-album-foto

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/06/28/comemorare-stefan-cel-mare-si-sfant-biserica-sfantul-gheorghe-manastirea-voronet-13-11-36

http://www.romanianmonasteries.org/ro/bucovina/voronet

https://identitatea.ro/tainele-manastirii-voronet-zece-lucruri-mai-putin-stiute-despre-capela-sixtina-a-estului/

https://www.manastireavoronet.ro/prezentare-generala-manas tirea-voronet/

&&&

 S-a întâmplat în 26 mai 1940: Între 26 mai şi 4 iunie, s-a desfăşurat bătălia de la Dunkerque din timpul celui de-al doilea război mondial. Acest important port francez la Marea Nordului a fost locul unor violente lupte între trupele anglo-franceze şi cele ale Germaniei naziste, în cursul cărora Aliaţii au suferit mari pierderi materiale, dar au reuşit evacuarea a aproape 340 mii de oameni în Marea Britanie. Bătălia de la Dunkerque (Dunkirk) este numele sub care sunt cunoscute apărarea și evacuarea forțelor Aliaților care fuseseră separate de principalele trupe ale defensivei franceze de înaintarea rapidă a celor germane.

După cele zece luni ale „războiului ciudat”, Bătălia Franței a început în dimineața de 10 mai 1940. În est, Grupul de Armate B germană a invadat și a ocupat Olanda. După aceasta, a înaintat spre vest prin Belgia. Pe 14 mai, Grupul de Armate B a năvălit prin regiunea Ardenilor și a înaintat rapid spre vest spre Sedan, după care și-a schimbat direcția de atac spre Canalul Mânecii. Această mișcare a fost numită de mareșalul Erich von Manstein „tăietura de seceră”.Cele câteva contraatacuri aliate nu au reușit să oprească înaintarea avangardei germane, care a atins coasta Atlanticului pe 20 mai, separând Corpul Expediționar Britanic de restul trupelor aliate lângă Armentières, iar Armata I franceză și armata belgiană ceva mai la nord. După ce au reușit să atingă coasta Canalului Mânecii, germanii și-au schimbat direcția de atac spre nord pentru a cuceri porturile din zonă și pentru a prinde în capcană forțele britanice și franceze mai înainte ca acestea să poată fi evacuate în Anglia. 

Pe 24 mai, Hilter a vizitat cartierul general al lui Gerd von Rundstedt de la Charleville. Von Rundstedt a sugerat ca infanteria să atace forțele britanice la Arras, iar blindatele comandate de Kleist să se plaseze pe un front la sud și vest de Dunkirk, de unde să distrugă forțele aliate care se retrăgeau din fața Grupului de Armate B. O asemenea manevră ar fi permis germanilor să-și consolideze pozițiile și să se pregătească pentru o înaintare spre sud, împotriva restului forțelor franceze. În plus, terenul din jurul Dunkirkului era considerat nepotrivit pentru atacul cu tancuri şi alte blindate, așa că distrugerea forțelor aliate trebuia făcută de Luftwaffe și de infanteria Grupului de Armate B. Motivul real pentru care Hitler a luat decizia ca blindatele germane să-și oprească înaintarea este încă o problemă cercetată. Teoria cea mai cunoscută este aceea că von Rundstedt și Hitler au căzut de acord să păstreze blindatele pentru declanșarea unor noi operații ofensive spre sud – în principal Operația Fall Rot.

Pe 25 mai 1940, comandantul Grupului expediționar britanic, generalul Gort, a decis să înceapă evacuarea forțelor din subordinea sa. Începând cu 25 mai până pe 28 mai, britanicii s-au retras cam 50 de kilometri spre nord-vest într-o pungă de rezistență de-a lungul frontierei franco-belgiene, care se întindea de la Dunkerque până la Poperinge. Belgienii s-au predat pe 28 mai, pentru ca a doua zi să capituleze elementele Armatei I Franceze care se aflau în afara pungii de la Dunkerque. Începând cu ziua de 27 mai s-a declanșat evacuarea de la Dunkirk. Blindatele germane au primit în aceiași zi ordinul să reia atacul, dar defensiva bine organizată le-a oprit înaintarea pentru început, pentru ca mai apoi să oblige trupele aliate să se retragă până pe 31 mai într-o fâșie îngustă pe coasta Canalului, lată doar de 5 km, care se întindea de la De Panne prin Bray-Dunes. Din punga de la Dunkerque au fost evacuate trupe aparținând la cinci națiuni: britanici, francezi, belgieni, olandezi și polonezi.În luptele pentru apărarea pungii de la Dunkerque au căzut la datorie sau au fost capturați mai mulți soldați britanici. De asemenea, aproximativ 35.000 de soldați francezi au fost luați prizonieri. În ciuda acestor pierderi, în perioada 27 mai – 4 iunie, au fost evacuați 338.226 soldați, din care aproximativ 120.000 de francezi și belgieni.Numărul soldaților evacuați pe zile:

27 mai (7.669 soldați)

28 mai (17.804 soldați)

29 mai (47.310 soldați)

30–31 mai (120.927 soldați)

1 iunie (64.229 soldați)

2–4 iunie (54.000 soldați)

Aliații au pierdut: 1.212.000 prizonieri olandezi, belgieni și britanici,30.000 de britanici morți, 1.200 piese de artilerie terestră,1.250 tunuri antiaeriene,11.000 mitraliere,60.000 de camioane,25.000 de alte vehicule,600.000 t de combustibili,76.000 t de muniție. Germanii au pierdut:10.252 morți.42.000 răniți,8.467 dispăruți.Evacuarea cu succes a celor 338.000 soldați aliați de la Dunkerque a încheiat prima fază a Bătăliei Franței. A asigurat creșterea moralului britanic, dar a lăsat armata franceză singură în fața asaltului german.Divizia 51 Britanică a fost lăsată în ariergardă să acopere retragerea. Mulți dintre ei au căzut în luptă sau au căzut prizonieri. Trupele germane au intrat în Paris pe 14 iunie și Franța a capitulat pe 22 iunie. La Dunkirk (Dunkerque), a fost ridicat un monument din marmură după război. Textul se traduce prin: „Pentru glorioasa memorie a piloților, marinarilor și soldaților armatelor franceză și aliate care s-au sacrificat în bătălia de la Dunkirk mai iunie 1940”.

Pierderea a celei mai mari părți a armelor, muniției și a altor materiale militare a făcut ca armata britanică să aibă nevoie de mai multe luni pentru a se reînarma și a-și recompleta stocurile de provizii. Introducerea în fabricație a unor noi echipamente militare a fost amânată până la completarea stocurilor armatei. Soldaților care erau evacuați de la Dunkerque li s-a ordonat ca să distrugă echipamentele pe care nu le puteau transporta cu ei în Anglia. Astfel, britanicii au incendiat sau dinamitat vehiculele, astfel încât să nu mai poată fi folosite de germani. Lipsa de vehicule de transport după evacuarea de la Dunkerque a fost atât de mare în Regatul Unit, încât serviciile de specialitate britanice au trebuit să recondiționeze până și autobuzele trimise la casat pentru a le folosi la transportul trupelor. Aceste autobuze, care nu corespundeau nici după recondiționare standardelor de securitate rutieră din regat, au mai fost folosite chiar și doi ani mai târziu, în timpul campaniei din Africa de nord.  

Evacuarea reușită de la Dunkerque și rolul micilor vase care au participat la acțiune au fost exploatate foarte eficient de propaganda britanică. La evacuare au participat numeroase vase mici, cele mai multe private, precum vase de pescuit sau de croazieră, dar și altele precum feriboturi venite de pe Inslulele Man și din Glasgow. Aceste vase mici, aflate sub supravegherea vaselor militare au traversat Canalul Mânecii de la estuarul râului Tamisa și din Dover și au participat activ la evacuare. Fiind capabile să se apropie de plaje mai mult decât vasele militare, micile vase au fost folosite ca „navete” spre vasele mai mari de transport, luând soldații care înaintau până când apa le ajungea până la umeri în așteptarea salvării. Termenul „spiritul Dunkirkului” a fost folosit în timpul războiului și în deceniile care au urmat pentru a desemna solidaritatea britanicilor în timpuri de restriște.

Surse:

Holmes, Richard, Fall of France. The Oxford Companion to Military History. New York: Oxford University Press, 2001

Liddell Hart, B.H. History of the Second World War. New York: G.P. Putnam, 1970

Murray, Williamson and Millett, Allan R. A War to Be Won: Fighting the Second World War. Cambridge, Mass.: Belknap Press, 2000

Taylor, A.J.P. și Mayer, S.L., A History Of World War Two. London: Octopus Books, 1974

Weinberg, Gerhard L. A World at Arms, New York: Cambridge University Press, 1994

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dunkerque-victorie-sau-infrangere

https://a1.ro/premium/in-luneta-nemtilor-dunkirk-si-cei-400000-de-soldati-de-pe-plaja-devenita-prapastie-torpilele-au-transformat-fasia-de-5-kilometri-intrun-iad-de-aici-nu-putem-scapa-ne-vor-nimici-id677001.html

https://www.britannica.com/event/Dunkirk-evacuation

https://www.history.com/topic s/world-war-ii/dunkirk